Am mers la mall să văd filmul lui Cristian Mungiu (România, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda, Franța 2026). Am făcut astfel o excepție, căci multiplex-urile distrug filmul: loudness-ul a ucis nu doar muzica, ci și coloana sonoră. Nu e întâmplător deci că trăim deja o surzenie generalizată.
Astfel că, după ce m-am odihnit după atâta zgomot, o să spun câteva gânduri
răzlețe, impresii fugare.
Pelicula este una a contrastelor, la fel și percepțiile spectatorilor. Căci dacă te uiți la impresiile seculariștilor, sunt similare cu ale tradiționaliștilor: fiecare aștepta ca tabăra lui să învingă în poveste, precum Sfântul Gheorghe balaurul. Or asta e calea directă de a rata și filmul, și povestea din fundal. Spuneam că trăim într-o lume de surzi pentru că oamenii nu se mai ascultă; mai mult, nici nu se mai aud!
Intriga constă în tensiunea dintre cele două seturi de valori, tradiționale și seculare, se centrează pe modul în care oamenii ce le poartă cooperează, se dispută sau negociază într-un context ultrasecular, pe un fundal global.
Ideologic vorbind, cred că filmul este mai tradiționalist decât îl percep
tradiționaliștii, dar nu suficient de progresist pentru a trece clasa nici
acolo (deși se încheie în această cheie).
Farmecul său chiar în asta constă: într-o anume imprecizie, în faptul că e
cumva inclasabil la acest nivel. Scopul este ca, printr-o poveste bine spusă,
să te pună pe gânduri. Este rolul artei de a nu instanția linii politice,
ideologice, ci de a trece cumva dincolo de ele, de a transfigura complexitatea
realității; căci realitatea este, cel mai adesea, complexă. Și o face foarte
bine.
Este un film foarte lung, care păstrează însă tensiunea, nu are „burți“, nu
derapează în glosse, nu se pierde în detalii.
Personajul care mi-a plăcut cel mai mult este Årne, un bătrân cu accident vascular cerebral, în urma căruia se spune că nu mai putea vorbi. Ceea ce se dovedește cu totul inexact: omul vorbea, însă numai când socotea necesar și doar cu cine dorea. El afirmă, la un moment dat, ceva de genul: „Sunt prea bătrân pentru a spune altceva decât gândesc!“. Mai mult, înainte de a muri în urma refuzului de a mânca, mărturisește mamei tradiționaliste că „a vorbit cu Dumnezeu și copiii vor fi bine“. Deși nici măcar secundar, ci terțiar, este un personaj de forță, de fundal, de combustie pentru intrigă.
Bravo, Cristian, bravo frate-miu (vorba lu' sor'-sa), ai reușit și faci
Românii să discute, să dezbată altceva decât tot soiul de futilități!
București, 14 iunie 2026.
