Cu ocazia vizitei la București a Președintelui
Republicii Federale Germane, Joachim Gauck, pe 20 iunie a.c., în cadrul
conferinței comune de presă, Klaus Iohannis a spus următoarele:
Doresc să
subliniez faptul că această vizită are o simbolică aparte. Preşedintele Gauck
este o personalitate de referinţă pentru revoluţia anti-comunistă din Republica
Democrată Germană şi reunificarea Germaniei. În acelaşi timp, este şi un vechi
prieten al României, fiind binecunoscut interesul său autentic pentru procesul
de transformare post-comunistă din ţara noastră.
De aceea, am discutat
şi importanţa asumării trecutului la nivelul societăţii. În acest context, i-am
vorbit despre intenția mea de a înființa cât mai curând la București un Muzeu
Naţional al Comunismului. Este o iniţiativă care oglindeşte responsabilitatea
noastră ca națiune și hotărârea fermă de a nu uita.
Eforturile statului
german în privința păstrării memoriei experiențelor totalitare pe care le-a
parcurs în secolul XX constituie un veritabil model. În consecință, sprijinul
german în această materie ne-ar fi de un real folos și, de aceea, l-am rugat pe
Președintele Gauck, cunoscând contribuția sa valoroasă în acest domeniu, să
susțină schimbul de experiență și să ne ofere expertiza germană.
Ne dorim un muzeu
construit după cele mai înalte standarde, care să devină o instituție de
educație și de amintire[1].
Să traducem, în
context, aceste aserțiuni.
Președintele Republicii
(prin consilierul său Andrei Muraru) a profitat de vizita lui Gauck pentru a
reafirma preluarea inițiativei Muzeului. În fapt, el vrea să scoată proiectul din
ograda IICCMER (cel puțin în configurația actuală), a AFDPR și a fundației lui
Emil Constantinescu, cu toții prea legați de PSD, și care se manifestă de multă
vreme în această direcție.
Nu se înțelege însă,
local, cu cine vrea să îl pună în practică, întrucât, dacă Memorialul Sighet nu
se poate arăta binevoitor, poate rămâne indiferent, ceilalți actori se vor
constitui în opoziție.
Nu vom reaminti, apoi,
animozitățile dintre Muraru și restul „anticomuniștilor“,
premisă care, dacă ar reprezenta criteriul unic în decizia politică, ar
presupune încredințarea proiectului institutului lui Alexandru Florian (în
fapt, al lui Ioanid–Shafir).
Mai mult, perspectiva
întoarcerii la guvernare a PDS, la sfârșitul anului, nu dă nici o șansă de
realizare acestei inițiative în direcția dorită de Cotroceni.
Prin urmare, rămâne ca
ea să fie, din motive de anticomunism de campanie, cal de bătaie pentru
alegerile generale.
În fine, două vorbe
despre „expertiza germană“.
Dincolo de „limba de
lemn“,
ar fi de spus că politicile memoriale duse în ultima vreme de Fundația Konrad Adenauer,
structura de profil a Germaniei Federale în România și Basarabia, sunt mai
degrabă bizare. Exemple: maniera în care fostul premier Ponta l-a amestecat pe Sven–Joachim
Irmer în numirea președintelui IICCMER, Radu Preda[2] sau susținerea financiară
constantă a SRL-ului lui Alin Mureșan (și director general al IICCMER)[3].
În concluzie, suntem
dintre cei care cred că nu putem ieși singuri din acest marasm, apoi, că
soluțiile la problemele lumii actuale sunt cooperarea, interdependența. Dar
dacă experiența trecută, prezentă, arată ca cea de mai sus, ar fi necesar mai
întâi un răspuns la întrebarea: de ce avem nevoie de alții, dacă putem strica
lucrurile și singuri? Pentru bani, spre a da o aură de credibilitate unor
acțiuni nu doar neconvingătoare, ci îndoielnice? Bine, dar altceva?...
NOTE
[3] Cf., de pildă, Școala de vară organizată
împreună cu afaceriștii care dețin ceea ce a mai rămas din închisoarea Pitești,
http://istoriecontemporana.ro/ro/eveniment/de-5-ani-facem-istorie-%C3%AEmpreun%C4%83-vino-la-%C8%99coala-de-var%C4%83-fenomenul-pite%C8%99ti.
București,
29 iunie 2016.
