PREȘEDINTELE REPUBLICII ÎN RĂZBOI CU PROPRIUL LOBBY?

Povestea cu noua versiune a Legii holocaustului ia forma vânătorii panterei din Bulgaria. O digresiune, apropo de ultimul subiect. În plină epocă Gorbaciov, presa din URSS – inutil de spus oficială, căci nu exista alta – începând cu Pravda și Izvestia, a relatat pe larg cazul unui leu scăpat de la grădina zoologică. Dezbaterile au fost aprige: au fost trimise scrisori, petiții, iar actanții s-au rânduit de o parte și de alta, pro sau contra bietei carnivore. Era tot ceea ce permitea „linia politică“. Cazul este relatat de Françoise Thom în Le moment Gorbatchev. Nu mai rețin cum s-a încheiat, dar știu sigur că regimul s-a prăbușit.

Revenind, noua versiune a legii – după cum vom vedea, mai pretențioasă, mai largă, mai represivă, mai proastă decât precedentele – se dorea a fi un instrument care să acopere lipsa de rezultate în materie de condamnări pe linie de „fascism“, „legionarism“, „negaționism“, „minimalism“ și „deflectivism“. Și aceasta nu a reprezentat o acțiune a lobby-ului israelian, care era de părere că legea era bună, dar prost aplicată de judecători, ci a Comunității evreiești.

Pe 11 iulie, Președintele Republicii a atacat legea la Curtea Constituțională. Astfel, el s-a situat pe aceleași coordonate cu SOS, AUR și POT, singurele contestatare ale legii, și tot la CCR, o acțiune consistentă juridic redactată de prof. Verginia Vedinaș ce a fost respinsă de destinatar fără drept de apel.

Prima reacție la acțiunea Președintelui a venit chiar de la inițiatorul legii, deputatul Silviu Vexler, și șef al Comunității evreiești, care a amenințat cu returnarea unei decorații a Statului român.

Acțiunea Președintelui a reprezentat un „șoc“, motiv pentru care a fost nevoie de două zile ca actorii ce contează să ia poziție. Este vorba despre Liviu Rotman de la SNSPA și de Alexandru Florian de la Institutul „Wiesel“. Îi așteptăm în continuare pe Radu Ioanid de la Ambasada României din Tel Aviv și pe frații Andrei și Alexandru Muraru, ambasadorul României în SUA, respectiv, deputatul și șeful Comisiei parlamentare de control a SRI. Pe scurt, este vorba de „holocaustiști“, adică de lobby-ul israelian de la noi.

Între acesta, adică lobby-ul, și Comunitatea evreiască (Vexler și predecesorii) a existat întotdeauna o tensiune, o concurență. Dar în această situație s-a petrecut exact ceea ce se petrece între lobby-ul israelian și Statul Israel: orice ar face ultimul, primul sfârșește prin a-l susține.

Legile de acest tip creează în practică mai multe complicații, probleme decât cele pe care doresc să le rezolve, căci calcă în picioare drepturi fundamentale. Mai mult, încercarea de a legifera în materie de istorie și memorie este profund greșită și contraproductivă, căci generează efecte de bumerang, iar exemplele sunt prea numeroase pentru a le rezuma aici. Care este însă sensul acțiunii Președintelui, ce-l motivează? Sunt mai multe chestiuni în discuție:

1) Fiind un element de hard power, adică de influență externă, ce-și are originea în momentul unipolar de după căderea comunismului în Europa de Est, România nu se poate opune unei legi de acest fel. Mai mult, nu o poate anula, deși existența sa este una de tip pompier piroman, adică aprinde focul, în loc să-l stingă. Dovadă stă faptul că înșiși parlamentarii AUR s-au abținut de la vot, după care au contestat-o la CCR.

