PLANUL MEMORIEI
Orice
dezbatere cu privire la aceste chestiuni trebuie să aibă în centru victimele. Altfel,
ea nu are nici un sens.
Ieri,
4 august a.c., cea de-a doua organizație a victimelor – Federația Română a
Foștilor Deținuți Politici – s-a pronunțat, prin vocea președintelui ei, Marcel
Petrișor, adresând o scrisoare Președintelui Republicii, în care a spus că
legea în discuție încalcă libertatea de conștiință și de expresie, și a
solicitat rediscutarea ei (cf. http://www.rostonline.ro/2015/08/o-intrebare-domnule-presedinte/).
Din
păcate, nu același lucru a făcut și principala organizație a victimelor, Asociația
Foștilor Deținuți Politici, care s-a ilustrat printr-o tăcere asurzitoare, în
condițiile în care oamenii obișnuiți așteaptă să audă vocea victimelor,
comunicată chiar de structura lor autorizată.
Înțelegem
postura D-lui Octav Bjoza – de subsecretar de Stat, de recent decorat de
Președintele țării, în fine, de culpabilizat prin acuze de „legionarism“ –, și
totuși: absența unei poziții în această chestiune vitală ar fi măcar de
explicat.
Când ne referim la morții, mutilații și
„reeducații“ comunismului nu vorbim despre „țărăniști“, „liberali“, „legionari“,
„sioniști“ sau „regaliști“, ci despre victime-pur-și-simplu. Prin urmare, a
face decupaje politice în acest câmp echivalează cu o a doua înmormântare a
unor categorii de victime (și, probabil, pe vecie).
PLANUL ISTORIEI
Victimele
comunismului sunt afectate direct de această lege.
1)
Persoanele condamnate de regimul comunist pentru „crime împotriva umanității“,
„crime de război“, „crime împotriva păcii“ au fost asimilate cu cele privind
„dezastrul țării“, iar condamnările au vizat, în primul rând, nu să facă
dreptate altor victime (evreiești, rrome), ci să distrugă vechea ordine
„burgheză“, laolaltă cu membrii ei cei mai proeminenți.
2)
Condamnările pronunțate de instanțele regimului comunist pentru „legionarism“
și „fascism“ au vizat, în prima sa perioadă, să distrugă principala organizație
subversivă, Mișcarea Legionară, iar arestările și anchetele au avut ca scop să
„probeze“ valabilitatea arestărilor, care se supuneau următoarei logici: „Decât
să scape un singur legionar vinovat, mai bine să arestăm o mie de nevinovați“.
Prin
urmare, când vorbim despre „legionari“, „fasciști“ arestați de regimul comunist,
trebuie să avem permanent în minte că acesta nu făcea distincție între
aderenții reali și cei presupuși (suspecți), la fel cum arestările, anchetele
și condamnările nu aveau ca scop să-i disculpe pe cei din urmă, ci să le smulgă
„mărturisiri“ (auto)incriminatoare.
Termenul
„fascism“, luat separat, fără legătură cu legionarismul, este și mai
problematic, căci nu privea aderența la vreun partid, la vreo grupare, la vreo
ideologie, ci caracteriza rezistența în fața acțiunilor regimului comunist sau
locul important pe care țintele îl ocupaseră în vechiul regim „burghez“.
În
plus, multe dintre arestări erau făcute pe baza deciziilor interne ale
Colegiului de conducere al Securității, adică fără a le trece printr-un proces,
ceea ce înseamnă că nu era posibilă – nici măcar pentru acel regim terorist –
vreo legătură a arestaților cu „fascismul“, „legionarismul“, „crimele de
război“, „crimele împotriva umanității“ sau altele asemenea. Ele se numeau
„condamnări administrative“.
Astfel, ceea ce regimul comunist numea
„legionari“ și „fasciști“ reprezintă o realitate complexă, un ansamblu uman din
care doar o mică parte erau legionari reali, și dintre aceia mulți condamnați
nu pentru vreo faptă, ci pentru idei sau simpla apartenență la organizație, ori
solidaritate umană, botezată și ea „ajutor legionar“. Prin urmare, majoritar, aceste
victime nu doar că au fost nevinovate: ele nu au avut nici o legătură cu ideile
și faptele incriminate.
ISTORIE ȘI MEMORIE
Or această versiune bolșevică asupra
dreptului este reacreditată de noua Lege.
Încă
ceva: s-a vorbit despre cifrele diverselor categorii politice arestate și
deținute în închisori și lagăre, acțiune în care au fost antrenați, din
nefericire, urmași ai victimelor comunismului, ei înșiși victime (li se spunea:
„puii de năpârcă“!). Ba chiar, mai tragic, a apărut un fel de „luptă de clasă“
(să nu spunem „luptă de rasă“), un soi de „darwinism memorial“ între susținătorii
diverselor categorii de victime: „țărăniști“ versus „legionari“ și viceversa. Această luptă a fost indusă, dar,
ca orice acțiune de manipulare, ea se bazează pe naivitatea țintelor.
Date
fiind considerațiile de mai sus, vom spune în clar: din punct de vedere istoric, această concurență, acest „stahanovism“ al
cifrelor încarceraților, asemeni coliziunii dintre „sub-memoriile“ corespondente,
este un nonsens.
În
fine, o primă întrebare:
Dacă
această Lege reinstituie viziunea bolșevică asupra dreptului penal, putem avea
temeiuri suficiente să-i acuzăm pe inițiatorii ei de „bolșevism“? (Pentru
„holocaustologi“ și „vânătorii de antisemiți“: n-am spus „iudeo-bolșevism“!) Răspunsul
nostru este că nu, ci că, din contră: până
și bolșevismul este bun, utilizabil adică, dacă scopul – memoria Șoah-ului –
scuză mijloacele. C-așa-i în politică!
Și o a doua întrebare:
Așa
se păstrează memoria unor victime (evreiești), afectând grav memoria altor
victime (ale comunismului)? Aceasta este calea? Este oare adevărat, bine și
drept?
Răspunsul, ca și viitorul, și în ciuda nocivului context
creat, rămâne deschis.
București,
5 august 2015.
