A fost fiul Ilonei Pápp (ulterior Elena Răceanu, o ilegalistă comunistă) cu
Andrei Bernath (șeful tineretului comunist de dinainte de război, executat în
1944 în lagărul de la Râbnița de către trupele auxiliare naziste aflate în
retragere). I-am biografiat pe toți aceștia în cartea despre Gavril Birtaș,
care a lucrat cu ei îndeaproape.
Ca detaliu istoric relevant, Bernath a fost informator al Siguranței, iar dacă
ar fi supraviețuit războiului și n-ar fi murit la timp, eroic, n-ar fi fost
deloc tratat cu blândețe de tovarășii săi. În schimb, Ilona/Elena a fost o dură;
intratabilă la anchetele Siguranței, a luat parte la lupta fracționistă
împotriva lui Ștefan Foriș, liderul partidului interior, apoi a navigat abil
prin apele învolburate ale mișcării. Ea l-a plasat pe fiu în diplomație.
Născut în detenție în România, în timpul războiului Mircea a stat în URSS, unde a cunoscut-o și pe fiica lui Birtaș, Dumitra–Donca, ce i-a păstrat întotdeauna o afecțiune fraternă, numindu-l „frățiorul meu mai mare“.
IICCMER copiază aici necrologul lui Dorin Tudoran la moartea lui Răceanu. Căci este linia politică pentru înțelegerea acestor cazuri: al lui, al lui Pacepa, în principal.
În realitate, dacă omul nu a avut nimic de explicat, dacă a dormit bine și a găsit justificări în istorie (cu i mare), istoric vorbind, cazul său nu e atât de simplu. Căci este întotdeauna greu de spus pentru cine lucrează cu adevărat un agent: pentru cei pe care-i trădează, pentru cei în favoarea cărora trădează ori pentru sine? Sau pentru toți în același timp? O cercetare documentară, care lipsește, ar fi deci necesară și în acest caz.
În tot cazul, dacă în acea perioadă doreai să lupți împotriva comunismului, existau și alte căi, precum cea a disidenței.
Apoi, dacă el nu a avut nevoie de reparații, de ce le-a acceptat, totuși?
Căci Răceanu a primit, chiar înainte de intrarea noastră în NATO, și ca gest de
bunăvoință al guvernării Iliescu față de Americani, cea mai înaltă recunoaștere
a Statului român. Adică ceva ce un Paul Goma sau Vasile Paraschiv – care nu
și-au trădat țara, ci au denunțat pe față represiunea, minciuna și impostura
comuniste – nu au primit.
Reevaluarea agenților americani a fost doar începutul, căci ulterior, toți
aceștia au început să fie numiți altfel: parteneri strategici.
București, 25 aprilie 2026.
