TU AL CUI EȘTI, MAICĂ?

După ce ne-am lămurit în chestiunea anulării alegerilor prezidențiale, să încercăm o dezlegare și cu privire la primii doi noi candidați. Independenți, după noua modă, cum altfel?! Au fost lansate mai multe nume, pentru a fi testate, însă doar două interesează cu adevărat.

Nicușor Dan nu este alegerea actualului Președinte aflat în prelungire de mandat, cum clamează diverși pretinși cunoscători, ci a „holocaustiștilor“. Care, victorioși în primă instanță, au furat startul. Tupeu, desigur, dar această politică nu se face altfel!

„Holocaustiștii“ au nevoie de Dan pentru a avansa în programul lor politico-memorial și-i promit marea cu sarea.

După tot ce s-a întâmplat în ultima vreme, tandemul PSD–PNL trebuia să aibă o reacție la temă – era culmea să se declare de acord cu propunerea făcută! Logic, decizia de a-l propune pe Crin Antonescu a fost luată pe linia Iohannis–PNL (PSD este prea căzut nervos pentru a se mai gândi la așa ceva). Și nu s-ar fi ocupat de subiect dacă pe piață nu ar fi apărut candidatura lui Dan, care contează.

Astfel, a fost scoasă din adormire o persoană care să aibă profilul cerut. Cine mai știe azi că ultima versiune a „legii holocaustului“ îl avea ca inițiator chiar pe Crin Antonescu, proiect lansat în perioada în care aceasta avea aceleași vise de mărire și care s-au terminat cu un fiasco?

Desigur, mai e mult până departe, dar pentru moment acesta este jocul politic. Rolul lui Antonescu este de a bloca accesul lui Dan.

 

București, 23 decembrie 2024.

 

35 DE ANI. LIBERTATE?

Exceptând pe cei interesați, cine a fost în stare, s-a lămurit acum că la originea actualului blocaj al sistemului politic s-a aflat acuza de legionarism și antisemitism, iar legionarii și antisemiții sunt căutați ulterior, ca în orice „democrație populară“.

Agenții declanșatori au fost „holocaustiștii“, această combinație de hard- și soft-power american în care Institutul condus de Florian joacă rolul de „cui al lui Pepelea“. Desigur că situația a convenit unor oameni pentru a rămâne la butoane: așa e întotdeauna în politică.

Între timp au apărut și oamenii de știință, politologi de preferință, care nu vorbesc rău, dar nu-și vor da foc la valiza profesională pentru fleacul acela numit adevăr. Cu toții suntem doar oameni, iar adevărul este dureros: țara noastră a intrat în NATO, în UE cu suveranitatea avariată, dar faptul s-a întâmplat pentru că noi ne-am comportat ca niște oameni neliberi.

În privința situației actuale, această „eroare care este mai mult decât o crimă“, ar fi de urmărit în continuare pista interpretativă indicată, care este privilegiată.

Starea noastră publică generală ar merita și ea o reflecție aprofundată. Interogația ar avea rolul să se concentreze nu asupra legitimității apartenenței noastre la NATO, la UE, ci cu privire la ce am făcut bine sau greșit în tot acest timp de când suntem membri. Politica externă este nemiloasă, iar noi simțim din plin efectele proastelor noastre decizii. Dar din păcate nu avem cu cine, astfel că nici interogație nu vom avea. Iar dacă nu vom avea, vom continua să pendulăm între adeziuni entuziaste și respingeri la fel de iraționale.

În fine, dacă există vreo morală a acestor zile, este că principala problemă suntem noi. Iar dacă vrem să facem ceva, resorturile nu le putem găsi în altă parte decât tot în noi înșine.

 

București, 22 decembrie 2024.

  

POLITICA ÎN ZONA IRAȚIONALULUI

Klaus Iohannis:

 

Nu poți să vii și să interzici un candidat pentru că vorbește ciudățenii în campanie. Fiecare zice... – dacă nu-ncalcă legea! (zâmbește) Se pare că au fost încălcări ale legii în zona de antisemitism, de propagandă legionară, care poate ar fi trebuit să fie urmărite mai îndeaproape. Probabil data viitoare așa se întâmplă! 

