1) Prin Decizia nr. 277 din 1 octombrie 2014 a
prim-ministrului Guvernului, Dl. Victor Ponta, Dl. Octav Bjoza, președintele
Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), a fost numit
subsecretar de stat la „Secretariatul de Stat pentru recunoașterea Meritelor
Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist instaurat în România în perioada
1945-1989”, structură guvernamentală care, prin Hotărârea de Guvern nr.
563/2014 intrată în vigoare pe 19 august 2014, a înlocuit vechiul „Secretariat
de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din decembrie 1989”[1].
2) În ședința din 4 noiembrie 2014, Guvernul a adoptat un
act normativ privind indemnizațiile persoanelor persecutate de regimul comunist
pentru motive politice. Proiectul va fi trimis spre dezbatere și adoptare
Parlamentului în procedură de urgență, și el prevede că persecutații din motive
politice vor primi o indemnizație de 400 de lei pentru fiecare an de detenție,
strămutare în alte localități („dislocare”), deportare sau prizonierat[2].
3) În data de 5 noiembrie 2014, Procurorul General al
României, Dl. Tiberiu Nițu, a emis Ordonanța cu nr. 2688/C/2014, prin care
hotărăște redeschiderea cauzelor cuprinse în Dosarul „Procesul Comunismului”,
pentru care în perioada 2008-2012 s-a decis neînceperea urmăririi penale[3].
Comentarii
1) Tratamentul egal al deținuților politici față cu alte categorii de
victime ale comunismului –„revoluționarii din decembrie 1989” și „membrii
revoltei anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987” – a fost o cerere
constantă a D-lui Bjoza, urmașului lui Constantin (Ticu) Dumitrescu la
conducerea principalei organizații a deținuților politici, iar această
legislație îi pune, pentru prima dată, pe același plan. Din unele comentarii de
pe Internet înțelegem că există o acută frustrare printre „revoluționari”, până
acum subiecți ai unor supradrepturi, pe motiv că vor fi nevoiți să-și împartă
statutul (și mai ales beneficiile materiale asociate) cu rudele lor mai sărace,
deținuții politici, iar rezultatul va fi o specie de „luptă de clasă”.
 |
| Sursa: pagina de Facebook a politicianului |
2) Un proiect de lege cu un conținut similar a fost depus de Partidul
Național Liberal la Senat în mai 2014[4]. El prevedea dublarea cuantumului
indemnizației pentru fiecare an de detenție (la 400 lei pentru deținuții din închisori
și lagăre, și 200 de lei pentru cei din „domiciliu obligatoriu” sau azile
psihiatrice). Totodată, proiectul stipula ca soțiile victimelor să primească și
ele o indemnizație în sumă fixă, de 400 de lei. Această suită de cifre magice,
de jumătăți și de măsuri duble era legată de campania fostului președinte al Institutului
de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER), Dl. Andrei Muraru, candidat
la Europarlamentare pe listele PNL sub un slogan desprins parcă din Lumea lui
Caragiale: „Țara lui Muraru este fără comuniști”.
Știam că o asemenea lege este în pregătire încă de la „Simpozionul Pitești
– Reeducarea prin tortură” (26-28 septembrie 2014). Am fost atunci unul dintre
cei care au susținut ca în Moțiunea manifestării să fie notat că participanții
aderă la „Proiectul de lege privind regimul juridic al drepturilor cuvenite
victimilor regimului totalitar comunist”, o inițiativă legitimă a AFDPR, cu
caracter reparatoriu, distinctă de indemnizațiile pe care deținuții politici le
primesc conform Legii 118/1990, care
au un caracter social[5]. Unii dintre deținuții politici m-au încredințat că de
la Guvern li s-a spus că acel proiect nu va fi adoptat niciodată, și că este
cazul să se mulțumească cu dublarea indemnizaților primite. În această
situație, am renunțat la propunere, care, evident, nu se regăsește în textul
final. În rezumat, inițiativa Guvernului reprezintă un proiect de modificare a Legii 118/1990 în sensul indicat, ceea
ce înseamnă că după eventuala adoptare a ei de către Parlament, proiectul de
lege reparatoriu va fi definitiv înmormântat.
3) Ordonanța privind redeschiderea Dosarului „Procesul Comunismului” este o
consecință a grevei foamei făcute de Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe (Babu)
Ursu, pentru reluarea dosarului părintelui său – una dintre numeroasele cauze
care îl compun – și judecarea ofițerului de Securitate Marian Pârvulescu,
socotit pricipalul responsabil. Termenii folosiți de Parchet pentru modul în
care s-a desfășurat anterior ancheta sunt: „formal”, „incomplet”, „deficitar”,
„bazat pe constatări vagi și discutabile, pe simple presupuneri și convingeri
subiective”. Totodată, documentul deplânge faptul că procurorii Patriei nu s-au
ridicat la standardele Curții Europene a Drepturilor Omului. În fine, dincolo
de context, această rapidă „autocritică” a Parchetului are ceva
incomprehensibil, de vreme ce victimele din morminte au tot timpul din lume (o
eternitate!) pentru a aștepta ca Justiția să se ridice la așteptările unei
societăți democratice.
