MAKARENKO RELOADED, REEDUCARE 2.0

Duminică, 12 martie

În emisiunea „Vorba de cultură de la Radio România Cultural din 3 martie a.c., Liliana Corobca, cercetătoare la IICCMER, semnalează un nou roman al său în care îl reabilitează pe Makarenko – pedagogul sovietic drag lui Nicolschi, lui Gheorghiu–Dej, Securității și partidului comunist – în contra cercetătorilor ingrați care nu i-ar fi apreciat îndeajuns efortul, dedicarea. Aici autoarea mă demască anonim – eu zic că pe nedrept, căci l-am luat foarte în serios, dar așa-i la demascare! Transcriu:

 

L.C.: Acuzațiile care îi sunt aduse sunt nedrepte (...) criminalul Makarenko, formula aceasta a fost preluată de întreaga istoriografie, aproape întreaga istoriografie românească.

Ema Stere: De ce-a rămas el ca părintele pedagogiei bazate pe reeducare?

L.C.: Nu este considerat părintele reeducării decât în România. Reeducarea este una dintre, să spun așa, metodele sale (...) Asta doar că fiind într-o țară sovietică, reeducarea a fost considerată crearea „omului nou, doar că crearea „omului nou nu este doar o noțiune sovietică. (...) Ei, ce-a descoperit Makarenko? Există un anumit „șoc pe care-l aplici omului și cred că acest șoc a atras atenția NKVD-ului și, din păcate, mai cred că acest „șoc se aplică și astăzi. (...) Doar că Makarenko n-avea nici o treabă cu violența, n-avea nici o treabă cu toate conotațiile negative. (...) Dar cred că crimele care s-au făcut la Pitești, inimaginabile, aveau nevoie de un țap ispășitor și puținii specialiști care – eu știu doar unul, de fapt – care chiar a pus mâna pe opera lui Makarenko și atunci când i-a zis criminal sau ce i-a mai zis, a venit cu-n citat, dar citatul era scos din context și, să zic așa, cu niște adăugiri personale ale autorului, contorsionând de fapt pedagogia lui Makarenko. Eu cred că Makarenko este un personaj absolut pozitiv și foarte interesant și Poemul pedagogic merită a fi recitit și chiar reeditat.

Ema Stere: Ideile sunt periculoase uneori, Liliana Corobca. Până nu citesc cartea, nu pot să mă pronunț.

L.C.: Deci absolut toți îl consideră și criminal, și nu știu cum, da’ nimeni nu aduce un argument. Păi dacă ai citi minim trei pagini din Makarenko, ți-ai schimba radical părerea.

(cf. https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/vorba-de-cultura/invitata-emisiunii-vorba-de-cultura-este-scriitoarea-liliana-corobca-id36478.html?fbclid=IwAR14ZQeaArcxpwPeS3LaJSUjWHLjOuXvM0PVSofkxgvHCvW38E7Hv06lpsw)

 

Fiind vorba de un roman, oricine poate închide ochii pentru a-și imagina orice, doar asta este definiția de dicționar, după Littré: o istorie fictivă.

Dacă este vorba de o transfigurare a realității, e nevoie să așteptăm această ficție, s-o gustăm, ca să vedem cât este de bună sau de proastă.

Cât privește realitatea transfigurată, intervievata ne spune că Makarenko ar fi autorul termenului „șoc. Nimic mai fals: termenul său este „explozie, un similar pentru ceea ce se va petrece la Pitești în faza inițială a demascărilor. Termenul de „șoc aparține Securității române, dar calamburul este drăguț, căci sugestiv. Apoi, limbajul pe care mi-l atribuie nu există în lucrările mele, iar la mijloc este vorba de un truc ieftin de discreditare a preopinentului.

Nu promit să revin cu o impresie a romanului, după publicare. À bon entendeur, salut !

 

Sâmbătă 1 aprilie

Corobca de la Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului și… Memoria Exilului Românesc (da-da!) continuă să propage la gazeta de perete a lagărului capitalist, numită Facebook, romanul ei de reabilitare a lui Makarenko (neapărut) față cu ingratul de mine, pe care mă demască din nou – la propriu – că i l-am băgat în Infern, dându-i astfel de lucru.