2) Astfel, problema care se pune este cea a raționalizării legii, a delimitării conținutului ceva mai obiectiv, legat de rasism și xenofobie, de cel pur politic, referitor la definirea unor termeni precum „legionar“, „fascist“, „materiale legionare, fasciste, rasiste sau xenofobe“ ori „cultul persoanelor care au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste și xenofobe“, necesar a fi exprimați cu mai mare precizie.

3) Alte culpe, precum „naționalism extremist“, sunt pur și simplu neconstituționale și trebuie eliminate.

4) Sunt identificate nu doar probleme de tehnică legislativă, ci chiar de logică elementară, circularitate a definirii și prezența unor interdicții posibile, dar neenunțate.

5) Totodată, este analizată OUG nr. 31/2002, care stă la baza tuturor versiunilor ulterioare ale Legii, ce suferă de aceleași tare constituționale. Fapt semnificativ, de la apariție și până acum, nimeni nu a avut curajul să o conteste sub aspect constituțional, deși viciile sale sunt frapante.

6) Nu este nici un sabotaj și nici o cabală din partea sistemului juridic: o asemenea lege este greu de aplicat, iar magistrații își pun în joc cariera.

7) Nu știm cine sunt autorii textului prezidențial, însă documentul reflectă problemele întâmpinate în cei aproape 25 de ani de practică juridică. Astfel, sunt încălcate dreptul la informație și accesul la cultură. Mai mult, nu se face deosebirea, pe de o parte, între concepții (legionare, fasciste, rasiste sau xenofobe) ca elemente ale libertății de expresie (oricât ar fi de reprobabile) și, pe de altă parte, activitatea, adică organizarea și/sau propaganda de același tip. Este o distincție fundamentală ce delimitează regimul constituțional de varietatea dictaturilor, de care șeful Comunității evreiești, un absolvent de drept, nu pare deloc mișcat.

8) Fiind o lege preponderent politică, argumentul principal al Președintelui este din aceeași sferă: în context, ea ar reprezenta un instrument al opțiunii „europene“ a societății împotriva celei „suveraniste“, or țelul său implicit este pacificarea, nu accentuarea clivajului.

Cele spuse mai sus au fost ilustrate de conferința de presă a Președintelui din 14 iunie, care a indicat cu precizie că a înțeles miza acestui dosar:

a) Distincția dintre antisemitism și xenofobie (ca preocupări legale legitime, necesare), pe de o parte, și fascism/legionarism/holocaust (ca aberații legale), pe de alta;

b) Experiența sa, cunoașterea personală, îi spun că a condamna penal niște oameni care întrețin o memorie, în speță cea a partizanilor anticomuniști, în care au fost implicați și legionari – iar în cazul indicat sută la sută legionari – este profund greșit, nedemn, imoral și fundamental nedrept.

Și mai este un aspect acolo, ce are legătură cu tema noastră. Cu privire la dezmățul de la festivalul „Beach, please!“, Dan a mărturisit că nu susține o abordare penală, ci una axată pe moravuri și educație. El se distinge astfel de activiștii moralei, memoriei ori istoriei, precum Alexandru Florian de la Institutul „Wiesel“ sau Daniel Șandru de la IICCMER (ultimul cu o reacție absolut jenantă la temă), susținători ai unei pedagogii autoritare, penale.

Astfel, în acest moment între Președinte, pe de o parte, și Comunitate și „holocaustiști“, pe de altă parte, are loc un război deschis, iar faptul este cu atât mai neașteptat cu cât Dan a reprezentat, în remake-ul de campanie prezidențială din 2025, chiar candidatul lobby-ului israelian.

