1. Legislația în dinamica ei
Momentul I:
a) Imediat după „Revoluție“ a fost adoptat Decretul lege nr. 118
din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din
motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum
şi [a] celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, care
acordă o serie de despăgubiri materiale pentru foștii deținuți politici (în
principal: 200 de lei pentru fiecare an de detenție, strămutare, deportare sau
prizonierat, și 100 de lei pentru internare politică psihiatrică sau „domiciliu
obligatoriu“)[1]. La
origine, tema a făcut parte dintr-un proiect mai mare care reunea, de asemenea,
temele lustrației și deconspirării Securității, proiect care a fost „spart“ în trei proiecte distincte, dintre care doar acesta a
devenit legea conținând modestele prevederi indicate[2].
b) Pe 29 decembrie a fost adoptată Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în
rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite
din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse,
din motive politice, măsuri administrative abuzive[3]. Pe 19 octombrie 2001, Ordonanța a fost transformată în Legea nr.
568[4], care conține prevederi similare Decretului lege 188/1990.
Momentul II:
Pe 2 iunie a fost adoptată Legea nr.
221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative
asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989[5],
care crea și ea posibilitatea ca
victimele să poată primi despăgubiri materiale și morale pentru suferințele
îndurate. Declarativ, a fost o consecință a asumării de către Statul român, în
18 decembrie 2006, prin vocea președintelui său Dl. Traian Băsescu, a
caracterului criminal al regimului comunist, act care are ca origine Raportul Comisiei pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România. Practic, a fost însă o măsură luată în vederea
campaniei prezidențiale din toamna aceluiași an.
Momentul III:
Pe 30 iunie 2010, Guvernul a emis Ordonanța
de Urgență nr. 62 de modificare a Legii 221/2009[6], prin care sumele ce
urmau să fie primite ca despăgubiri de către deținuții politici erau plafonate
(la 10.000 de euro pentru victime, 5.000 de euro pentru descendenții de gradul
I și 2.500 de euro pentru descendenții de gradul II), prevedere conținută de
articolul 5. Totodată, la stabilirea cuantumului lor instanțele erau obligate
să țină seama de cele deja acordate prin Decretul lege 118/1990. Motivarea era
că Guvernul nu putea face față efortului bugetar pe care îl presupunea
aplicarea anterioară a legii, nevoit fiind, din pricina crizei economice, să
respecte un anumit plafon de cheltuieli.
Sesizată pentru excepție de neconstituționalitate în legătură cu mai multe
articole ale legii, Curtea Constituțională (CCR) a pronunțat trei decizii (nr.
1354[7], 1358[8] și 1360[9] din 20 octombrie 2010).
În prima din ele, Curtea – sezizată de Avocatul Poporului, care a acționat
în sensul unei petiții primite de la una dintre victime, Dl. Paul Mâncaş, fost
deţinut politic și preşedinte al Filialei Prahova a Asociaţiei Foştilor
Deţinuţi Politici – a constatat că actul Guvernului crează premisele
discriminării prin instituirea unui tratament diferit în funcție de momentul
intrării pe rol a cauzei și/sau al pronunțării soluției, și că încalcă
principiul neretroactivității legii. Prin urmare, art. I, pct. 1 și art. II din
Ordonanță au fost declarate neconstituționale.
În cazul celorlalte două decizii, sesizarea a fost adresată Curții de
către: Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Constanţa, în temeiul prevederii constituționale care spune
că: „Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de
finanţare“, care a
invocat excepția de neconstituționalitate pentru art. 5 al Legii; și, totodată,
de Tribunalul Constanța – Secția Civilă, care a apreciat că, de vreme ce legea
nu impune un plafon pentru despăgubiri, soluțiile pronunțate de instanțe puteau
genera discriminări.
Consultat de Curte, Avocatul Poporului a susținut constituționalitatea
articolului de lege criticat, iar Guvernul și președinții celor două camere ale
Parlamentului nu s-au pronunțat. De altfel, în cazul Guvernului nici nu era
nevoie, însă Parlamentul s-a comportat ca o anexă a Executivului.
Curtea a declarat art. 5 din Legea 221/2009 ca neconstiuțional, pe motiv că
textul era vag întrucât nu punea în acord prevederile pe care le conținea cu
cele ale Legilor 118/1990 și 568/2001, peste care se suprapunea, situație care
a generat o practică juridică „incoerentă și instabilă“. Totodată, suma maximă de 600.000 de euro, acordată de
una dintre instanțe ca despăgubiri materiale și morale, a fost considerată
„excesivă și nerezonabilă“.
Legal, Parlamentul (care, cum spuneam, nu a trimis Curții un punct de
vedere asupra situației descrise) a avut la dispoziție 45 de zile pentru a
armoniza prevederile a două legi care prevăd acordarea unui drept viager, cu
cele ale a unei alte legi care vizează un drept de creanță, nepatrimonial. Ceea
ce nu a făcut. Prin urmare, ordonanța Guvernului de modificare a legii a fost
acreditată sub acest aspect și a rămas în aplicare.
Decizia Curții Constituționale a fost însoțită de comentarii de acest tip:
„în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăţilor
confiscate sau acordarea de compensaţii pentru acestea, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de
apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare [de adoptare, de
aplicare? – termenul folosit este un barbarism „de lemn“ – n. n.] a
politicilor sociale şi economice, a condiţiilor de acordare a despăgubirilor“. Sau o concluzie și mai drastică, ce constată că
recomandările și soluțiile Curții Europene „nu impun statelor membre nicio
obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de
predecesorii lor“. Și se poate
invoca, în acest sens, Cauza Nastaca
Dolca și alții c. României[10] sau Cauza
D.V. c. României[11].
Să traducem această poveste atât de politică și de tehnică, încât unui om
obișnuit îi este greu să priceapă ceva.
Parlamentul, dominat de Partidul Democrat-Liberal și Alianța dintre
Partidul Social-Democrat și Partidul Conservator, cu asentimentul Guvernului
Emil Boc I și, mai ales, a președintelui Traian Băsescu, a adoptat în 2009
legea în discuție, prin care nu a stabilit nici un plafon pentru despăgubirile
morale cuvenite deținuților politici, lăsând decizia la latitudinea
instanțelor. Ceea ce acestea au și făcut.
Pe baza Dreptului Civil, și până la acea dată puteau fi introduse în
instanță acțiuni care să aibă ca obiect obținerea de despăgubiri – fapt care
s-a și întâmplat, de altfel – însă ele s-au lovit de imposibilitatea de a
dovedi prejudiciul suferit, legată de lipsa accesului la arhivele organelor
represive. Apariția legii a dus la o creștere considerabilă a numărului
cererilor depuse în instanțe, unele dintre ele parcurgând toate etapele
procesuale pentru a ajunge în faza de punere în aplicare prin executare silită,
iar victimele și urmașii lor și-au încasat banii. Din acest motiv, autoritățile
politice au căutat soluții pentru a le stopa[12].
Astfel, peste exact un an de zile, Guvernul Emil Boc II (în mod sigur, cu
asentimentul aceluiași președinte Traian Băsescu, cel care a condamnat
comunismul), nevoit să gestioneze țara în contextul crizei economice, a revenit
amendând legea și a stabilit un plafon maxim pentru despăgubiri. Chemată să se
pronunțe, și fiind probabil impresionată de criza în care se zbătea țara,
Curtea Constituțională a dat câștig de cauză Guvernului.