Statele iau adesea decizii din rațiuni de stat pe care nu le comunică publicului, populației, în fine, cetățenilor lor, iar România nu face excepție. Acesta este un lucru de la sine înțeles. Motivul indicat de Președinte pentru anularea alegerilor este deci, așa cum estimam, nu Scutul de la Deveselu, nu prăbușirea Flancului estic al NATO, pe scurt, angajamentele noastre de securitate, ci: învierea Mișcării Legionare și răbufnirea antisemitismului. Este un motiv pe cât de autentic, pe atât de irațional.

Faptul confirmă încă o dată (dacă mai era nevoie) că nu a existat nici o ingerință rusă în procesul electoral, și Doamne-ajută că a fost așa, căci asta ne mai lipsea! Singura ingerință reală a fost însă a „holocaustiștilor“, care de altfel au fost foarte agitați în toată această perioadă, semn că au intrat în dispozitiv de luptă. (Să lăsăm deoparte aberația cu pretenție de explicație numită „soroșism“!)

Dacă ar fi ceva de investigat aici, ar fi această combinație de hard- și soft-power ce funcționează ca o agentură de influență și transcende administrațiile americane; la fel, tacticile brutale prin care au fost luate în stăpânire sistemul de învățământ, de cercetare, universitățile și discursul politic, public din țara noastră. Ceea ce, desigur, nu se va întâmpla din aceleași rațiuni. De aici sentimentul de impunitate pe care îl afișează cei ce le propagă, de unde și frica lor de a-și pierde privilegiile, puterea, prestigiul și pozițiile câștigate; și, la fel, tăcerea celor dominați.

În România poți să spui și să faci practic orice dacă înainte te închini la singura religie de pe lume, holocaustul-cu-haș-mare! Care nu este o temă de istorie și memorie (legitimă) printre altele, ci un levier strategic și instrument de politică externă ce poate fi folosit după nevoi. De aici șantajul cu antisemitismul, cu legionarismul, cu antonescianismul. Dacă însă vreun rătutit care habar n-are de istorie sau politică pronunță azi pe Facebook numele lui Antonescu sau Zelea Codreanu, se poate trezi imediat cu mascații la ușă pentru a fi invitat la poliție și investigat pentru „radicalizare“.

Începând din 2020, în societatea românească a avut loc într-adevăr o radicalizare a opiniilor, a discursului politic, public, care însă n-are nimic de-a face cu realitatea ce a generat Mișcarea Legionară (Revoluția bolșevică și prezența unei masive populații evreiești în Nordul Moldovei, în Bucovina de după 1917) sau aderența la politica lui Antonescu (pierderea Ardealului de Nord, a Basarabiei și Bucovinei din 1940).

Aceste realități nu mai există azi, sunt istorie, în timp ce explicațiile pentru situația prezentă sunt contextuale, nu „istorice“, și ar fi de studiat dacă noi am avea știință, nu gunoi propagandistic și literatură de tremurici care se străduiesc să nu iasă din linia politică oficială. Nu știu dacă acest balans al opiniei ar putea fi caracterizat ca fiind de dreapta sau de stânga, căci mi se pare că vine mai degrabă dintr-o zonă a-ideologică, în contextul decăderii discursurilor ideologice tari precum social-democrația și liberalismul, și înlocuirea lor cu clivajul tradiționalism/secularism. Cert însă, este vorba despre o manifestare în câmpul cultural de tip tradițional, despre o întoarcere a „mitului bunului român“ și a lui „tot ce e românesc nu piere“. De aici și apelativul de „fascism“ ce vine din partea adversarilor, căci pentru seculariști, „progresiști“, tot ce este tradițional reprezintă așa ceva. Diabolizăm ceea ce nu înțelegem și ne sperie.

Pe Români nu-i doare nici de legionari, nici de Antonescu. Îi doare la fel de puțin de holocaustul-cu-haș-mare precum îi doare de comunismul-cu-c-mic! Dacă discursul public, politic a luat o tentă radicală, este din pricină că problemele sociale, aspirațiile lor sunt în mare măsură ignorate, iar atunci când sunt abordate, sunt făcute harcea-parcea. Când Ceaușescu (mai ales el), Antonescu sau Zelea Codreanu apar în vreun fel în această ecuație, ei sunt simple nume pentru nemulțumirile nemulțumiților. De unde să le ia din altă parte decât din cultura lor? Ne plac însă ukazurile, etichetele și, mai ales, ne place să ne jucăm cu focul.

