În 1987 Arabatov, un consilier al lui Gorbaciov, a lansat
occidentalilor acest avertisment sub formă de butadă: „Vă vom face cel mai rău
serviciu: nu veți mai avea dușman.“[1]
Este și drama României: fără provocări externe reale, existențiale,
considerându-se asigurată euro-atlantic (o iluzie patentă în ziua de azi), s-a
afundat în dispute interne fără nici o miză, nici sfârșit previzibil. Problema
nu este atât războiul politic intern – politica a fost dintotdeauna violentă –
ci faptul că acesta paralizează orice acțiune externă.
Bălăcăreala aceasta dintre președintele în funcție, care vrea să
distrugă retoric pe-se-de-ul (în
fapt, nu va distruge pe nimeni, ci va sfârși cel mai probabil, și el, „învins
de Securitate“) – pentru a capta electoratul crizat generațional al USR,
arhisuficient pentru a învinge detașat în turul al II-lea al prezidențialelor –
și fostul prim-ministru, așezat confortabil în poziția de victimă, în afară de
faptul că atrage numeroși gură-cască, nu face decât să eludeze faptul că nici
unul nu pare să aibă vreo idee clară despre modul în care România ar trebui să
se poziționeze pe scena europeană, în NATO.
Iohannis este singurul care a schițat un răspuns (la o întrebare
despre relația cu Rusia, reevaluată realist-politic de Germania și Franța),
însă acesta a fost dezolant, în măsura în care sugerează că va urma disciplinat
linia politică stabilită de aliații europeni, din NATO(?), adică o relație de
pură vasalitate. Fapt pozitiv, Dăncilă pare să fi realizat că pentru a avea o politică externă este nevoie de
decuplarea ei de cea internă și de vorbirea aceleiași limbi, a unei singure
limbi. Și aceasta este totul. Dat fiind însă că politica externă este precum
matematica – sau mai degrabă geometria –, ar fi nevoie să vedem cum gândesc –
sau nu – candidații și staff-urile
lor de campanie, măcar în ceasul al 12-lea și în linii mari.
Ar fi necesar deci ca disputa, sau dialogul surzilor, dintre cei
doi tovarăși ori frați inamici – dacă despre dezbatere am văzut că nu poate fi
vorba – să se concentreze pe aceste chestiuni și să lase de-o parte pe cele
interne, precum mângâiatul pe creștet al lui Victor Viorel (de către Klaus
Werner) sau victimismele ori rătăcirile care au ca sursă aceeași confuzie
dintre politica externă și cea internă, precum mutarea ambasadei de la Tel Aviv
la Ierusalim (de către Viorica Vasilica).
La 30 de ani de la căderea comunismului se înțelege că
dictatorii Gheorghiu–Dej, Ceaușescu erau în politica externă niște lumini,
comparați cu actualii politicieni democrați, care ar putea învăța ceva din
trecut, anume: că în politica externă, măcar din când în când, trebuie să
înveți să spui și nu, și să-ți pui la lucru resursele interne (dar și din larga
Diasporă) pentru a o face în interesul țării tale. Spre exemplu, amenințați de
Sovietici cu „integrarea“ și „specializarea“ în CAER,
care ar fi transformat țara în furnizoare de produse agrare și în câțiva ani ar
fi secătuit-o de resurse naturale, un Bodnăraș, nici pe departe vreun geniu dar
plin de bun simț, gândea astfel (cităm din memorie): „Ar fi frumos, noi ștabii
n-am mai avea de făcut decât să mergem la vânătoare, dar pentru cât timp?“[2]
România are o lungă tradiție multipolară în politica externă, la
fel, una a reorientărilor strategice („cele două fiare încinse-n foc“), care
din nefericire par să fi sucombat într-un fatidic „după noi, potopul“. Ea nu
doar că nu are acum o politică externă veritabilă, ci nu are nici una. Iar non-dezbaterea din
campania noastră cea de toate zilele tocmai acesta fapt îl arată pregnant. În
consecință, de aici ar fi de pornit: cum să facem mai
întâi să avem o politică externă, apoi una veritabilă? În fine, să găsim oamenii
potriviți pentru a o pune în practică.
NOTE
[2] Cf. în acest sens excelenta lucrare a Elenei Dragomir, https://mircea-stanescu.blogspot.com/2019/10/intoarcerea-la-arhive-este-obligatorie.html.
București, 20 noiembrie
2019.