Prin urmare, toată această situație nu constituie o joacă și cu atât mai puțin o glumă. Cadrele de bază și medii ale „holocaustiștilor“ sunt în spume, iar William Totok, un actor activ încă din anii 1990, amenință cu dezvăluiri. Mă aștept deci să-i găsească lui Dan ceva legionari printre ascendenți, căci, de origine, Președintele este din Brașov, adică din zona de acțiune a Grupului Partizan Făgărășan condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Cred că explicația pentru toată această situație, plină de consecințe politice, ține nu atât de motive abstracte, teoretice, livrești, ci de psihologia lui Dan, un tip preocupat până la detaliu, chiar obsesie de chestiuni juridice, oarecum procesoman, după cum este descris de cei care-l cunosc. Controlul de constituționalitate stă în atribuțiunile sale și nu este deloc de mirare că, astfel fiind, îl exercită metodic. De mirare mi se pare însă că ignoră un pact și o foaie de parcurs pe care presupun că le-a avut cu cei ce l-au propus, susținut și finanțat în campanie, în speță lobby-ul. Este un tip încăpățânat care face lucrurile cum crede el mai bine, în ciuda oricăror avertismente și, după cum se vede acum, capabil de piruete, de întoarceri la 180 de grade. În politică este și bine și rău, însă rezultatul depinde de multiple variabile. Dar cea mai neașteptată mi se pare lipsa de vigilență, de știință de cadre din partea unor persoane foarte versate în organizare, influență și control, precum „holocaustiștii“; sau, în tot cazul, a nucleului lor central.

În fine, indiferent ce se va alege de acest dosar, președintele a luat-o razna și mă aștept să fie încadrat, talonat, dădăcit și readus la realitate prin presiuni și propagandă. Politica sa în acest caz poate fi rezumată, într-un singur cuvânt, prin echilibru, de care avem nevoie ca de aer. Sper să reziste, dar nu-i văd atuurile, așa încât nu-mi doresc decât să fiu surprins.

 

București, 14 iulie 2025.

UN DELIR ISTORIC

Ar fi de râs, dacă n-ar fi de jale, dat fiind că nu avem de-a face cu un discurs periferic, ci cu cel dominant! Ca istoric, să vorbești despre „reprogramare“ și „răsturnări culturale“ înseamnă ori că n-ai nici un habar despre această disciplină, ori că ai alunecat complet în decor. Cu atât mai frapant este că lucrările în domeniu ale emițătorului mi se păreau dacă nu cu totul valabile, în tot cazul, nu lipsite de interes.

Pe acest domn l-am văzut acum câteva zile la B1 Tv, unde vorbea despre inculparea lui Georgescu. Era ca în transă: discurs peremptoriu, ochii dați peste cap. Mă întreb dacă era doar obosit sau sub efectul propagandei pe care o fumează.

Să fiu bine înțeles: ca istoric nu disprețuiesc pe nimeni, dar aici ne aflăm în fața transformării demersului științific în pură propagandă, în simplu PR politic, în delir rusofob. Nu acesta este rolul istoriei, al istoricului, ci să relateze cu acuratețe, să analizeze și să explice, pe scurt: să rămână într-o perspectivă rațională, realistă.

În fine, nu mă interesează dacă respectivul este „un om al serviciilor românești“, după cum susține un alt apropiat al acestora, Cosmin Gușă (Gold Fm). În vremuri tulburi ca cele pe care le trăim este nevoie și de securiști, dar mai ales este nevoie de cei de la Analiză-și-Sinteză, iar nu de la sectorul Dezinformare.

 

București, 4 iulie 2025.

 

CE FEL DE TRILATERALĂ?

Zelenski se va întâlni cu oricine îi va promite că va continua să alimenteze conducta de bani și arme pentru a-și toca în continuare țara în războiul cu Rusia și a supraviețui politic, pentru a supraviețui pur și simplu.

Sandu, la fel, cu orice președinte al României care îi garantează sprijinul necondiționat.