Această decizie a Curții este considerată de către practicienii dreptului
ca un nonsens juridic. Astfel, în cazul unui banal accident de circulație, în
care victima a decedat, urmașii pot primi de la asigurator despăgubiri de
până la câteva sute de mii de euro. Cuantumul lor se stabilește de către
instanță, diferă de la o instanță la alta, iar Curtea constituționala nu
consideră necesar să intervină în vreun fel. Există dosare de despăgubiri în
care au fost acordate (și plătite) 800.000 de euro, iar într-un caz, în care o
tânără și-a pierdut o mână, o instituție de stat – Compania Națională de
Autostrăzi și Drumuri – a fost obligată să plătească (și a plătit) 1.000.000 de
euro[13]. Prin urmare, ține de esența daunelor morale ca, dată fiind suferința provocată,
care diferă de la o persoană la alta, și despăgubirile acordate de instanță să difere[14].
În rezumat: de ce a ținut Curtea să intervină în cazul crimelor împotriva
umanității, transformându-se astfel în avocatul Guvernului?
La rândul său, Parlamentul, dominat de coaliția dintre PDL, Uniunea
Democrată Maghiară și Uniunea pentru Reconstrucția României, ar fi putut veni
cu o propunere legislativă de natură să concilieze legitimitatea solicitărilor
deținuților politici cu contextul. Procedural, abrogarea legii și înlocuirea ei
cu o alta ar fi durat între 6 luni și 1 an, perioadă în care cauzele ar fi fost
judecate pe baza legii abrogate, motiv pentru care a preferat să tacă,
situându-se astfel, încă o dată, în postura de anexă a Executivului[15].
2. Uniformizarea practicii juridice
Urmare a deciziilor Curții, prin mai multe acte normative
s-a trecut la unificarea practicii instanțelor. Astfel, constatând că unele
instanțe continuau să acorde despăgubiri, în funcție de data introducerii
acțiunii, Înalta Curte de Justiție și Casație (ÎCCJ) a fost sesizată de
Procurorul General, D-na Laura Kövesi[16].
Mai întâi, Recursul
în Interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 al ÎCCJ[17] a
stabilită că deciziile CCR din 2010 sunt aplicabile tuturor cauzelor pentru
care nu a fost pronunțată o soluție definitivă.
Apoi, Recursul în Interesul Legii nr. 15 din 12
noiembrie 2012 al ÎCCJ[18]
a stabilit că deportarea și prizonieratul în URSS (întrucât s-au petrecut
înainte de 6 martie 1945) nu reprezintă măsuri cu caracter politic în sensul
Legii 221/2009 (unele instanțe le consideraseră și pe acestea).
Încă, Recursul în Interesul Legii nr. 6 din 15
aprilie 2013 al ÎCCJ[19],
cu privire la bunurile pentru care se pot primi despăgubiri (mobile și/sau
imobile), a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru
acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de
reparație (respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005), cu condiția ca
solicitantul să nu fi obținut deja una.
În fine,
prin Legea nr. 42/2013 din 11 martie 2013[20] a fost abrogat art. 1, alin. 2, lit.
b) din Legea 221/2009, care includea la condamnările politice faptele prevăzute
de Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea
faptelor ce pun în primejdie existenţa şi interesele Statului, publicată în
Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941[21]. Actul normativ respectiv,
emis pe timp de război de regimul Ion Antonescu, condamna la pedeapsa cu
moartea o serie de fapte, de la deținerea de arme și muniții, tipărirea și
răspândirea de manifeste împotriva ordinii politice și sociale, până la
simplele gesturi de opoziție. Într-adevăr, putem spune că abrogarea articolului
respectiv a fost întemeiată, întrucât nu se încadra în perioada delimitată de
lege, care începe cu 6 martie 1945, fiind o incoerență a legiuitorului
întemeiată pe un amalgam istoric.
Constatăm astfel o
stranie convergență a tuturor deciziilor corpurilor Justiției în susținerea
poziției Guvernului, care au avut ca efect stoparea acordării despăgubirilor
pentru victimele comunismului. Poate fi considerată aceasta o dovadă a
independenței lor?
3. Demersurile victimelor
Ca și cum problema
despăgubirilor nu ar fi fost destul de încurcată, a fost încurcată și mai rău.
Iată cum a evoluat
ea în raport cu reacțiile Asociației Foștilor Deținuți Politici (AFDPR),
principala organizație de reprezentare a intereselor victimelor comunismului:
Pe 28 iunie 2013,
Asociația a trimis Senatului amendamentele sale la varianta adoptată de prima
cameră a Legislativului față de Proiectul
de lege privind regimul juridic acordat victimelor regimului totalitar comunist[22],
o inițiativă legislativă blocată în Parlament din 2011 care repunea în discuție
chestiunea despăgubirilor ținând cont de întreaga dezbatere legislativă pe care
am rezumat-o mai sus[23]. Nu vom insista aici asupra diferențelor de vederi
dintre victime și reprezentanții politici, ci doar asupra numitorului lor
comun, care consacră o distincție între „despăgubiri materiale“, stipulate de
Legile 118/1990, 568/2001 și 221/1999, și „compensații morale“, avute în vedere
de respectivul proiect. Totodată, au fost stabilite bareme în sumă fixă pentru
fiecare zi (an) de detenție și eșalonări ale termenelor de plată.
Pe 6 ianuarie 2014, Dl. Octav Bjoza, președintele AFDPR, s-a întâlnit cu
Dl. Emil Constantinescu, fost preşedintele al României și președinte al
Fundației Române pentru Democrație (un think
thank cu care AFDPR colaborează îndeaproape), căruia i-a solicitat „facilitarea
unei audienţe la dl. Prim Ministru, Victor Ponta“[24]. Deducem de aici că foștii deținuți politici știau
că el are o asemenea influență.
Pe 16 ianuarie, AFDPR s-a adresat Ministerului Justiției pentru a-i
comunica punctul său de vedere în legătură cu Proiectul legii despăgubirilor,
iar Ministerul i-a răspuns în sensul Deciziilor Curții Constituționale, după
cum o atestă emoționanta reacție din 5 februarie, în care forul foștilor
deținuți politici acuză lipsa voinței politicienilor de a vedea diferențele
dintre caracterul social și viager al pensiilor primite, pe de o parte, și
natura distinctă a reparațiilor solicitate, pe de altă parte[25].
Pe 27 ianuarie, Dl. Bjoza a discutat telefonic cu Dl. Victor Ciorbea
(senator al PNL) în legătură cu „proiectele de legi privind acordarea de
despăgubiri morale şi materiale care se află de aproximativ trei ani în
dezbaterea Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor“[26]. Nu ni se spune însă mai mult.