Concluzii
1) Este pentru prima dată în cei 25 de ani de la „Revoluție” când deținuții
politici sunt reprezentați în Guvern printr-o structură separată care să le
promoveze interesele. Totodată, este de remarcat că nici unul dintre guvernele
Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc sau Mihai Răzvan Ungureanu, care s-au
revendicat de la „dreapta liberală”, nu a luat o asemenea decizie, ci guvernul Victor
Ponta, care se revendică de la social-democrație și este susținut de un partid
despre care analiștii postcomunismului românesc sunt în consens în a susține că
provine din eșalonul doi – nereformat, doar reconvertit – al Partidului
Comunist. La fel, este de notat că nici președintele Republicii, Traian
Băsescu, cel care a condamnat comunismul în Parlament, nu și-a folosit
autoritatea, în cele două mandate deținute, pentru a impune o asemenea măsură,
gesturile sale ulterioare mergând mai degrabă în direcția opusă, a concilierii
cu ireconciliabilul.
2) Toate aceste măsuri luate de Guvern nu pot fi înțelese în afara
contextului, marcat de campania pentru alegerea Președintelui Republicii, în
care Dl. Victor Ponta este principalul protagonist sub lozinca „Președintele
care unește”.
Scopul acestor inițiative fără precedent este atragerea
electoratului anticomunist (atât cât mai există el) și/sau delegitimarea
utilizării de către adeversarul său, Klaus Iohannis, a anticomunismului ca
diferențiator politic pentru turul doi al campaniei prezidențiale. Prima măsură
este un bun câștigat de deținuții politici, în timp ce despre ultimele două nu
putem ști dacă se vor realiza vreodată, atâta vreme cât ele depind, una de
avizul judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Militară
București, iar cealaltă de Parlament; și, verosimil, toate luate împreună, de
rezultatul alegerilor.
 |
| Sursa: pagina de Facebook a politicianului |
În tot acest câmp de bătălie, unde se pare că morții comunismului vor fi...
vitali pentru câștigarea primei funcții în Stat, iar victimele așteaptă
politici reale de decomunizare, IICCMER, organismul guvernamental de studiere a
istoriei comunismului și sesizare a Parchetului în legătură cu cazurile care
pot fi transformate în procese penale, nu a găsit altceva mai bun de făcut
decât să se amestece în disputa politică pentru a predica apolitismul[6].
3) Este pentru prima dată în cei 25 de ani de la „Revoluție” când AFDPR, ca
organizație, se situează de partea moștenitorilor comunismului, asociere
politică ce nu va rămâne fără consecințe, de vreme ce organizația își consideră
membrii, pe bună dreptate de altfel, drept „ultimele jaloane morale ale
Patriei”[7].
4) Cu acest ansamblu de propuneri și de măsuri legale are loc împingerea
deținuților politici pe o periculoasă pantă a revendicărilor preponderent
materiale. De notat că o asemenea tentativă a avut loc încă din 1990, când
singura măsură reparatorie adoptată, rezultat al negocierii cu puterea politică
de atunci reprezentată de Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale, a fost
conținutul Legii 118, la fel cum s-a
petrecut și în cazul ultimei măsuri legislative, Legea 221/2009. Niciodată însă până acum acest aspect material al
revendicărilor AFDPR nu a arătat atât de pronunțat.
5) În fine, vom spune că lichidarea moștenirii comunismului are în vedere
un ansamblu de măsuri reparatorii care vizează restaurarea tuturor drepturilor
foștilor deținuți politici. În această optică, despăgubirile materiale (și mai
ales morale, tocmai pentru că sunt morale!) reprezintă unul dintre elemente, și
nu principalul, restul constând în: deconspirarea agenților și colaboratorilor
Securității, condamnarea responsabililor pentru crimele și suferințele
pricinuite victimelor, asumarea de către Statul postcomunist, în calitate de
continuator al celui comunist, a responsabilităților față de victime (și nu
doar declarativ), casarea sentințelor politice, acesul la arhivele
comunismului, realizarea unui Muzeu al Comunismului în Capitală sau adoptarea
de măsuri comemorative cu scopul refacerii prestigiului victimelor, al
întreținerii memoriei și al studierii istoriei lor[8].
NOTE
[5]
Cf., de pildă: http://afdpr.ro/legislativ/amendamente-la-textul-adoptat-de-senat.
[7]
Cf., de pildă: http://afdpr.ro/informativ/2340.
[8]
Pentru conținutul măsurilor reparatorii și limbajul asociat a se vedea: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2013/09/repunere-in-drepturi-versus-reabilitare.html.
București, 10 noiembrie
2014.
