ARHIVELE ȘI CULTURA DE MASE (I). FILMUL „VÂNĂTOAREA DE SPIONI”

În această rubrică vom prezenta texte ale culturii de mase care au ca subiect arhivele. Ideea nu este nouă, ci doar reluată sub altă formă, așa cum o deovedește blogul Archives et Culture Pop (cf. http://blog-phoenix-noir.tumblr.com). Scopul nostru este dublu: pe de o parte, de a arăta cât de prezent este subiectul arhivelor în cultura contemporană – o idee care nu este evidentă – și, pe de altă parte, de a populariza profesia de arhivist.
*
Pelicula cu titlul original A Most Wanted Man, produsă în Marea Britanie în 2014 și regizată de Anton Corbijn, este un thriller de spionaj al cărui scenariu a fost scris de Andrew Bovel pe baza romanului cu același titlu de John Le Carré.
Acțiunea se petrece la Hamburg (Germania) în 2001 și se desfășoară pe două planuri: cel al supravegherii Doctorului Faisal Abdullah și cel al urmăririi unui suspect apărut pe camerele de supravghere ale gării.
Primul este un lider religios musulman de orientare pacifistă, suspectat că finanțează în secret terorismul prin intermediul unei firme de transport maritim intitulată „Seven Friends”. Al doilea este un imigrant ilegal pe nume Ivan/Issa Karpov (Grigoriy Dobrygin), care ajunge în oraș într-o stare jalnică. Cetățean rus, el este fiul lui Grigori Borisovici Karpov – ofițer rus, din 1986 cantonat în Cecenia și traficant de de toate (arme, droguri, ființe umane), decedat în 1999 – și al unei femei cecene, decedată la nașterea sa, în 1986. Rezultat al unui viol, trecut la Islam (de aici numele Issa), fost deținut și torturat în închisorile ruse, el manifestă puternice tulburări de identitate. Este suspectat – de Poliție, de serviciile secrete americane cu baza în Germania și de o unitate antiteroristă condusă de Günther Bachmann (Philip Seymour Hoffman) și de asistenta sa, Irna Frey (Nina Hoss), o grupare care oficial nu există căci, folosind presiunea și șantajul, încalcă legea germană– că vrea să pună la cale un atentat.
Astfel începe vânătoarea „celui mai căutat om”, iar fiecare dintre părți acționează în direcția proprie: Poliția dorește să-l aresteze pentru intrare ilegală în țară și apartenență la o grupare teroristă, în timp ce Martha Sullivan de la CIA (Robin Wright) și unitatea lui Bachmann doresc să-l supravegheze pentru a-i stabili intențiile. De aici se naște o alianță de parcurs între ultimii doi, dublată de o neîncredere care își are originile în trecut, căci anterior germanul lucrase alături de americani în Beirut, de unde fusese retras după ce rețeaua îi fusese deconspirată. Să reținem un prim termen-cheie: încredere.
Astfel, Issa/Ivan ia legătura cu Leyla și Melik Oktay, o familie (mamă și fiu) de confesiune musulmană (turci), care îl găzduiesc și îl pun în legătură cu Annabel Richter (Rachel McAdams), tânăra și frumoasa avocată a organizației de apărare a apatrizilor numită „Sanctuary North”, căreia transfugul îi cere să revendice un cont aflat la Banca „Brue Frères”. Astfel, Annabel îl întâlnește pe bancherul Thomas Brue (Willem Dafoe), care nu se învoiește să-i livreze conținutul depozitului (peste 10 milioane de dolari) decât după intervenția lui Bachmann, care pentru a-l convinge să coopereze îi evocă posibilitatea de a face un audit cu privire la afacerile necurate ale tatălui său, moștenire pe care fiul caută să o lichideze.
Issa este mutat de avocată într-un apartament al fratelui ei, după ce împreună reușesc să scape de urmărirea contraspionilor germani. Aflat în impas, Bachmann o răpește pe avocată de pe stradă și o determină să colaboreze, după ce îi explică faptul că el este singurul care îi poate oferi transfugului o ieșire din situație, cazul contrar fiind retrimiterea în Rusia sau, mai rău, transferarea de către americani la Guantanamo. Imediat în apartament sunt instalate camere de supraveghere, cu intenția de a-i sonda intențiile ceceno-rusului, iar avocata primește indicații să-i provoace destăinuiri. Rezultatul este că Issa se răzgândește și nu mai dorește acei bani murdari, semn că nu era nicidecum un terorist, ci un om rănit sufletește care dorea să ducă, în sfârșit, o viață liniștită.
În acest moment Bachmann hotărăște să-l implice și pe el, prin intermediul avocatei, sugerându-i să doneze banii unor organizații cartitabile islamice prin intermediul – ați ghicit! – Doctorului Faisal Abdullah. Zis și făcut, bancherul îl abordează pe liderul religios, acesta se declară de acord, îl întâlnește pe Issa și prezintă băncii lista cu organizațiile caritabile destinatare ale fondurilor (care sunt verificate de CIA și declarate „curate”). Prin urmare, cele două planuri inițiale se suprapun, cel mai vânat om devenind inofensivul doctor, pe care Bachmann îl suspectează că, în final, va înlocui una dintre organizațiile din listă cu compania maritimă „Seven Friends”, o acoperire pentru Al-Quaida. Ceea ce se și întâmplat.