Pe 13 februarie, o delegație a AFDPR, din care au făcut parte Octav Bjoza
(președinte), Sergiu Rizescu (vicepreședinte) şi Dan Ottulescu (membru al
Comitetului Naţional de Conducere), a fost primită în audienţă de
prim-ministrul Victor Ponta, semn că intervenția D-lui Emil Constantinescu
reușise[27]. După tipic, la întâlnire au fost prezenţi și reprezentanţi ai
Ministerelor Justiţiei, Finanţelor şi Muncii, un indicator al problemelor care
urmau să fie discutate. Iată ce se spune în continuare: „După ce l-am informat
amănunţit despre lupta şi suferinţa foştilor deţinuţi politici şi deportaţi,
ceea ce l-a impresionat profund pe Primul Ministru, acesta ne-a promis că se va
interesa în mod deosebit în sensul rezolvării problemelor ridicate de noi,
într-o perioadă foarte scurtă (cu aproximaţie o lună de zile).“ Dincolo de impresia profundă lăsată premierului, din
context deducem că problemele discutate au fost legate de despăgubiri.
Pe 18 februarie, ședințele reunite ale Comitetului Național de Conducere
(CNC) și Comitetului Național Director (CND) ale AFDPR au aprobat cu
unanimitate de voturi „prestaţiile preşedintelui AFDPR, inginer Octav Bjoza,
privind obţinerea unor despăgubiri morale şi materiale, reflectate în
corespondenţa purtată cu autorităţile Statului Român, în apariţiile în presa
scrisă, radio şi televizată, precum şi audienţa la Primul Ministru, domnul
Victor Ponta.“[28] Totodată,
forurile de conducere ale foștilor deținuți politici au cerut ca acțiunile
viitoare să se desfășoare „în aceeaşi notă.“
Pe data de 6 martie, Dl. Bjoza a avut cu președintele Comisiei Juridice a
Camerei Deputaților, Dl. Bogdan Ciucă, o discuție aparent anodină despre
„dezbaterea proiectului de lege PLx 244/2011“ (Proiectul Legii despăgubirilor)[29]. Dacă presupunem că
șeful Comisiei este cel care l-a sunat, atunci discuția în cauză anunță o
schimbare de atitudine a decidenților politici, petrecută verosimil în urma
întâlnirii avute de foștii deținuți politici cu prim-ministrul.
4. Anticomunismul în campanie
O soluție de deblocare a situației, venită însă dintr-o zonă politică
opusă, s-a întrevăzut în luna mai, în timpul campaniei electorale pentru
alegerile europene. Astfel, pe data de 7 mai, PNL – care în februarie rupsese
alianța cu PSD, pivotul unei agregări politice care își dorea întreaga putere
și care a sfârșit prin a-l face să treacă în opoziție – a anunțat, iar ulterior
a depus în Parlament, un proiect de lege care prevedea dublarea cuantumului
indemnizației pentru fiecare an de detenție (la 400 lei pentru deținuții din
închisori și lagăre, și la 200 de lei pentru cei din „domiciliu obligatoriu“ sau azile psihiatrice). Totodată, proiectul stipula ca
soțiile victimelor să primească și ele o indemnizație în sumă fixă de 400 de
lei. Inițiativa era legată de campania fostului președinte al Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER), Dl. Andrei Muraru, candidat la
Europarlamentare pe listele PNL sub sloganul caragialesc: „Țara lui Muraru este
fără comuniști“[30].
În reacție, PSD a mobilizat propriile resurse anticomuniste, după cum o
atestă relatările foștilor deținuți politici pe care le vom rezuma în
continuare.
Astfel, ședința din data de 16 mai a forurilor de conducere ale AFDPR a
avut pe agendă discuțiile avute cu Comisia Juridică a Camerei Deputaților pe
marginea „Proiectului de lege privind despăgubirile morale şi materiale
acordate foştilor deţinuţi politici, deportaţi şi urmaşilor acestora“[31]. Anterior, pe data de 19 martie, aceste discuții fuseseră
reluate după o întrerupere de 10 luni[32]. Și totuși, în ciuda promisiunilor și
a semnalului că interesul politic față de foștii deținuți politici era în
creștere, în cele aproape două luni scurse de la acea întâlnire nu se petrecuse
nimic.
În aceeași ședință, delegații prezenți „au respins cu unanimitate de voturi
iniţiativa PNL de a se dubla indemnizaţiile prevăzute de D[ecretul] L[ege]
118/1990, considerând necesară insistarea în continuare pe varianta de la
articolul de mai sus“. Să notăm
această respingere vehementă, petrecută pe motive de conținut, fără însă a
elimina din discuție nici aspectul politic.
Tot în unanimitate a fost respinsă și propunerea D-lui Emil Constantinescu
„de a întocmi o nouă variantă a PLx 244/2011 [Proiectul legii despăgubirilor – n. n.], mult mai suplă şi cu pretenţii
mai modeste, de a cărei votare şi promulgare s-ar fi ocupat domnia sa“. Să notăm și această respingere, exclusiv pe motive de
conținut. Totodată, să remarcăm influența pe care o are fostul președinte al Republicii
nu doar asupra prim-ministrului, ci și a Parlamentului, și rolul pe care îl
joacă, de intermediar între Asociație și corpurile politice. În plus, vom spune
că AFDPR colaborează cu fundația D-lui Constantinescu în mai multe proiecte,
dintre care două sunt de anvergură: Monumentul „Aripi“, în memoria luptătorilor împotriva comunismului, și
„Jilava Fortul 13, Memorialul Totalitarismului: Represiune și Rezistență“[33].
În fine, a fost aprobată, la fel de unanim, „necesitatea prezenţei noastre
în Secretariatul de Stat pentru Problemele Luptătorilor Anticomunişti, într-un
departament distinct condus de preşedintele Octav Bjoza.“ Faptul arată că la data respectivă prim-ministrul făcuse
deja o asemenea propunere foștilor deținuți politici, iar schimbarea de
atitudine a factorilor politici (Parlament și Guvern) este văzută de
președintele Octav Bjoza ca o intervenție directă a prim-ministrului Victor
Ponta[34].
Pe 10 iunie, o delegație a AFDPR, din care au făcut parte D-nii Octav Bjoza
(președinte), Sergiu Rizescu (vicepreşedinte) şi Dan Ottulescu (membru al CNC),
a fost din nou primită în audienţă de prim-ministrul Victor Ponta, întrevedere
la care au mai participat D-nii Ion Moraru (secretar general al Guvernului),
Vlad Stoica (șeful Cancelariei) şi D-na Anca Alexandrescu (secretar de Stat la
Cancelarie)[35]. Cităm: „Au fost discutate probleme legate de majorarea
indemnizaţiei, proiectul de lege privind despăgubirile morale şi materiale,
Monumentul Naţional al Luptătorilor Anticomunişti, organizarea Congresului
INTER ASSO la Bucureşti, precum şi de noua organizare a Secretariatului de Stat
pentru Problemele Luptătorilor Anticomunişti şi Revoluţionari.“ Nu ni se spune care au fost concluziile întâlnirii.
Pe data de 17 iunie, Dl. Bjoza s-a întâlnit la sediul Fundaţiei Române
pentru Democraţie cu Dl. Emil Constantinescu, cu care a discutat, pe lângă
problemele legate de Congresul INTER ASSO, Monumentul Naţional al Luptătorilor
Anticomunişti, Fortul 13 Jilava, și despre „proiectele de legi ce ne privesc“ – o aluzie la Proiectul legii despăgubirilor și cel al
amendării Legii 188/1990[36].