De această dată poetesa pedagogă ne dezvăluie un pasaj dintr-un așa-zis studiu (de asemenea nepublicat), după toate aparențele o compoziție precară (și perversă) de tip activitate-de-club, în care relativizează, edulcorează cele două concepte-cheie ce au făcut carieră în lagărul comunist, atât în detenție (Gulag, Pitești), cât și în afara acesteia (societatea socialistă multilateral decăzută): „colectiv și „explozie. Apoi continuă cu un al doilea pasaj privitor la... creșterea porcilor  – mă rog, acesta e nivelul, stilul e omul, iar gusturile nu se discută!

Ce plăsmuiește fiecare când nu doarme, ce crede unul sau alta despre varii subiecte, fie că e vorba de literatură sau știință, ori un talmeș-balmeș din cele două, ca în cazul de față, ține de un registru firesc al libertății de exprimare și nu are darul de a mă face să-mi pierd vremea (hârtia Internetului suportă mai abitir decât hârtia-hârtie), deci n-am să intru în această troacă a „purceilor fercheși, nici n-am să mă întreb, apoi, despre motivul abisal al fixației, remarcată deja.

În schimb, când această komsomoleță – cu care personal nu mă cunosc și nu întrețin vreun comerț – mă numește „mincinos și „impostor și mă demască mizerabil, precum la ei în colonia Dzerjinski, că i-am maculat idolul copilăriei și adolescenței („personaj absolut pozitiv), situația se schimbă semnificativ, căci reușește astfel să-mi rețină atenția. Iar dacă istoria ca știință, împreună cu etica acesteia, îi rămân străine, mă întreb ce hram poartă, ce-o mână-n luptă, în fine, care-i concepția-ei-despre-lume-și-viață?

Ceea ce și promit să aflu! Doar mă tem că ce voi afla va fi și mai trist căci, vorba unui clasic: istoria este plină nu doar de sânge, ci și de oameni fără onoare...

Hai, IICCMER, așteptăm reabilitarea lui Dzerjinski, a lui Jdanov, a lui Beria, a lui Lenin, a lui Stalin! Ei, nu chiar toți, doar ce este omenește posibil, că doar și ei erau oameni și iubeau copiii.

În fine, pentru că tot am ajuns să vorbim despre Rai și Iad, o digresiune necesară: dacă autoarea ar fi schițat numai o vagă tentativă de reabilitare a unui prăpădit de bucătar de la Auschwitz sau a vreunui nenorocit de legionar măcelărit și des-creierat la Pitești, până acum ar fi luat-o deja dracul, de n-o mai spăla nimeni; în plus, n-ar mai fi pupat deplasări în străinătate pe banii propagandei noastre culturale externe, nici n-ar mai fi spart ecranele TV, necum umplut studiourile de radio. Ceea ce va avea în continuare grijă să nu facă, doar nu-i sinucigașă ca să se ocupe de acele fleacuri numite crimele comunismului și memoria victimelor acestuia, pentru care mai este și plătită.

Nu ca s-o demasc pe demascatoare, ci pentru a repune chestiunea în datele ei esențiale, atât cât se poate într-un articol de blog, pun aici trei articole de presă:

Primul, publicat în „Ilustrațiunea Română din 1938, anul final al Marii Terori a lui Stalin, în care este vorba despre relația dintre idolul Corobcăi și violență – da, știu, presa burgheză este dușmănoasă, dar tocmai de aceea!;

Al doilea, din revista „Contemporanul, despre pedagogia modelului ei, ce aparține lui Egon Weigl – nu știe dânsa cine a fost acela, dar poate că află acum –, publicat chiar în ziua în care la închisoarea Pitești era testat dispozitivul de demascare prin tortură: 25 noiembrie 1949;

Și, al treilea, al oficiosului partidului, „Scânteia, din octombrie același an, în care se arată cum dorea acesta să spele pe creier tineretul; asta ca să n-o lăsăm pe reabilitatoare fără baza ideologică a pedagogiei de front, fără etica-și-echitatea-socialistă, nici în afara liniei politice, căci pare complet pierdută.