Dan nu ne spune nouă, concetățenilor săi, care este prețul pentru toate acestea. Ne spune însă că vor urma ani de austeritate, că felia de pizza va fi tot mai mică. De fapt nici nu știe, căci doar vorbește, promite. L-am văzut la conferința de presă cu Sandu, când ne-a încredințat că vor fi amânate proiectele naționale de investiții, dar că cele cu Republica Moldova nu vor suferi în nici un fel. Nu a fost în stare să răspundă la întrebări concrete, nu avea cifre, a recunoscut că nu s-a informat. Pe scurt: nu are nici un dosar în față pe care să-l fi citit, iar politica sa externă este un bla-bla de campanie, o improvizație și un haos.

În rest, să vorbești despre „reconstrucția Ucrainei“ acum, când din acest stat încă nu s-a ales definitiv praful, este un fel de a pune căruța înaintea boilor. Pe ce lume trăiesc toți acești oameni? Ucraina, sau mai bine zis ce va mai rămâne din ea, va fi transformată într-un stat disfuncțional care nu va mai amenința Rusia, iar Zelenski și grupul din jurul său vor fi vânați precum o „bandă de teroriști“. Este misterioasă, insondabilă dorința lui Dan de a se asocia, afișa cu asemenea oameni care sunt terminați militar, politic și moral.

Între timp, la București este adoptată o nouă versiune a Legii holocaustului, una mai represivă – nu legionarii, rasiștii ori xenofobii sunt cei cu adevărat vizați, ci libertatea de expresie, gândirea care iese din canonul oficial, botezată „radicalism și ură“. Când lobby-ul israelian ți-a pus președintele, cu finanțatori, influență și tot tacâmul, acum urmează firesc nota de plată. 

La fel, Chișinăul se confruntă și el cu acțiunile lobby-ului, vezi cazul manualului de istorie de clasă terminală pe care holocaustiștii îl vor rescris după hârțoaga Raportului Iliescu–Wiesel. Adică ceea ce s-a întâmplat și la noi. „Naționaliștii“ de acolo rezistă și obțin o victorie de parcurs, dar pentru cât timp? „Independenta“ Republică Moldova este dependentă de respectivul grup de interese, iar acest stat va sfârși, mai devreme sau mai târziu, să i se alinieze.

Despre Ucraina ce să mai vorbim? Fantoșa de stat rămasă în urma războiului va fi „denazificată“, debanderizată fie de ruși, fie de lobby, fie de o combinație a celor două.

În fine, este vorba de o Trilaterală de toată jalea, care nu are nimic de-a face cu acțiuni istorice de tip Mica Antantă, pe care le parazitează ilegitim. Este un simplu show. În mod normal, dacă Dan ar fi avut vreo brumă de experiență în materie externă și consilieri ce trăiesc cu picioarele pe pământ, iar nu care fumează clișee, ar fi trebuit să-și vadă de treabă, în speță de chestiunile interne, de alcătuirea guvernului, de problemele economice, sociale. Iar cuvântul de ordine ar fi fost, vorba Americanului: just walke away!

București, 12 iunie 2025. 

NICUȘOR DAN LA CHIȘINĂU

Maia Sandu:

 

Dacă Moldova ar cădea pe mâna Rusiei, nu doar Chișinăul ar fi amenințat. Ci și Bucureștiul. Și Odesa. Și Europa. Mai multe trupe rusești la Nistru. Risc de destabilizare. Insecuritate. O Moldova care rezistă înseamnă siguranța familiilor noastre, înseamnă liniștea celor 1200 de km de graniță cu Ucraina, dar și a celor 684 de km de hotar cu România. Adevărul e că nu am putea rezista singuri. Ucraina este scutul nostru. Și al vostru. Cât Ucraina luptă pentru libertatea sa, noi putem trăi în libertatea noastră. De aceea, fiecare ajutor oferit Ucrainei este și un ajutor pentru Moldova. Pentru că fiecare zi în care Ucraina rezistă e o zi în care Moldova rămâne liberă. Mulțumim României pentru sprijinul oferit Ucrainei. Este un sprijin care apără nu doar Ucraina, ci și Moldova, și România. Dacă Rusia ar învinge în Ucraina, nu s-ar opri acolo.