În continuare nu s-a mai întâmplat nimic, motiv pentru care AFDPR a
interpelat Comisia Juridică a Camerei Deputaților, solicitându-i să introducă
pe ordinea de zi dezbaterea Proiectului legii despăgubirilor, după cum o atestă
adresa sa iritată din 17 iunie[37].
5. Schimbarea de perspectivă
Pe 27 iunie, o
delegație a AFDPR, din care au făcut parte D-nii Octav Bjoza (preşedinte),
Sergiu Rizescu (vicepreşedinte), Teodor Stanca (vicepreşedinte), Paul Mitroi
(fost Avocat al Poporului) și Petru Mirciov (preşedinte al Asociației Foștilor
Deportaţi în Bărăgan), a avut, la sediul Senatului, o întâlnire cu președintele
Călin Popescu Tăriceanu, cu care a discutat, pe lângă chestiuni legate de
Congresul INTER ASSO, Monumentul Naţional și Fortul 13 Jilava, despre Proiectul
de lege privind despăgubiri morale şi materiale[38]. În legătură cu acest ultim
subiect se spune: „Am sugerat indexarea D[ecretului] L[ege] 118/1990, în regim
de urgenţă, printr-o OUG, domnia sa [șeful Senatului] urmând să ia legătura în
acest sens, cu dl. Prim Ministru Victor Ponta.“
Ne aflăm, iată, în
fața unei schimbări de perspectivă. De unde organizația victimelor se opusese
unei asemenea soluții, susținând doar varianta Proiectului legii
despăgubirilor, acum ea însăși este cea care o cere. Totodată, tăcerea
politicienilor din Parlament, dominat de PSD, reprezintă semnul că aceștia nu
au dorit să își asume răspunderea pentru promovarea unei asemenea legi. Apoi,
soluția trădează nerăbdarea foștilor deținuți politici, obosiți să mai aștepte
promisiuni irealizabile. În fine, din informațiile noastre, reprezentanților foștilor
deținuți politici li s-a transmis (de la Guvern, de la Parlament) că o asemenea
lege nu va fi reluată și că, în consecință, este cazul să se mulțumească cu
suplimentarea indemnizațiilor pe care le primesc prin Legea 118/1990. Prin
urmare, victimele s-au întors astfel nu doar la propunerea D-lui Emil
Constantinescu, ci și, horribile dictu, la cea a PNL, ambele din luna mai.
6. În Guvern
Evenimentul cel mai important al anului nu a fost însă legat de subiectul
despăgubirilor.
Astfel, prin Hotărârea de Guvern nr.
563/2014 din 9 iulie 2014, intrată în vigoare pe 19 august, a fost
înființat „Secretariatul de Stat pentru recunoașterea Meritelor Luptătorilor
Împotriva Regimului Comunist instaurat în România în perioada 1945-1989“, structură guvernamentală care a înlocuit vechiul
„Secretariat de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din decembrie 1989“[39]. Actul normativ a adus cu sine o schimbare a
perspectivei guvernamentale. Astfel, dacă până atunci Secretariatul se ocupa
doar de problemele „revoluționarilor“ și ale „participanților la revolta anticomunistă de la Brașov din
noiembrie 1987“[40] (din 2008
asimilați „revoluționarilor“), începând din acel moment el se ocupă și de problemele deținuților
politici.
Pe 10 iulie, Dl.
Bjoza s-a întâlnit la sediul Guvernului cu: Dl. Nicolae Bănicioiu (ministrul
Sănătăţii), D-na Adela Neagoe (secretar general adjunct la același minister),
Dl. Vlad Stoica (șeful Cancelariei prim-ministrului) şi Dl. Andrei Rizoiu
(secretar de stat la Cancelarie)[41]. Pe lângă problemele legate de:
organizarea Congresului INTER ASSO (21-24 august 2014), Fortul 13 Jilava,
Monumentul Naţional, schema organizatorică a Secretariatului de Stat al
Luptătorilor Anticomunişti din perioada 1945-1989 – Departamentul pentru Problemele
Foştilor Deţinuţi Politici şi Deportaţi, medicamentele gratuite și biletele de
tratament, au fost discutate: Proiectul de lege privind despăgubirile morale şi
materiale, și „indexarea în regim de urgenţă a D[ecretului] L[ege] 118/1990“
(în fapt, a indemnizațiilor pe care le presupunea).
Pe 15 iulie, Dl. Bjoza s-a întâlnit la sediul Fundaţiei Române pentru
Democraţie cu d-nii: Emil Constantinescu, Radu Preda (preşedintele executiv al
IICCMER), Cosmin Budeancă (directorul IICCMER) şi D-na Dana Cenuşe (de la
Biroul de Presă al Administrației Naționale a Penitenciarelor), cu care a
discutat – verosimil, nu cu toți aceleași subiecte și nici în aceeași măsură –
despre: Congresul INTER ASSO, Fortul 13 Jilava, Secretariatul de Stat pentru
Problemele Luptătorilor Anticomunişti din perioada 1945-1989 şi „indexarea
D[ecretului] L[ege] 118/1990“[42]. Din nou, este vorba despre majorarea indemnizațiilor acordate în baza
actului normativ respectiv.
În data de 4 august, Asociația a trimis Ministerului Muncii și Protecției
Sociale o adresă prin care solicita ca foștii deținuți politici să fie
„evidențiați“
(înregistrați) separat de beneficiarii Legii 211/2013, „pentru a nu denatura
rata lunară a mortalităţii“[43] membrilor ei.
Despre ce este vorba? Legea în cauză este, în fapt, o completare la
Decretul lege 118/1990, prin care drepturile cuvenite beneficiarilor, cetățeni
români, sunt extinse asupra celor care nu mai sunt cetățeni români[44]. Acest
tardiv act reparatoriu a vizat eliminarea unei discriminări flagrante, prin
urmare, de prevederile sale pot beneficia și foștii cetățeni români care și-au
pierdut cetățenia, fie că le-a fost retrasă de către regimul comunist, fie că
au renunțat ei înșiși la ea pentru a putea deveni cetățeni ai statelor pe
teritoriul cărora se găsesc. Este de spus că majoritatea (dacă nu totalitatea)
lor sunt refugiați politici, între ei cazuri notorii de exilați (apatrizi),
care au așteptat să primească înapoi nu ceva la care au renunțat de bună voie
sau au pierdut din vina lor, ci care le-a fost retras în mod nedrept de către
regimului comunist: cetățenia. Și pe care nu au primit-o nici până în ziua de
astăzi, deși nu costă nici un ban. Este cazul, spre exemplu, al lui Remus
Radina, eroul închisorilor comuniste de la Canal, de la Gherla (mort în exil),
ca și al lui Paul Goma și (al familiei sale), primul disident din România
comunistă.