 




Luni 3 aprilie

Corobca despre romanul ei:


 

Am pornit de la o invazie a îngerilor, pe care i-am localizat la Închisoarea Pitești (...). / În România, singurul care a deschis o carte de A. Makarenko a fost Mircea Stănescu, care a scris și un studiu dedicat pedagogului, în 2010 (...) trunchiază opera lui Makarenko și vede numai crime peste tot... .

(cf. https://www.sunmedia.ro/2023/03/28/liliana-corobca-scriitorul-care-nu-poate-fi-controlat-poate-fi-ignorat-pe-fundalul-anonim-al-abundentei/?fbclid=IwAR33BDSjiaukMjxXUfIPu5JOFp_aX9aLk37wiXkuhxs2D9VT1Tp9PD73m0o)

 

Așa cum fac și în istorie, cât pot de neutru valoric, am dorit să înțeleg ce se petrece în mintea acestei doamne și, pentru că încep să mă luminez, împărtășesc aici:

Dragi tovarăși și pretini istorici, nu vă mai faceți griji inutile: travaliul istoric nu constă în (zeci de) ani de muncă (asiduă) în arhive, pe teren, în lungi și istovitoare discuții, numai de voi știute, cu martorii (aici cu puternice traume), cu actorii, în biblioteci, apoi printr-un efort de descriere, de analiză, de punere în pagină, de decelare și discriminare a ipotezelor de lucru, ci ține de viziuni extatice.

Negreșit, de expus rapid în romane (anul și bibanul!), nu în studii, cărți cu surse și aparat critic, ci printr-un demers de tip tohu va-bohu și, conex acestei pretenții penibile, prin discreditarea cercetătorilor ce s-au aplecat cu bune intenții și onestitate asupra domeniului.

După cum se vede clar acum, doamna aceasta este cvasinulă istoric, formarea ei este cu totul precară, căci nu stăpânește elementele de bază ale unui demers științific (oricare ar fi acela), este cabotină, veleitară și autosuficientă, confundă ficțiunea cu realitatea, plutește în viziuni, proiectează situații personale asupra realității de studiat, identificându-se cu obiectul (vezi episodul procesului Corobca vs. IICCMER) și lansează acuzații mizerabile asupra cercetătorilor domeniului, cei în legătură cu care crede că o țin brăcinarii, cel mai grav: morți care nu se mai pot apăra. Pe scurt, ea însăși este un caz de psihologie abisală post-totalitară de studiat.

Dincolo de propria-mi persoană – în peste 30 de ani de când sunt în acest teritoriu am văzut legiuni ca ea și sunt tăbăcit, imun la atacuri murdare – mă enervează doar suficiența cu care această habarnistă îl ia de sus pe Virgil Ierunca, unul dintre cei trei Patriarhi care au defrișat domeniul analizei reeducării de tip Pitești, alături de Dumitru Bacu și Paul Goma.

Am văzut până acum securiști studiind Securitatea, totalitariști cercetând totalitarismul, reeducați conducând institute de profil, mai rămânea de văzut homo sovieticus studiindu-l pe Makarenko: avem acest exemplu la IICCMER.

Ca să închei para-poetic-pedagogic, autoarea închipuită să nu-și facă iluzii: ceea ce i-a apărut în viziunea cu pricina nu sunt îngeri, ci „îngineri-ai-sufletului-omenesc (vorba lui Paul Goma), căci beau vodcă, iar pe umeri li se întrevăd epoleții: de cekiști.

 

Marți 4 aprilie

Corobca:

 

În istoriografia noastră și în literatura de specialitate a fost preluată părerea lui Virgil Ierunca despre Makarenko, deși acesta n-a avut dreptate.

(cf. ibidem)

 

Asta este tot: un ukaz, un edict, o sentință post-mortem. Nu există în spate nici un studiu, nici o analiză, nici o bibliografie, nici o biografie, nimic-nimic. Zero!

