Deși nu i-am fost student, l-am cunoscut
personal și i-am admirat spiritul așezat, medodic și discursul clar, pasionat
dar lipsit de patetism.
I-am editat mai întâi una dintre cărți, Uzurpatorii (Bucureşti, Editura Vremea,
2004).
A fost apoi cordonatorul Manualului de istorie de clasa a X-a, la
care sunt coautor (Bucureşti, Editura Sigma, 2005).
Apropo de manual, de care institutul lui
Florian s-a ocupat să-l cenzureze (cf.
http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/08/as-vrea-sa-transmit.html). Am fost cel mai furios atunci, iar Dinu
Giurescu mi-a răspuns cu calmul său caracteristic: „Lasă, dragă, dac-ai ști
dumneata de câte ori am fost eu cenzurat!“ Alături de el, Paul Goma, Monica Lovinescu și
Virgil Ierunca m-au ajutat să-mi structurez propriul mod de reacție în fața
cenzurii, înțelegând mai întâi că această plagă nu este ceva specific
comunismului, nici neo- ori cripto-, ci ține de un anume exercițiu al centrelor
de putere (iar Monica Lovinescu mi-a servit dușul rece: „Ce tot te plângi atât?
Dumneata crezi că Americanii nu fac asta?“)
Prin mijlocirea lui Dinu Giurescu mi-a fost
publicată ediția engleză a Proceselor reeducării
– The Reeducation Trials în communist
Romania (1952-1960) (East European Monographs, Columbia University Press,
2011).
Generos, cald, uman, a încercat chiar să mă
ajute să-mi găsesc un loc de muncă, într-o perioadă personală dificilă când,
cum se spune, „traversam deșertul“. Nu a reușit, dar nu îi sunt mai puțin recunoscător, ci
din contră.
La revedere, Dinu Giurescu!
Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească!
București,
26 aprilie 2018.