Revenind de unde plecasem, nu se înțelege deci cum, dacă Asociația ține
evidența membrilor săi, cineva ar putea supraestima numărul foștilor deținuți
politici rămași în viață. Tododată, faptul că ne aflăm în fața unei reveniri –
AFDPR trimite în cuprinsul petiției și la adresele sale nr. 133/09.12.2013 şi
nr. 42/06.06.2014 – ne face să ne întrebăm dacă nu cumva, în esență, ea își
manifestă dezaprobarea față de conținutul actului normativ respectiv. Dacă la
toate acestea adăugăm că un număr mai mare de beneficiari ai legii ar fi
sinonim cu indicarea caracterului de masă al represiunii, reacția forului de
conducere al foștilor deținuți politici ne apare cu atât mai bizară. Ea este
însă subsumată demersurilor Asociației în privința despăgubirilor, în tentativa
de convinge responsabilii politici prin invocarea argumentului numărului din ce
în ce mai redus al solicitanților.
Chestiunea revendicărilor a fost și pe agenda celui de al
XXI-lea Congres al Asociației Internaționale a Foștilor Deținuți Politici și a
Victimelor Comunismului (INTER ASSO), care reunește 13 asociații europene ale
victimelor, desfășurat la București pe 21-24 august[45]. Ea a fost însă
integrată unui ansamblu de măsuri reparatorii, iar țara vizată în mod specific a
fost nu România, ci Bosnia și Herțegovina, unde „nu există până astăzi nicio
lege referitoare la despăgubirea victimelor comunismului“.
Problema a fost reluată în timpul celui de al XXI-lea
Congres al AFDPR, ținut la Pitești în perioada 5-6 septembrie 2014[46]. Iată
sub ce formă: „În concluzie la cele constatate, INTER ASSO cere Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei să condamne public comunismul și să prevină
răspândirea propagandei comuniste în spațiul european, cere Guvernelor
naționale și instituțiilor responsabile, inclusiv României, să dispună,
respectiv să continue reabilitarea juridică prin acces la documente și legi
corespunzătoare, precum și prin despăgubirea victimelor comunismului[,] și să
faciliteze procese conforme cu statul de drept împotriva făptașilor.“
Pe 25 septembrie, președintele Bjoza a fost primit în audiență la Avocatul
Poporului, Dl. Victor Ciorbea, cu care a discutat despre chestiunile de
constituționalitate pe care le ridică Proiectul de lege privind despăgubirile
morale și materiale, blocat la Camera Deputaților din 2011[47]. Cu același
prilej a fost discutată și posibilitatea amendării Legii 118/1990. Din context
se deduce că soluția reluării în Parlament a Proiectului despăgubirilor nu a
fost cea spre care a înclinat Dl. Ciorbea, de vreme ce Dl. Bjoza notează:
„urmează ca în termen de două săptămâni să concluzionăm dacă merită sau nu să
mai insistăm“.
În aceeași zi, președintele AFDPR s-a întâlnit și cu Dl. Emil
Constantinescu, cu care a discutat doar subiectul ultim, legat de amendarea
Legii 118/1990, fapt sugestiv în sine cu privire la direcția în care se orienta
soluția.
7. La putere
Prin
Decizia nr. 277 din 1 octombrie 2014
a prim-ministrului Guvernului, Dl. Victor Ponta, Dl. Octav Bjoza, președintele
Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, principala asociație a
victimelor comunismului, a fost numit subsecretar de stat la „Secretariatul de Stat pentru
recunoașterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist instaurat în
România în perioada 1945-1989“[48], o denumire pe cât de lungă, pe atât de pompoasă. Este pentru prima dată în istoria
post-1989 când un reprezentant al foștilor deținuți politici este integrat
într-o structură guvernamentală și, odată cu acest act, are loc trecerea acțiunii lor din sfera civică, în sfera
pur politică.
În ședința sa din 4 noiembrie, Guvernul Victor Ponta a adoptat un act
normativ privind indemnizațiile persoanelor persecutate de regimul comunist
pentru motive politice. În comunicatul remis presei se preciza că proiectul va
fi trimis spre dezbatere și adoptare Parlamentului în procedură de urgență, și
el prevedea ca persecutații din motive politice să primească o indemnizație de
400 de lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități
(„dislocare“), deportare
sau prizonierat[49]. Decizia a fost luată în plină campanie pentru turul II al
alegerilor pentru funcția de președinte, în care Dl. Ponta era protagonist sub
lozinca „Președintele care unește“. Dat fiind că prim-ministrul a pierdut acea bătălie politică, iar
deținuții politici „au pariat pe un cal mort“ (după cum se spune), rămâne de văzut ce se va alege de
aceste promisiuni[50].
8. Concluzii
Legea 221/2009 a fost atât de contestată și a suferit atât de multe
modificări, încât a devenit practic inoperabilă. Incoerența, inconsistența și
ineficiența legislativă și-au dat mâna, iar noțiunile juridice de claritate,
precizie, adecvare, proporționalitate și celeritate au fost spulberate. De
altfel, România are o neonorabilă tradiție de acest tip în privința legislației
și/sau materiei restituirilor[51]. Dacă în cazul retrocedărilor scopul a fost
deturnarea acțiunii în scopuri oneroase – după cum o arată recentele cazuri de
arestări de membri ai Parlamentului, ai instituțiilor însărcinate cu aplicarea
legii și ai Justiției, care ajung până la șefa Autorității Naționale pentru
Restituirea Proprietăților și șefa structurii din Parchet însărcinată cu lupta
împotriva criminalității organizate și terorism – în cazul foștilor deținuți
politici scopul a fost blocarea întregului proces. Politicienii români nu au dorit cu adevărat rezolvarea
problemelor legate de decomunizare, între care cea a despăgubirilor, fiind
preocupați în special de folosirea victimelor – dat fiind prestigiul lor moral
– în bătălia politică.
Pe de altă parte, ne putem întreba dacă a susține că Statul Român actual nu
are nici o obligație față de victimele comunismului, așa cum o face Curtea
Constituțională a României invocând argumentul juridic al momentului în care
țara noastră a aderat la Tratatul Uniunii, nu reprezintă cumva o stare de drept
fără dreptate, de justiție fără morală (una dintre sursele dreptului). Iar
situația este cu atât mai bizară cu cât acest Stat și-a asumat, prin vocea
președintelui său, responsabilitatea politică, procedând astfel în sensul
rezoluțiilor și recomandărilor Uniunii Europene[52]. Apoi, vom nota că această
perspectivă amorală este evitată doar de către doi dintre judecătorii Curții –
D-na Iulia Moțoc și Dl. Puskás Zoltán – care au formulat o opinie concurentă,
și doar în prima dintre decizii (cea în care era vorba despre principii
juridice, iar nu despre bani și bunuri materiale). Această distanță dintre
marile principii ale dreptului și practica juridică a apărut și în cazul
tăierilor de salarii și pensii speciale din 2010, când prevederile legale
contestate au fost declarate de Curte drept constituționale în cazul tuturor
categoriilor sociale vizate, numai cele ale membrilor corpului Justiției nu. În
fine, o chestiune de memorie, istorie și drept: nu am auzit nici o autocritică
din partea judecătorilor, procurorilor sau personalului auxiliar, fie ea și
tovărășească, utilă de vreme ce suferințele produse victimelor comunismului nu
s-au datorat doar hotărârilor Partidului, Securității și Miliției, ci și
condamnărilor pronunțate de membrii corpului Justiției la cererea și sub
îndrumarea acestora[53]. Ca să nu mai vorbim despre condamnarea vreunui
reprezentant al acestui corp, căci, conform chiar legislației comuniste, crimele
împotriva umanității sunt imprescriptibile, și ele vizează nu doar autorii,
instigatorii și complicii, ci și reprezentanții instituțiilor Statului care au
cunoscut și tolerat aceste fapte[54]. Prin urmare, nu trebuie să pierdem nici o
clipă din vedere că ne aflăm nu în fața unor crime ordinare, ci a unora
împotriva umanității, adică a unora imprescriptibile de drept, și că orice
discuție, fie ea politică, juridică ori istorică, trebuie să pornească de la
recunoașterea intensității, a caracterului masiv și sistematic al acestor crime.