„Experta de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și – țineți-vă bine! – Memoria Exilului Românesc a decretat deci că Ierunca însuși este un „mincinos și un „impostor care nu merită nici o atenție, nici un rând de analiză, nici o – vorba ei însăși – prezumție de nevinovăție. Că și acesta o împiedică în acțiunea de recuperare a lui Makarenko, cu „îngineri și viziuni. În plus, preluarea de care vorbește este de un fals patent: Bacu (primul în ordine cronologică), Ierunca și Goma au ajuns la aceeași concluzie pe căi cu totul diferite: primul, din discuțiile cu deținuții reeducați de la închisoarea Gherla (în speță, Gheorghe Calciu, viitorul preot Calciu–Dumitreasa, pe atunci un feroce reeducat), al doilea, dintr-un dosar cu mărturii ale „piteștenilor furnizat de Pavel Cotruș, iar ultimul, din discuțiile în „domiciliu obligatoriu cu alți deținuți trecuți prin reeducare, Mircea Șoltuz și Romulus Pop zis Bimbo (viitor preot greco-catolic).

Ce face deci această doamnă:

1) Habar n-are despre ce vorbește, dar vorbește, în timp ce își face o idee (creață) despre subiect de pe la diverși, în stil colectivist, din discuții pe Facebook.


2) Împroașcă cu noroi memoria unui om care nu se mai poate apăra, a unui om de știință excelent și onest care, în condiții mult mai grele, în Exil, a ținut sus steagul cercetării. Mai grav, soția sa, Monica Lovinescu, a fost ținta unui atac al Securității și din această pricină, după principiul: lovim în apropiați, căci lovitura va fi mai grea!

Mizerabil! – dacă mizerabil n-ar fi un cuvânt prea moale – dar așa am aflat unde zace impostura cercetării comunismului și a păstrării memoriei exilului românesc.

 

Miercuri 5 aprilie

Un mesaj de la Paul Goma către tovarășa Corobca, șefa colectivul de komsomoliști și komsomoliste din Colonia poem-pedagogică, lagărul mental „Dzejinski“.

Paul Goma, care nici el „n-a avut dreptate, care și el „trunchiază opera lui Makarenko și vede numai crime peste tot, asemeni lui Virgil Ierunca, este unul dintre Patriarhii „mincinoșilor și „impostorilor studierii reeducării, pe scurt: un cap al răutăților.

În cadrul activităților noastre de club de astăzi, mesajul constă dintr-un foarte scurt fragment publicistic și un pasaj din Patimile după Pitești, frumoasa transfigurare artistică pe care autorul o trece, pe bună dreptate, nu la roman, ci la capitolul „mărturie.

 

La noi, în România, Piteștiul și tot ce a făcut securitatea acolo a fost pornit ca model de la ruși (Makarenko), însă a fost lăsat mai departe pe seama românilor, ei au îmbogățit linia ororii.

(Scrisuri 2, 1990–1998)

*

După plecarea celor de la grefă, intrase un civil spălăcit. Plimbîndu-se cu mâinile la spate, prin fața tărgii mele începuse să vorbească despre ceva, despre… - ce mă interesa pe mine, în clipa aceea, Makarenko? Puțin îmi păsa de Makarenko al lor, îmi păsa, de genunchii mei și numai de ei, mă dureau până în urechi și nu auzeam. Dar, la un moment dat, am auzit cuvântul infractor - și am ciulit urechea.

Spelbul în civil zicea:

- Nu-i așa că teza lui Makarenko este valabilă și în cazul infractorilor politici?

Individul mă chestiona, nu îmi comunica. Se oprise lângă targa mea, deasupra mea.

- Adică… și mie?, bâiguisem, aiurit. Dar eu nu sunt nici infractor, nici politic, eu sunt nevinovat.

- Exact!, făcuse Spelbul, cu adevărat mulțumit de răspunsul meu. Asta și este una dintre caracteristicile infractorului: refuză să accepte că a fost pedepsit pe drept. Or, cine se crede nevinovat - arată-mi criminalul care acceptă că fapta sa constituie o crimă! - începe să viseze la răzbunare!

Ce naiba voia Spălăcilă? Ce mă-sa urmărea? Să mă facă să spun eu, spre deosebire de alții - că da, este adevărat?; că, într-adevăr, recunosc: Sunt vinovat!? Și mai departe, să spun: NU, nici gând de răzbunare!?

- …răzbunare care vizează, nu neapărat pe cineva - anchetator, judecător, martor al acuzării - ci mai degrabă ceva: societatea, legile, regimul. Or, tocmai dorința de răzbunare îl face pe infractor să se închidă în sine, să refuze o privire autocritică, să refuze dialogul cu cei care nu sunt de-ai lui, adică se află dincolo de ușa încuiată…

Unde voia să ajungă: la… dialog? Cu mine?