Partea cea mai îngrijorătoare a acestor zile este, în ce mă privește, că pe lângă altele, noi nu avem nici știință, adică: o ocupație prin care oamenii își propun să înțeleagă, să explice ce se petrece, nu să umple tagma agitaților furioși, de orice parte ar fi ei. Nu am văzut aproape nimic în acest sens, este practic tabula rasa! Iar dacă vrem să pornim ceva, undeva, de aici pornim: de la înțelegere și explicație.

Toată această evoluție este greu de explicat cuiva din afara țării. Nu este vorba despre faptul că am fi incomprehensibili, misterioși, ci despre limitele noastre, ale tuturor. Am un prieten în Canada, la care țin foarte mult, plecat acum 20 și ceva de ani, rupt de realitățile românești, care a devenit brusc interesat de ce se întâmplă la noi. Am început să discutăm, dar la un moment dat am lăsat-o amândoi baltă: el pentru că nu înțelegea ce se petrece, oricât efort făceam, eu obosit de clișeele de presă în care traducea această realitate a noastră, din care pescuia diverse exemple cu care căuta să-și umple schema mentală. Ce să mai vorbim despre privitorul occidental care nu are nici o legătură cu realitățile românești? Lumea întreagă a devenit plată, oamenii gândesc doar în clișee, iar decidenții politici nu fac excepție.

Dată fiind situația descrisă, nu trebuie să fii vreo lumină ca să estimezi că toată această abordare irealistă va fi un eșec. Și că, la fel ca toate planurile și acțiunile din trecut de care s-a ales praful, va genera, din nefericire, alte efecte de bumerang.

 

București, 19 decembrie 2024.

CRONICA ALEGERILOR ÎN CURS

Inițial, aș fi dorit să scriu ceva despre aceste alegeri (prezidențiale în primul rând), dar am renunțat rapid, căci am constatat că nu interesează aproape pe nimeni, nici măcar pe cei tăcuți, care de această dată s-au exprimat. Analiza, explicația contează foarte puțin la noi, căci agitații, crizații, interesații umplu întreg spațiul. Interesează în primul rând cu ce galerie ești. Mă livram însă la o constatare, anume că va reîncepe balamucul și vom arăta din nou ca un ospiciu, de parcă n-am avea și așa destule probleme.

Pe scurt, apariția unui candidat cu numele predestinat Georgescu (știu un banc bun la temă!) a dat toate calculele peste cap. El vine pe un val ce reprezintă efectul direct al ciclului politic deschis în 2020 și care explică și evoluțiile de acum. Acceptat în cursă tocmai pentru a sparge blocul zis „suveranist“, Poporul s-a dovedit a fi însă imprevizibil și a învins mașinăriile de partid, după cum s-a mai arătat în istoria noastră recentă (vezi anul 1996, când l-a votat – în ciuda propriilor convingeri, moravuri și experiențe – pe Emil Constantinescu).

Nu am luat deci parte în nici un fel la activitățile-de-ospiciu din ultima vreme, la păruiala dintre cele două pavilioane, dar un lucru am ținut să remarc înainte de toate. Anume că această intelighenție a noastră este prima responsabilă de halul de analfabetism etic, civic și politic al Românilor, de analfabetismul lor pur și simplu. În comunism n-a mișcat un deget, ci a „rezistat vegetal“. În postcomunism, trezită buimacă, s-a apucat să învețe pe alții ceva despre care habar n-avea: libertatea, binele, adevărul, dreptatea. Aceste valori nu se predică o dată la un cincinal-în-patru-ani-și-jumătate, cum spuneau comuniștii: se trăiesc zi de zi.

Intelighenția, această umbră de intelectualitate, a continuat deci să facă ceea ce făcuse și până atunci: a trădat aceste valori. Prin urmare, desfid aceste Casandre care acum culeg ce-au semănat! Poporul s-a descurcat și până acum, se va descurca și în continuare mai bine fără această pătură ce parazitează adevăratele valori, dar nu face corp comun cu ele. Desigur, dată fiind situația, Românii au dat și acum cu capul în gard, dar, până la urmă, în lipsă de altceva, și asta este pedagogic. Să eliminăm o temere: nu se întorc nici Zelea Codreanu, nici Antonescu, nici Rușii, nici (ironică lipsa intelectuală) alte sperietori precum fasciștii pro-ruși! Pericolul real ar fi să dispară niște alibiuri și niște privilegii. Și este bine că nu vin Rușii, ca să nu vedem pe acești deștepți-ai-nației cum se transformă în auxiliarii Ocupantului. Noi, Românii, suntem capabili să ne rupem gâtul singuri; și noi între noi.