Or, în problema despăgubirilor datorate foștilor deținuți politici,
separația puterilor în Stat nu s-a manifestat în nici un fel, la fel cum
independența Justiției s-a lăsat și ea așteptată. Toată situația descrisă
revine la a spune că Statul român nu și-a asumat responsabilitatea reală pentru
crimele împotriva umanității săvârșite de către reprezentanții săi împotriva
populației civile.
Pentru a avea o imagine reală cu privire la destinele victimelor, vom reda una
dintre vocile lor:
În anul 1952 sora mea (I.E.), în vârstă
de un an, a fost strămutată, evacuată din casă și aruncată în stradă în timp ce
avea hepatită, împreună cu mine, care aveam 5 ani, doi frați școlari și mama,
în vreme ce tata, fost deținut politic, era pe moarte, în spital. Tata a fost
închis în 1947-1948, timp de aproximativ două luni (în anchetă), pentru că a
fost avocat, deputat PNȚ, ofițer activ pe front în cele două războaie mondiale,
„chiabur“, monarhist, apropiat al lui Iuliu Maniu. A fost anchetat de celebrul
Gheorghe Crăciun. Nu ne-a spus ce s-a întâmplat, dar, în urma „tratamentului“
aplicat, a făcut o tumoare craniană (probabil a fost bătut la
cap).
Am călătorit
timp de o săptămână cu un vagon de marfă – inițial am crezut că suntem duși în
Bărăgan – și, la destinație, ne-am „cazat“ (în fapt, am căzut pe capul lui,
fără să-l anunțe cineva) la un nepot al tatei care locuia împreună cu soția și
copilul de 3 ani, bolnav de scarlatină, într-o cameră cu chirie de la marginea
micului oraș în care ni se stabilise „domiciliul obligatoriu“. Eu, care aveam 5
ani, eram cu complicații renale după pojar. La scurt timp, lipsa aproape totală
a hranei ne-a „ajutat“, pe mine și pe sora mea, să ne vindecăm. Nepotul tatei,
care lucra în Armată, s-a speriat și s-a dus să-și ceară transferul, ca să nu
fie acuzat că ajută „dușmanii poporului“.
Tata, care la puțin timp ne-a urmat, a murit după patru
luni în spitalul din oraș, fară nimeni alături, fără lumânare.
Am crescut fără
pensie de urmaș, nu aveam ce mânca și nu aveam lemne de foc. Mama, care era o
mare pianistă, a lucrat ca muncitor în fabrică, și mâinile ei erau numai răni
de arsură de la aburii fierbinți; lucra la cazane, muncă grea. Mi-aduc aminte
un episod de groază când mama a luat bocancii tatei, care abia murise, și a
mers din casă în casă pentru a obține în schimbul lor niște lemne de foc. Îmi
mai aduc aminte cum odată mama a căzut jos, și toți au crezut că a leșinat,
când, de fapt, adormise în picioare. Ca să facă față situației, dormea câte 2-3
ore pe noapte. Noi, copiii, am crescut prin creșe, cămine săptămânale și
spitale; arătam ca supraviețuitorii de la Auschwitz.
Sora mea era de
o inteligență și o frumusețe rară. Era în permanență contestată, fie la școală,
fie, mai apoi, tracasată de Securitate și exploatată la serviciu. A absolvit
Facultatea de Limba și Literatura Română la Universitatea București. A trecut
printr-un proces răsunător cu Centrala editorială, pe care l-a câștigat, deși
cu mari amenințări (fusese dată afară la restructurări, în timp ce era încă în
stagiu). Chiar dacă era redactor la o editură, avea și normă de corector. La un
moment dat s-a făcut o evaluare a activității și s-a constatat că realizase 40
de norme. Așa se obișnuia: pentru ca cei angajați pe „relații“ să poată chiuli,
cei cu „origine socială nesănătoasă“ trebuiau să suplinească nemunca lor. A
plecat din țară după 1990, fiind pur și simplu dată afară în urma unor
mașinațiuni josnice, deși ar fi fost cea mai indicată persoană, prin
competența, biografia profesională și anticomunismul impecabil, să preia
conducerea editurii. Și se pare că tocmai de aceea. Și-a pierdut mințile undeva
prin lume, nu mai știu unde e și din ce trăiește. A lăsat în urmă o operă cu
care unii își dau doctorate, masterate licențe etc. (mă bucur că cineva o
apreciază; oricum nu au plagiat-o, ci au citat-o).
Multiplicați
situația ei la toți ceilalți membri ai familiei mele, la toți deținuții
politici.
Dau încă un
exemplu trist: soția senatorului PNȚ Aurel Vlad, care a murit întemnițat la
Sighet, a fost „dislocată“, cu „domiciliu obligatoriu“, la Blaj. Era în vârstă,
singură, fără venit și a murit de foame. Era nepoata a lui George Barițiu și
Avram Iancu. Știu de la mama multe astfel de cazuri.
Departe de mine
gândul de ne considera niște excepții. Asemenea lucruri, și mult mai rele, au
pățit foarte mulți oameni care au făcut ceva pentru România. Alții nu au fost
eroi, ci doar victime, căci regimul strivea destinele unor bieți minori care
n-au făcut nimic contra lui. Mai mult, majoritatea românilor aveau „origine
socială nesănătoasă“. De multe ori, urmașii lor care mai trăiesc nici nu-și
știu istoria familiei, căci părinții nu le-au spus nimic.
După ce am
trecut prin calvarul unor instanțe batjocoritoare cu procesele legate de Legea
221, pe care le-am deschis cu naivitate în disperarea de a-mi salva ce a mai
rămas din biata mea familie, am senzația că niște cobre sătule (sau poate prea
flămânde) joacă tontoroiul pe mormintele părinților noștri, și că zi de zi sunt
pusă să-mi sap groapa în care voi ajunge curând[55].
Schimbând versantul, integrarea foștilor deținuți politici în structurile
politice ale Statului este și ea plină de consecințe.
Astfel, este pentru prima dată în cei 25 de ani de la „Revoluție“
când AFDPR, ca organizație, se situează de partea moștenitorilor comunismului (și
vorbim aici despre PSD, un
partid despre care analiștii postcomunismului românesc sunt în consens în a
susține că provine din eșalonul doi – nereformat, doar reconvertit – al
Partidului Comunist), asociere politică ce nu poate rămâne fără urmări, de
vreme ce organizația își consideră membrii drept „ultimele jaloane morale ale
Patriei“[56].