- …de la constatarea că infractorul refuză sistematic dialogul cu personalul penitenciar - paznici, educatori etc. - Makarenko și-a spus: Dar dacă sfaturile îndemnurile spre bine ar veni, nu de la cineva de dincolo de ușă, ci de la cineva aflat de aceeași parte a ușii, adică de la un semen al infractorului - tot de la un infractor?

A făcut o pauză - de efect - și a continuat:

- Chiar așa: de ce să învețe de la colegul de celulă numai lucrurile rele, care îl pot preface, pe parcursul detenției, dintr-un oarecare găinar, într-un bandit redutabil, într-un asasin? Se știe: închisoarea de tip burghez este o școală a crimei! De ce simplul infractor să nu învețe de la colegul de celulă lucruri pozitive, utile societății în care se va întoarce, constructive? Astea să-l călăuzească spre o libertate definitivă, spre o libertate… pe viață? În demnitate? Ce zici?

Nu știam ce să zic și n-am zis. Simțeam însă că Spelbul, în ciuda bogăției vocabularului (Securiștii nu stăpânesc mai mult de o sută de termeni, din care optzeci înjurături), era mai periculos decât Drăgan, Csáky și Crăciun, la un loc.

- …partidul nostru consideră că nu există oameni iremediabil răi, că infractorii, chiar politici, sunt recuperabili pentru societate. De altfel, pedagogia sovietică, cea mai înaintată din lume a demonstrat în mod strălucit că reeducarea infractorilor este, nu numai perfect posibilă, dar și profund morală - în spiritul moralei noastre proletare. Câte suflete… moarte nu au fost înviate, în Marea noastră Uniune Sovietică! Câți pierduți n-au fost găsiți de către societate și de către ei înșiși, infractorii!

Se încălzise, se plimbă cu pas iute, nici nu mă mai băga în seamă - vorbea, vorbea, vorbea:

- Procesul de recuperare, de reeducare începe foarte simplu, prin ceea ce numim: muncă de lămurire de la om la om; un deținut explică, omenește, ca unui coleg, ca unui frate, colegului, fratelui de suferință: Măi frate, nu-i bine ce-am făcut noi, de-am ajuns aici; și rău facem dacă ne încrâncenăm să nu ne recunoaștem greșeala și să ne luăm angajamentul că n-o să mai comitem astfel de… Îi explică ceea ce toți deținuții știu: că cel mai prețios lucru pentru om este libertatea. Apoi îi arată adevărata cale care duce la adevărata liberate - nu spre o oarecare libertate provizorie. Primul pas: analizarea în mod autocritic a trecutului; al doilea: hotărîrea de a o rupe cu acel trecut rușinos, nedemn de un om; al treilea: infractorul, odată reeducat, devine, la rându-i, reeducator, îi ajută și pe alții să se reeduce…

- Iertați-mă, îl întrerupsesem. N-am înțeles: pe infractorul reeducator al altor infractori cine l-a reeducat?

- Cum, cine l-a reeducat? - Spelbul părea ofensat. Tot un deținut reeducat!

- Tot n-am înțeles: cine l-a reeducat pe reeducatorul reeducatorilor?

Spelbul tușise îndelung. Schimbase tonul:

- Nu te-am chemat aici, ca să răspund, eu, la întrebările tale tâmpite, banditule!

- Nu știam că m-ați chemat, dar acum, că am aflat: De ce m-ați chemat?

- Ca să.… Ca să te bag în pizda mă-ti, fascistule! Banditule! Antisemitule! Las’ că te-nvăț eu minte! Și scoateți-l de-aici, că-l omor!

(Patimile după Pitești/Les Chiens de mort, 1981)

 În concluzie, stimați tovarăși, situația se prezintă exact ca în bancul sovietic: nu vom avea nici un progres, nici un revizionism istoric necesar, legitim; în schimb, vom avea un revizionism (a)moral de nu va rămâne piatră pe piatră. Exact ca la Pitești.

 București, 6 aprilie 2023.