APROPO DE NOȚIUNEA DE „COLABORARE“
Preambul: Uitându-ne peste lista-în-chestie
publicată recent de un istoric, am văzut și câțiva arhiviști, iar după ce se va
stinge larma, sperăm să putem discuta cu unii dintre ei, care mai trăiesc. Dar
cel mai mult nouă ne-au plăcut pensionarii, pentru că se dovedesc a fi mereu
niște oameni foarte activi!
La temă: Am cumpărat astăzi un exemplar din noul
tiraj al lucrării D-lui Marcel-Dumitru Ciucă (Brăila/Pitești, 2016, 906 p.),
istoric, arhivist, profesor, fost director al Arhivelor Istorice Centrale și –
îndrăznim să spunem – coleg (deși noi am venit în Arhive la un an după
pensionarea sa, petrecută în 2007).
Până la lectura întregii cărți, ne grăbim să o semnalăm pentru partea
autobiografică introductivă, în speță relatarea unui episod bizar din 2004,
când o persoană pe nume Tudor Monica a solicitat acces la Sala de Studiu a
Arhivelor Naționale și în cerere, la ocupație, a trecut „casnică“, susținând că dorește să scrie un studiu cu privire
la istoria comunismului românesc. Curios s-o cunoască, directorul a întrebat-o dacă
are studii de istorie ori dacă știe cum se citează sursele, se redactează
notele, însă în loc de un răspuns, ea l-a lăsat cu ochii-n soare și s-a dus
direct la CNSAS pentru a-i cere verificarea.
După câteva zile, Dl. Ciucă a fost invitat acolo pentru a depune actele
cerute și cu același prilej a solicitat să se verifice dacă pe numele său există
vreun dosar, iar răspunsul a fost pozitiv. El conține un referat rezultat din
studierea dosarului său de cadre, întocmit în 1971 de maiorul de Securitate
Gheorghe Bărbuș, ofițerul de obiectiv (al Arhivelor Statului), din care aflăm
că socrii i-au fost legionari, iar un frate al soacrei a fost Petre Cernătescu,
unul dintre inginerii țapi ispășitori din procesele Canalului Dunăre – Marea
Neagră, condamnat la moarte în 1952 și grațiat în 1957.
Documentul se încheie cu rezoluția: „să fie recrutat ca informator și
folosit în supravegherea informativă specială“.
Dl. Ciucă a fost apoi tatonat, testat, ademenit de ofițerii unității, pe
care-i interesa activitatea istoricului Aurel Decei (fost exilat din 1948,
răpit din Occident de Securitatea externă în 1957, apoi, după un periplu prin
aresturile Securității interne, încadrat în muncă și pus sub supraveghere la
Arhivele Statului), de la care învăța paleografie turc-osmană. A refuzat
propunerile, pe care le descrie, la fel ca și biroul, procedeele securiștilor,
numiți de arhiviști «ăia de la urme și mirosuri».
Referatul reprezintă singur conținutul unui dosar de la Fondul „Rețea“ al Securității (pentru profani: informatori), fără să
aibă loc o recrutare efectivă, motiv pentru care în 2009 i s-a emis o
adeverință de necolaborare cu Securitatea.
În concluzie, din descrierea făcută lucrurile în acest caz se prezintă
similar celui al listei publicate de istoricul respectiv, unde apare noțiunea
de „colaboratori“: dacă am lua
indicația „rețea“ stricto sensu,
profanii ar putea crede că Marcel-Dumitru Ciucă a făcut parte dintr-o „rețea de
turnători nenorociți“, ceea ce lui însuși
îi repugnă.
Desigur, tomanecredincioșii pot
să nu-l creadă, și este dreptul lor, dar este necesar ca eventualii acuzatori
să-și bazeze acuzele pe probe.
În ce-i privește pe istorici, maniera de aplecare asupra acestor cazuri
este mai strictă, căci rolul lor nu este să vitupereze moral, nici să acorde
indulgențe, ci să analizeze cu calm documentele, faptele, contextul și să le
explice. Tocmai pentru că aceste chestiuni nu sunt imediat intuitive, direct
inteligibile. Într-un regim de tipul celui comunist există nuanțe de
„colaborare“ (cu autoritățile, cu
Securitatea), dar nu pentru toată lumea și nu tot timpul: sunt cazuri și situații,
iar rolul istoriei – o știință mai tehnică decât se crede de obicei – este să
refacă această complexitate. Sigur, regimul tinde să maculeze pe toată lumea,
precum schimbarea de culoare a cailor lipițani, dar nu de la negrul intens la
albul pur ci invers, însă cu cine și cât o face rămâne de stabilit.
În fine, un fapt de notat: după atâta timp scurs de la Revoluție încoace
există competențe care pot analiza, stabili aceste diferențe – fără iluzii cu
privire la natura umană, nici, mai ales, relativism moral – și la CNSAS în tot
cazul. Rămâne doar ca ele să fie folosite, iar nu acoperite de vacarm. Altfel
nu vom avansa în nici un fel, ci vom bate cel mult pasul pe loc, dacă nu chiar vom
da înapoi și vom rata astfel orice posibilă reconciliere cu propriul nostru
trecut. Înainte ca peste toate să se aștearnă uitarea.
București, 18 aprilie 2018.