Această trecere de
la acțiunea civică la cea pur politică aduce cu sine și o schimbare de limbaj.
Astfel, într-unul dintre comunicatele sale din 29 octombrie, anterior campaniei
electorale pentru Președinție (care privea o dispută internă cu președintele
AFDPR Constanța, Dl. Paul Andreescu), se spune: „AFDPR nu se aliniază politic
nici unui partid. Fiecare membru al asociaţiei poate opta pentru oricare dintre
ele, după cum îi dictează conştiinţa.“[57] Iar în altul, din 11 noiembrie,
înainte de turul II al aceleiași campanii electorale, tema a fost reluată în
momentul în care membrii conducerii Asociației s-au declarat „intrigaţi şi
revoltaţi de faptul că, în ultimele zile, în presa electronică, scrisă, radio
şi televizată au apărut informaţii care insinuează o anume apartenenţă politică
a AFDPR, [pentru a spune că] protestăm cu vehemenţă faţă de această stare de
lucruri şi precizăm încă o dată, aici, că AFDPR nu se aliniază nici unui partid
politic. / Invităm pe toţi membrii asociaţiei să participe la vot şi să voteze
fiecare după cum îi dictează propria conştiinţă.“[58]
Poate că nu este
vorba despre o „aliniere“ la politica PSD, însă, în tot cazul, este vorba
despre o asociere la politica PDS, principalul partid de guvernământ, căci nu
este de așteptat (întrucât contravine principiului solidarității
guvernamentale) să vedem altceva decât o situație de colaborare (iar nu de
conflict) între AFDPR și reprezentantul său în Guvern, pe de o parte, și PSD și
Guvernul său, pe de altă parte.
În același timp,
este cu totul bizar să regăsim între tezele prezente ale Asociației pe aceea a
arbitrariului opțiunilor politice și al votului propriilor membri, de vreme ce
ea și-a făcut un stindard din lupta împotriva forțelor politice postcomuniste
care se opun decomunizării, pentru a nu mai vorbi despre perspectiva morală pe
care a dorit întotdeauna să o imprime acțiunii politice.
Prin urmare,
intrigarea și revolta conducerii Asociației, dacă nu sunt mimate, sunt profund
greșite.
Totodată, este trist să constatăm că
aceste considerente cad în fața unei preocupări centrale, permanente – cea a
despăgubirilor – care pune în umbră, dacă nu chiar eludează cu totul, restul
revendicărilor posibile care au în vedere lichidarea moștenirii comunismului, adică
a măsurilor reparatorii care vizează restaurarea tuturor
drepturilor foștilor deținuți politici. În această optică, despăgubirile
materiale (și mai ales cele morale, tocmai pentru că sunt morale!) reprezintă
unul dintre elemente, și nu principalul, restul constând în: deconspirarea
agenților și colaboratorilor Securității, condamnarea responsabililor pentru
crimele și suferințele pricinuite victimelor, asumarea de către Statul
postcomunist, în calitate de continuator al celui comunist, a responsabilității
față de victime (și nu doar declarativ), casarea sentințelor politice, accesul
la arhivele comunismului, realizarea unui Muzeu al Comunismului în Capitală sau
adoptarea de măsuri comemorative cu scopul refacerii prestigiului victimelor,
al întreținerii memoriei și al studierii istoriei lor[59]. În concluzie, niciodată până acum
acest aspect material al revendicărilor AFDPR nu a arătat atât de pronunțat, și
dovadă stau cantitatea de timp și de energie cheltuite pentru a le obține. Și
spunem acest lucru tocmai pentru că înțelegem atât legitimitatea solicitărilor celor
circa 3.000 de deținuți politici care mai sunt în viață, cât și graba cu care
vor să obțină aceste reparații pentru a le lăsa moștenire copiilor lor, ei înșiși
victime[60].
Dacă acțiunea politicienilor este într-un fel de înțeles, căci politica nu
înseamnă doar satisfacerea intereselor diverse grupuri, ci și utilizarea
acestor grupuri în conflictul politic, este mai greu de înțeles maniera în care
Asociația s-a lăsat folosită în ultima perioadă. Nu în conflictul politic propriu-zis,
ci în infuzia de onorabilitate noilor săi asociați politici și în anularea
mesajului său originar.
Pentru ca cele spuse mai sus să nu rămână neinteligibile, vom pune câteva
întrebări-cheie.
Mai întâi, de ce Asociația face unele lucruri pe care nu le-a făcut până în
urmă cu câțiva ani? Și nu ne gândim aici doar la subiectul despăgubirilor. De
ce, de pildă, președintele Bjoza stă la aceeași masă cu Dl. Radu Ciuceanu, un
fost deținut politic atât de „întors pe dos“ de regimul comunist, încât fostul președinte Ion Iliescu
i-a înființat un institut tocmai pentru a concura și contracara acțiunile
Memorialului Sighet? De ce același președinte Bjoza participă la „dialoguri“ cu Alin Mureșan despre subiectul memorializării fostei
închisori de la Pitești, știut fiind că acest impostor istoric și memorial este
implicat într-o acțiune concurentă victimelor, reprezentate în mod legitim
chiar de AFDPR și Fundația „Memoria“ – Filiala Pitești? În fine, de ce același președinte Bjoza acceptă să fie
invitat regulat la nemaipomenit de anticomunistele posturi de televiziune
„Antena 1“ și „Antena 3“, ca să nu mai vorbim de „România Tv“, o stație specializată în tabloidizarea și aruncarea în
derizoriu a temelor comunismului?
Răspunsul pe care îl propunem aici este acela că, la fel ca în societate,
și în interiorul principalei organizații a foștilor deținuți politici a avut
loc o schimbare de generație. Cea care și-a făcut detenția începând cu
1948-1949 a cedat (din motive biologice) locul generației care a fost închisă
începând cu 1956. Această schimbare sociologică a adus cu sine o altă cultură,
alte aspirații și alte valori. Cele pe care le constatăm, cu o anume tristețe,
astăzi.
Prin urmare, respectând proporțiile, societatea așteaptă un (alt) răspuns nu
doar din partea instituțiilor Statului, ci și din partea AFDPR. Și nu un
răspuns politic, ci unul care să fie în acord cu ceea ce victimele comunismului
– din URSS și până în România, din Germania de Est și până în Cambodgia –
numesc „un cod moral al deținutului politic“.
NOTE
[1] Pentru acest act normativ a se vedea varianta cu
modificările ulterioare la adresa: http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/DECRETE/DL118-1990_act.pdf.
[2] Vezi, în acest sens, studiul nostru Consiliul
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii
comunismului, în
„Drepturile Omului“, revista APADOR-CH, nr. 25/2003, pp. 37-62 și la
adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/consiliul-naional-pentru-studierea.html.
[5] Prima
variată a legii poate fi consultată la adresa: http://lege5.ro/Gratuit/gezdkobwge/legea-nr-221-2009-privind-condamnarile-cu-caracter-politic-si-masurile-administrative-asimilate-acestora-pronuntate-in-perioada-6-martie-1945-22-decembrie-1989.
