Este vorba despre o reeducare în regim carceral – cea de la ieșire, una de tip matur, 1962–1964, spre deosebire de cea de tip Pitești – de la intrare, una de tip juvenil, 1949–1951. În 1960, Sovieticii și-au destructurat sistemul Gulagului, iar deținuții politici au fost eliberați; în această perspectivă trebuie văzută și eliberarea celor de la noi. Procesul a fost însă mai lung, căci, în principiu, nimeni nu trebuia să iasă nereeducat.
Pentru asta a fost construit un dispozitiv cu totul impresionant, numit
Grupul operativ Aiud, coordonat direct de ministrul de interne Alexandru
Drăghici: șeful acestuia, colonelul Gheorghe Crăciun, avea rang de general și
funcție de șef de regională de Securitate, iar cei 190 de membri erau ofițeri
și subofițeri, tot de Securitate, camuflați în gardieni, acționau pentru
circa 2.800 de deținuți.
Reeducare însemna, în context, ceea ce fusese și la Pitești – dar nu prin
maltratări și torturi, ci prin presiuni fizice (foame, frig, izolări în
teribila Zarcă) și psihice (șantajul moral, aplicarea tratamentului medical),
plus cântece de sirenă (ademenirea cu eliberarea, întâlnirea familiilor,
refacerea carierelor, a vieților). Cerința: acceptarea culpei față de regim,
recunoașterea viziunii acestuia asupra realității, în diverse grade și forme,
adică de la parte spre tot; spre deosebire de Pitești, unde ținta era totală
încă de la început. Asistăm deci la o nouă provocare existențială, cel vizat
fiind Eul.
Autorul descrie pe larg acest proces pe baza documentelor oficiale (Fondul
Documentar al Securității de la CNSAS) și memorialistică, într-un efort cu
totul notabil. Totodată, relatează cazurile unor deținuți ce ridică un grad
mare de controversă, precum Bartolomeu Anania (fostul mitropolit al
Ardealului), teologul Dumitru Stăniloaie (recent canonizat) sau avocatul și
scriitorul Petre Pandrea (pentru acest ultim caz vezi și analiza noastră).
Relatarea este acurată, analiza atentă, iar tonul echilibrat.
O notă distinctă face subiectul așa-numiților „agenți dubli“, deținuți ce în
perioada 1950–1958 ar fi lucrat și pentru administrație/Securitate, și pentru
colegii de detenție (pp. 80-86). În realitate, o asemenea categorie nu a
existat niciodată, căci: 1) în genere, acești agenți lucrează în primul rând
pentru ei înșiși, abia apoi pentru alții; 2) noțiunea are la bază supoziția că masa
deținuților este văzută într-o unitate politică ce nu a existat nici ea
vreodată, o idee pe care autorul o respinge pe bună dreptate (pp. infra);
3) asemenea acțiuni, dacă ar fi existat, ar fi fost asimilate „organizării
legionare în detenție“, fiind pasibile de cele mai aspre pedepse, în speță,
condamnarea la moarte.
În acest sens, ar fi, cred, revelatoare o analiză atentă a parcursurilor
lui Luca Damaschin – unul dintre ultimii foști curieri legionari cu
străinătatea, deținut la Aiud, cel mai important așa-numit „agent dublu“, și
Velian Velianu (iar nu Vasile!) – șeful Securității închisorii, ofițer din
școala lui Tudor Sepeanu (cea a reeducării de tip Pitești), coordonatorul lui
Damaschin. În fine, toată această discuție are la bază informația Securității
provenită de la Grupul operativ, care prezintă cele mai puternice distorsiuni,
dat fiind că nu este orientată către informare, ci un mijloc de demascare al
cărui scop final îl reprezintă reeducarea.
Concluzia autorului este că, exceptând câțiva „deținuți cu destine
traumatice, dintre care se evidențiază Victor Biriș, majoritatea covârșitoare a
celor închiși nu au asumat reeducarea la nivelul convingerilor personale. În
acest sens, se impune disocierea între «reeducarea» formală, manifestată prin
participarea la ședințele de club, și convertirea ideologică reală. Altfel
spus, reeducarea nu i-a convertit pe deținuți din legionari în comuniști. /
Insuccesul reeducării este evidențiat și de poziția acelor deținuți (mențiunile
documentare variază între 80 și 200 de cazuri) care au refuzat explicit sau au
avut o poziție rezervată față de participarea la «activitatea
cultural-educativ㻓. (p.
365)
Este un punct de discuție acesta, căci dincolo de declarațiile oficiale, de
rapoartele și dările de seamă ale dispozitivului de reeducare pentru ierarhia
regimului, ținta a fost parțială, limitată încă de la început, scopul fiind
prinderea deținuților într-un angrenaj ce urma să continue și după eliberare
(ceea ce s-a și întâmplat, de altfel). La fel, nu convingerea era mobilul, ci
destabilizarea Eului, erodarea valorilor individuale și colective, confuzia
acestora, anihilarea politică și morală a opozanților; pe scurt: conformismul.
Cu totul interesant, autorul descrie destinele a 15 deținuți de după
închisoare, iar concluzia sa este fără echivoc: în ciuda participării la
reeducare, aceștia au rămas într-un soi de sub-umanitate, fapt care arată că
recuperarea lor ideologică a fost o tactică de anihilare, pe scurt, o minciună.
Ceea ce, exceptând pe cei care au avut tăria de a spune nu de la început până
la sfârșit, a fost pentru toată lumea.
Cartea face deja un an de la apariție și nu am văzut vreo recenzie (sau
poate doar una!), semn al slabei noastre culturi a discuției, a dialogului, care
se reduce în acest caz – și aș zice, astfel, paradoxal, în mod fericit – la
procesul academic de elaborare al studiilor de doctorat. Or lucrarea și
subiectul merită toată atenția, căci reeducarea nu se reduce la legionari, nici
nu se limitează la regimul comunist, ci este, cum se spunea pe vremuri, „o
activitate permanentă“. Concret, și ca să rămânem cumva la temă, este vorba azi
de acțiunea lobby-ului israelian de la noi (holocaustiștii) legată de epurarea
din spațiul public a figurilor culturale naționale ce au avut tangență cu naționalismul
radical, legionarismul, antisemitismul ori antonescianismul.
București, 31 mai 2026.
