Excelentă
biografia consacrată lui Nietzsche de Sue Prideaux (istoric și scriitoare
anglo-norvegiană): frumos scrisă, cu ironie, săracă în epitete și repetiții (nu
bate apa-n piuă, poate cu o excepție, două). Natural, se centrează pe legătura
dintre operă și viață.
De
pildă, stilul aforistic, pe care filosoful l-a mânuit cu virtuozitate, nu a
fost o alegere, ci a izvorât dintr-o necesitate: vederea slabă și crizele
frecvente.
De
tot interesul sunt: relația cu Richard Wagner, cu sora sa Elisabeth – fire deloc
aventuroasă, care s-a aruncat însă în aventura întemeierii unei colonii
antisemite tocmai în Paraguay –, relația cu prietenii și cu editorul, rolul
nordicilor în „aprinderea focului nietzscheean“
(Georg Brandes, August Strindberg), adoptarea sa ca stindard al avangardei ori
manipularea Arhivei de către aceeași soră, dar și de Martin Heidegger, în
spiritul nazismului.
În
subtext, autoarea caută și răspunsul la întrebarea care se pune pentru orice
biografie contemporană: ce ne mai spune azi Nietzsche? Răspunsul este dat în
sugestie, în stil nietzscheean am zice, și nu este lipsit de echivoc. De pildă,
lucrarea este însoțită de o scurtă colecție de aforisme, în care unele dintre
intertitluri sunt: „Postadevărul“ sau „Reality Tv“;
la fel, despre pasiunea filosofului pentru interpretare și compoziție muzicală,
ea remarcă fapul că ar fi făcut carieră în epoca filmului mut (în aceeași linie
am putea vorbi și despre aforismele sale în epoca „rețelelor sociale“,
dacă s-ar găsi pentru ele un decodor precum ex-prezidentul Donald Trump).
În
fine, este o lucrare solidă tocmai pentru că, în fotografie, autoarea doar se
reazemă de stânca lui Zarathustra: reține multiperspectivismul, acel „poate
că...“, dar nu și relativismul radical, o... convingere care
face ravagii mai ales printre istorici.
București, 16 noiembrie 2020.