[10]
Cf. Dragoș Călin, Legea
nr. 221/2009. Despăgubirile pentru prejudiciile morale privind condamnările cu
caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora – decizia de
inadmisibilitate în cauza Nastaca Dolca şi alţii c. României, la adresa: http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2012/09/legea-nr-221-2009-despagubirile-pentru-prejudiciile-morale-privind-condamnarile-cu-caracter-politic-si-masurile-administrative-asimilate-acestora-decizia-de-inadmisibilitate-din-cauza-nastaca-dolca-si-altii-c-romaniei.
[12] Mulțumim avocatului A.D. pentru informația pe care se
întemeiază acest paragraf. Cf.
Corespondență, București, 20-26/11/2014.
[14] Mulțumim din nou avocatului A.D., specializat în cauze de
despăgubiri, pentru informația pe care se întemeiază acest paragraf. Cf. Corespondență, București,
20-26/11/2014.
[15] Mulțumim
încă o dată avocatului A.D. pentru informația juridică pe care se întemeiază
acest paragraf. Cf. Corespondență,
București, 20-26/11/2014.
[16] Vezi
articolul Despăgubirile foștilor
condamnați politic stabilite prin Legea 221/2009, au fost eliminate cu ajutorul
Curții Constituționale, a Laurei Kövesi și a Înaltei Curți, „Lumea
Justiției“, 25/09/2011,
la adresa: http://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/despagubirile-fostilor-condamnati-politic-stabilite-prin-legea-221-2009-au-fost-eliminate-cu-ajutorul-curtii-constitutionale-a-laurei-kovesi-si-a-inaltei-curti?print=1.
[17]
Cf. http://www.dreptonline.ro/decizii_recurs_constitutionala/detaliu_decizie.php?id_decizie=392.
[19]
Cf. http://www.dreptonline.ro/decizii_recurs_constitutionala/detaliu_decizie.php?id_decizie=461.
[22] Pentru
Proiect a se vedea: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=11619.
[28] Cf. http://afdpr.ro/informativ/2407.
[31] Cf. http://afdpr.ro/informativ/2613.
[32] Pe 18 martie, deținuții politici Octav Bjoza
(președinte), Sergiu Rizescu (vicepreședinte), Cornelia Fetea și Dan Ottulescu
(membri ai CNC) și Petru Mirciov (președintele Asociației Foștilor Deportați în
Bărăgan) s-au întâlnit și cu șeful Senatului, Dl. Călin Popescu Tăriceanu, iar
în ziua următoare cu șeful camerei Deputaților, Dl. Valeriu Zgonea, concluzia
fiind că: „am remarcat bunele intenții în finalizarea cât mai rapidă a acestuia
[a Proiectului legii despăgubirilor]“ și: „Am primit asigurările de sprijin pentru toate problemele ce ne
privesc.“ Cf. http://afdpr.ro/prezentele-presedintelui/2462; http://afdpr.ro/prezentele-presedintelui/2465.
[33] Vezi, în acest sens: http://frd.org.ro/proiecte/.
[34] Vezi, în acest sens, „Memorialul Durerii“, TVR 2, 14 noiembrie 2014, care a avut ca subiect
Congresul anual al AFDPR și problemele cu care se confruntă foștii deținuți
politici.
[37] Cf. http://afdpr.ro/informativ/2616.
[43] Cf. http://afdpr.ro/informativ/2665.
[45] Cf. http://afdpr.ro/informativ/2712.
[46] Cf. http://afdpr.ro/informativ/2795.
[47] Cf. http://afdpr.ro/prezentele-presedintelui/2768. Această rubrică de pe site-ul AFDPR reprezintă agenda
președintelui său, în care temele sunt exprimate lapidar. Prin urmare, ele sunt
dificil de înțeles în afara cunoașterii contextului.
[48]
Cf. http://lege5.ro/Gratuit/gqydknrrgm/decizia-nr-277-2014-privind-numirea-domnului-octav-bjoza-in-functia-de-subsecretar-de-stat-la-secretariatul-de-stat-pentru-recunoasterea-meritelor-luptatorilor-impotriva-regimului-comunist-instaurat-i. Vezi și http://afdpr.ro/prezentele-presedintelui/2807.
[49] Cf.
http://afdpr.ro/comunicate-de-presa/2910.
[50] Cu privire la relația dintre „anticomunism“ și campania electorală pentru președinția Republicii a
se vedea articolul nostru Despre câteva
mutări pe frontul politic al anticomunismului românesc, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/11/despre-cateva-mutari-pe-frontul-politic_10.html.
[51] Astfel, prin Hotărârea din 9 decembrie 2008 în Cauza Viaşu c. României, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Legea nr. 1/2000 (pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi a celor forestiere solicitate potrivit prevederilor
Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997) a suferit
atât de multe modificări în număr şi conţinut, încât precizia şi
previzibilitatea cerute de noţiunea de legalitate au fost grav atinse.
[52] Vezi, în acest sens: Recomandarea
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6.615 din 7 mai 1992 adresată
Comitetului de Miniştri (în care se spune că „diferite ţări din Europa
Centrală şi de Est – o referire implicită la România, n. n. – au adoptat măsuri de «decomunizare» incompatibile cu
standardele europene în materie de drepturi ale omului“), Rezoluţia nr.
1.096 privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare
comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluţia 1.481/2006 a Adunării Parlamentare
a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a
crimelor regimurilor comuniste totalitare“.
[53] A se vedea, în acest sens, emoționantul comunicat adresat
de AFDPR instituțiilor Statului: http://afdpr.ro/informativ/adresa-comisia-juridica-camerei-deputatilor-ministerul-finantelor-ministerul-justitiei.
[54] Cf. Decretului nr.
547/1969 privind ratificarea Convenției asupra imprescriptibilității crimelor
de război și a crimelor contra umanității, adoptate de Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite la 26 noiembrie 1968, la adresa: http://lege5.ro/Gratuit/g43tqnzz/decretul-nr-547-1969-pentru-ratificarea-conventiei-asupra-imprescriptibilitatii-crimelor-de-razboi-si-a-crimelor-contra-umanitatii-adoptata-de-adunarea-generala-a-organizatiei-natiunilor-unite-la-26-n. Cu această concluzie suntem în acord cu perspectiva
unui avocat specializat în materia despăgubirilor pentru foștii deținuți
politici care a dorit să-și păstreze anonimatul. Cf. Corespondență, București, 24/11/2014.
[55] A.A., fiziciană pensionară, București, Scrisoare către autor, 31/12/2014.
[56] Cf.,
de pildă: http://afdpr.ro/informativ/2340.
[57] Cf. http://afdpr.ro/informativ/2882.
[58] Cf. http://afdpr.ro/legislativ/2931.
[59] Pentru
conținutul măsurilor reparatorii și limbajul asociat a se vedea: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2013/09/repunere-in-drepturi-versus-reabilitare.html.
[60] Octav Bjoza: „Nu se pune problema înţeleptului: ce
lăsăm noi, o casă sau datorii? Noi lăsăm în urma noastră, copiilor şi nepoţilor
noştri, doar lacrimile şi durerea din anii de aşteptare, din zilele şi nopţile
în care se întrebau: «Oare se mai întoarce tăticu’ acasă?»“, Cotidianul, 2/03/2012.
București, 24 noiembrie 2014.