 

Faptul că președintele Dan merge la Chișinău în aceeași zi în care se întâlnește cu Regele Spaniei și împreună vizitează una dintre bazele noastre NATO este plin de semnificație: situația de pe frontul de Est este nu critică, ci dezastruoasă. Prăbușirea acestuia este doar o chestiune de timp, la fel, avansul trupelor ruse. Astfel, temerile președintelui Sandu, deși tardive, sunt întemeiate: toate scenariile legate de viitorul statului său sunt proaste. Ucraina, se vede acum clar ca lumina zilei, nu este un scut pentru Republica Moldova, ci o vulnerabilitate. De asemenea, ajutorul dat Ucrainei de către România în tot acest război este în van, căci războiul este deja pierdut. Supraviețuirea Republicii Moldova nu depinde nici de Ucraina, nici de România, nici de oricine altcineva, ci de propria conduită în raporturile cu vecinii, în speță cu cei puternici, precum Rusia, cu care trebuie să conviețuiești. Faptul de a se fi imaginat pe sine ca un punct al Occidentului împotriva Rusiei a făcut din acest stat o țintă. Alăturarea sa lagărului războiului împotriva Rusiei a reprezentat o decizie ruinătoare, căci cea ideală ar fi fost situarea într-o neutralitate binevoitoare și încercarea de a balansa în jocul politic regional. Este conduita normală a tuturor statelor mici. Desigur, există pericolul de a fi înghițit de un pește mai mare, dar acesta este întotdeauna riscul independenței.

Am spus, am repetat că sunt foarte îngrijorat de conduita haotică a acestui stat dintre Prut și Nistru, de lipsa de experiență politică a elitei politice locale, care are o imagine eronată despre raporturile de forțe, și tocmai de aceea asistă neputincioasă cum speranțele sale se prăbușesc ca un castel de joc. La fel, sunt îngrijorat de soarta cetățenilor săi și, mai ales, a românilor de acolo. În fine, sunt neliniștit de faptul că acest stat poate atrage România într-un scenariu de conflict cu Rusia, de vreme ce țara noastră, cel puțin declarativ, proclamă susținerea sa necondiționată. Ceea ce este absurd.

Adevărul este nu că Republica Moldova ar fi incapabilă să reziste singură unui atac al Rusiei, ci că nu ar putea rezista în nici un fel: nici cu ajutorul României, nici al NATO. Dacă nu poate Ucraina, de ce ar putea ea? Ceea ce însă nu se va întâmpla, căci nu va exista un asemenea ajutor, în sensul că nici România, nici NATO nu vor intra în război pentru Republica Moldova. Iar dacă România ar avea intenția să o facă, de la Cartierul general al NATO i se va spune că este pe cont propriu și că nu va exista vreo activare a articolului 5 al Tratatului în cazul unei riposte ruse.

În fine, ca român, cel mai îngrijorat sunt de conduita țării mele în toată această situație. Steagul care flutură aici este cel al României: trebuie să o facă în continuare, dar mai ales contează cum. Căci avem un președinte care nu înțelege politica externă, nici nu are timp să învețe și ai cărui consilieri la temă sunt departe de o abordare realistă, întrucât afișează o colecție de clișee. Stăm cuminți în trena decidenților UE, NATO pentru că nu avem nici o idee de cum am putea aborda situația, dar pentru noi realitatea este cu adevărat explozivă, în timp ce aceștia nu riscă nimic.

București, 11 iunie 2025.

 

ROMÂNII DIN SUDUL UCRAINEI CER PROTECȚIA ROMÂNIEI

Exprimat adecvat, diplomatic, mesajul lor are însă tonul de alarmă necesar, tema securitară fiind dominantă.