În fapt, în lumea spionilor din acest film se confruntă două școli. Una (cea a lui Bachmann), care vede țintele ca pe un parcurs către „răul cel mai mare”, și cealaltă (americană), care dorește să le identifice și doboare, lăsând de fiecare dată în urmă un gol imens, foarte greu de gestionat. Faptul este probat în final, când americanii organizează – cu acordul responsabililor politici germani și cu sprijinul Poliției – răpirea celor doi, Abdullah și Karpov, lăsându-l pe foarte eficacele ofițer german cu mâinile goale și descoperit, încă o dată după episodul Beirut, în fața colegilor și a surselor sale umane.
Filmul este foarte bine realizat, are tensiune și este verosimil. El este, totodată, ultimul din cariera excelentului actor Philip Seymour Hoffman, care ne-a părăsit definitiv la începutul anului. În fine, pelicula prezintă o versiune nemiloasă asupra lumii spionajului, așa cum apare în dialogul dintre Günther și Martha: „Și toate acele vieți, toate acele încăperi goale la ce au servit? Ți-ai pus vreodată întrebarea asta: de ce facem noi ceea ce facem?” „Da, mi-am pus-o uneori. Și întotdeauna îmi dau același răspuns.” „Și care este acela?” „Să facem lumea un loc mai sigur. Nu este suficient?” Să reținem un al doilea termen-cheie: sens, căci în loc de o reacție, avem tăcerea lui Günther, reconfirmată în final.
*
În acest film, trimiterile la arhive sunt numeroase, dacă ne gândim doar la dosarele celor urmăriți și ale colaboratorilor, în format clasic sau digital.
Apoi, la prima sa întâlnire cu bancherul, avocata, vorbind în cod, invocă un anume domn Lipizzaner, al cărui nume trimite la rasa cailor lipițani, care la naștere au pielea închiă sau chiar neagră, pentru ca progresiv să-și schimbe culoarea într-un gri strălucitor, perceput adesea ca alb. Desigur, aici este vorba despre spălare de bani.
Cu acel prilej, între ea și bancher se înfiripează următorul dialog: „Scrisoarea conține un număr. Se potrivește?” „Cu ce să se potrivească?” „Este numărul unui cont activ la această bancă.” „Mă tem că banca mea nu-și trâmbițează modul în care își gestionează afacerile.” „Sunt sigură că asta le convine de minune clienților dvs.” „Dar dacă acest număr ar corespunde unui cont deținut la această bancă, el ar fi fost deschis acum foarte multă vreme. Va fi nevoie să verific în arhivele noastre (our records). Odată ce am făcut-o, vă voi suna.”
Rămas singur, Dl. Brue scoate o cutie mare, metalică, în care sunt ținute evidențele aparținând clienților secreți ai băncii. Cotele acestora reprezintă o combinație de litere (LPZ – acronimul de la Lipizzaner) și cifre. Pe coperta a III-a a dosarelor există o altă combinație de cifre, care trimite la o a doua evidență: cartonașe care pe verso au scrise numele clienților, în cazul de față Grigori Borisovici Karpov. Tot acest sistem de arhivare seamănă cu păpușile Matrioșka, legăturile dintre componente fiind cunoscute doar de către arhivistul bancher.
Colaborarea bancherului cu ofițerul antiterorist are și ea loc tot în legătură cu dosarele: „Ce-ai zice să începem cu un audit complet al evidențelor tale contabile?”, îi spune Günther.
Apoi, pentru a putea lichida conținutul contului, Issa Karpov trebuie să-și probeze identitatea și, totodată, să prezinte un obiect (nenumit). O face arătându-i o scrisoare semnată de către tatăl său și de tatăl bancherului, în care îl indică drept moștenitor, și o cheie de safé.
În fine, despre arhive (în acest caz cele americane) este vorba și în legătură cu situația lui Günther, a cărui prezență la Hamburg nu se datora, în ciuda a ceea ce se credea în lumea spionajului, atât căderii rețelei sale din Beirut, ci unui tip de acoperire legat de supravegherea Doctorului Faisal Abdullah. Pe de altă parte, Beirutul fusese greșeala americanilor, unul dintre agenții lor deconspirându-i rețeaua, gafă în urma căreia muriseră oameni.
Ce concluzie putem trage de aici? Că, spre deosebire de spionaj, arhivistica poate face lumea un loc mai sigur? Nu, căci nu poate. Ci că spre deosebire de alte activități intelectuale ea are capacitatea de a expune cu claritate ceea ce dă sens acțiunilor oamenilor (chiar și/sau mai ales atunci când ele nu par să aibă așa ceva), și că poate contribui la construirea încrederii dintre ei.

București, 26 octombrie 2014.