Astfel, se vorbește acolo nu de bani, brânză și de alte ajutoare, ci despre „frustrări și de un sentiment profund de alienare“, pentru a se cere „relansarea cooperării bilaterale în domenii strategice“ sau „dezvoltarea de proiecte bilaterale și multilaterale în domenii strategice precum securitatea“. Apoi, se precizează că „mai multe state membre ale Uniunii Europene și-au menținut ori au reluat prezența diplomatică la Odesa, adaptându-se realităților de securitate locale. În acest context, România are nu doar oportunitatea, ci și responsabilitatea de a se alătura acestor demersuri“.

Dacă înțeleg bine mesajul lor, ca unul care nu sunt în teren, acești oameni se confruntă cu o amenințare existențială, căci tot sunt la modă cuvintele mari, grave.

Primul vector în discuție îl reprezintă limba, cultura și tradițiile naționale. Totodată, deși mesajul se centrează pe perioada post-conflict, al doilea vector constă tocmai în conflictul în curs. Căci toată lumea care și-a păstrat simțul realității așteaptă ofensiva rusească de vară, prăbușirea frontului ucrainean și nimeni nu știe în ce direcții vor avansa trupele ruse: se vor opri la Nipru, se vor îndrepta spre Kiev, spre Odesa?

Răspunsul MAE român la temă este edificator.

Astfel, dincolo de emoție, acesta e clar: România nici nu poate, nici nu are interesul să meargă în direcția cerută. Nu mai vorbesc de faptul că la București, exceptând funcționarii de externe, care sunt cu picioarele pe pământ, este un haos asezonat cu clișee. Cred apoi că aceeași întrebare ar fi de pus și autorităților ucrainene, de care depinde agrementul pentru o asemenea acțiune. Motivul ar fi că, din punctul lor de vedere, mișcarea ar stârni bănuieli cu privire la adevăratele intenții. Iar acolo, dată fiind paranoia explicabilă în contextul oricărui conflict, probabil nu se va înțelege că e vorba de o îngrijorare legitimă, ci de altceva, de pildă, ca să mă exprim în clișeul zilei, de o presupusă influență rusă. Solicitarea românilor din Sudul Ucrainei este perfect legitimă, iar îngrijorările ce stau la baza sa întemeiate. Totodată, este obligația țării noastre să ia toate măsurile de protecție cu privire la acești oameni. Dar când ai pronunțat cuvântul „securitate“, trebuie să vezi cum se raportează la chestiune și partea ucraineană. Aceasta este esența discuției, iar problema nu mai apare deloc ca o simplă acțiune birocratică. Ceea ce petiționarii și spun: diplomatic, dar negru pe alb.

Din nefericire, însă, la București este degringoladă, haos. Nu există nici o viziune, nici măcar o idee despre această relație, ci doar o colecție de clișee, care toate se reduc la susținerea necondiționată a Ucrainei. Iar când ai această linie de conduită, chestiunea depinde doar de cel susținut. Acesta este the basic fact of life, vorba americanilor!

București, 7 iunie 2025.

 

COMPLICAȚIA

(Pe ape și mai tulburi)

Dan este susținut de lobby-ul israelian din SUA, din Europa (ca antifascist) – ba chiar este candidatul acestuia! Între cei ce l-au propus și îl susțin regăsim pe foștii ambasadori ai SUA, indiferent de orientarea politică, pe frații Muraru, Radu Ioanid și holocaustiștii (îl așteptăm încă pe Alexandru Florian). Desigur, simplific, dar acesta este tabloul în ansamblu. Și e chiar ironic să-l acuzi de antisemitism, așa cum fac unii dintre oficialii israelieni.

La rândul său, Simion este susținut de oficiali ai guvernului Statului Israel, căci, spre deosebire de contracandidat, avansează către pozițiile politice ale acestora.

Există deci o tensiune între Israel și lobby-ul său în acest caz, pe care am mai remarcat-o anterior.

Cu siguranță că românii vor decide cine le va fi președinte, însă complicația rămâne și nu este ușor de tranșat, căci pune o problemă mai largă de politică externă. În acest domeniu, dacă nu poți avansa, este preferabil să bați pasul pe loc. Iar avansul propus de Simion nu este în interesul României. Interesul statelor mici este să se agațe de ultimele vestigii ale dreptului internațional, nu să le dea un șut. Căci altfel vor genera și mai multă incertitudine, mai multă nesiguranță, mai mult haos. Care se vor întoarce împotriva lor.

Aș dori să aflăm apoi care este prețul promis de Simion pentru susținerea israeliană, dacă este vorba de așa ceva.

În fine, într-un singur punct nu am nici un dubiu: dacă Simion va fi ales președinte, lobby-ul israelian va sfârși prin a susține poziția Israelului. Așa face întotdeauna, așa va face și în acest caz.

 

București, 15 mai 2025.

 

CÂTEVA CUVINTE DESPRE UNIONISM

Nicușor Dan: „Republica Moldova trebuie sprijinită necondiționat“.

George Simion: „Sprijinul trebuie acordat unioniștilor, nu profitorilor care își bat joc de banii românilor“, accentuând că trebuie să fie condiționat. Prin efect, acesta ar depinde de conduita statului în discuție.

Să o spunem pe șleau: sprijinul necondiționat, în care România s-a cantonat comod de mai multă vreme, dar tocmai pentru că nu are nici o politică externă, înseamnă, în termeni realiști, moartea unionismului. Pe scurt, nu poți sprijini necondiționat Republica Moldova decât dacă ești antiunionist ori dacă nu ai nici o idee de politică externă și, tocmai de aceea, te-ai așezat într-un conformism păgubos care se reduce la câteva clișee. Altfel, nici nu se poate o afacere mai bună: „voi ne sprijiniți fără comentarii, noi nu dăm nimic în schimb și ne vedem în UE“. Este deci de la sine înțeles că, prin cei cu dublă cetățenie, Republica Moldova va susține oricând și orice politician din dreapta Prutului care îi promite acest joc de copii: „eu vreau, tu dai“. Dacă i se va permite.

Faptul se întâmplă pentru că cei din elita politică de la Chișinău au ca proiect nu unionismul, ci din contră: să fie și să rămână ștabi la ei acasă, și fac tot posibilul în acest sens. Ceea ce în politică este legitim: nu strică copilul care cere, ci părintele care dă! Dar să părăsim această comparație pe care cetățenii țării din stânga Prutului o refuză, la fel ca orice tutelă din partea României.

Schimbarea strategică pe care o aduce poziția lui Simion este la 180 de grade față cu ceea ce am văzut până acum. Ca orice schimbare de acest tip, ea nu este ușor de digerat, iar unirea nu este nici ea ușor de atins, căci depinde de mai multe condiții:

1) Încheierea războiului ucrainean și crearea unei noi arhitecturi de securitate europeană, zonală;

2) Detensionarea relațiilor cu Rusia și negocierea cu aceasta;

3) Voința cetățenilor R. Moldova, care, dacă situația de acasă și din zonă se înrăutățește, se poate schimba, după cum s-a mai întâmplat în istorie. Fără această premisă n-am fi avut Momentul 1918, Marea Unire!

Nici una dintre aceste condiții nu este însă îndeplinită în acest moment. Prin urmare, ai în față un dosar complex pe care nu-l poți urmări cu clișee și declarații de susținere.

Chestiunea unionismului va înclina probabil balanța la ultimul tur al alegerilor prezidențiale din România – căci este un deziderat al majorității absolute a cetățenilor săi, care privesc Basarabia ca pe un teritoriu istoric românesc – dar nu le va tranșa, la fel cum nici cetățenii români ai Republicii Moldova nu o vor face. Ea este însă parte dintr-un tablou mai amplu ce trebuie abordat cu politici și soluții complexe.

 

București, 10 mai 2025.