Turul doi al alegerilor prezidențiale a fost oprit printr-o decizie a CCR din care nimeni nu a înțeles nimic. Astfel, democrația pentru dulăi a fost instaurată oficial de niște pompieri piromani. În rândurile care urmează nu va fi vorba nici despre Lasconi, nici despre Georgescu, care mă lasă în egală măsură rece, ci despre destinul nostru colectiv, atât cât mai este el destin. Astfel, voi spune câteva cuvinte la temă.

După ce ștabii de la butoane au oprit leapșa cu alegerile, Georgescu, apostolul Poporului, a dispărut din peisaj. Reacția sa a fost slabă, fadă, în contrast cu activitatea din campanie. Este vorba despre cineva care a mers pe teren, a ascultat, a captat, interiorizat foarte bine problemele reale ale oamenilor și le-a redat sub formă de clișeu – precum în politică, desigur. În el s-au regăsit: cei care trăiesc din salariul minim pe economie; sufocații de imobilismul binomului PSD/PNL; agricultorii care nu-și pot vinde produsele decât sub prețul de producție, căci nu pot lupta cu marile lanțuri de distribuție; zootehniștii care-și aruncă laptele pe câmp din același motiv; tradiționaliștii care se simt amenințați în tradiția lor de directivele legate de LGBTQ+, gay marriage și ideologia de gen, efecte ale inevitabilei globalizări; cei exasperați de „slava Ucraina“, în timp ce orice slavă a țării lor s-a dus dracu; diaspora care trăiește suspendată fizic și cultural între două lumi; și, în genere, toți nemulțumiții din ultimul timp. Acum însă, Georgescu a articulat niște chestii avocățești, fără însă vreun mesaj precis pentru votanții săi, pentru oameni, pe scurt, pentru Popor. De la un arhanghel al neamului mă așteptam la ceva mai multă empatie și mai mult sânge rece, nu să cadă în depresie politică. Prin contrast, a fost foarte bună reacția lui Lasconi, care a atins toate temele și a spus tot ce trebuia spus în acest context grav. Este vorba despre contracandidata pe care călingeorgiștii n-o scot din „proastă“. Aș zice că e un caz-școală despre complexitatea politicii. Și, în tot acest marasm, e bine când este așa: politica este ceva complex.

Ulterior am aflat de ce a dispărut de pe radare Georgescu: „băieții noștri“ au făcut ceea ce știau ei cel mai bine în astfel de situații – i-au tăiat apa și curentul! Totodată, am văzut cum omul a părăsit complet terenul realității: vezi îndemnul său ca Românii să iasă la vot în ziua în care trebuiau să aibă loc alegerile și teoria cu iminenta intrare a SUA în război pentru ca vechiul-nou președinte Trump să nu-și preia mandatul. Trumpismul afișat, declarat, interiorizat de acest candidat nu este decât o simplă colecție de clișee de politică externă fără legătură cu realitatea. Iar cei în drept își vor fi dat seama.

Toate aceste evenimente în curs arată că nu a existat nici un plan diabolic al ștabilor de la butoane de a fura voința Poporului: a fost pur și simplu o mare sperietură legată de acest candidat, de aici harababura, debandada și haosul care au urmat! Declarațiile sale despre Deveselu, NATO și Ruși, despre neutralism și izolaționism au sunat alarma. În ciuda haosului, sau tocmai de aceea, România este departe de a fi un sat fără câini.

Probabil că dacă Trump ar fi fost deja la timonă, situația ar fi avut un alt deznodământ. Ceea ce ai noștri se străduiesc să evite, Gheorghiu-Dej style, și caută să tocmească pământul înainte de apariția sa la Birou. Motiv pentru care Iohannis, căruia îi plac sfințirile de catedrale, a evitat și el să dea ochii cu acesta, absentând motivat de pe parvis de Notre Dame.

Zic probabil pentru că, spre deosebire de Biden, care era un politician clasic, Trump este imprevizibil: nici măcar el nu știe ce decizie va lua mâine. Dar în cazul său s-ar fi știut cu precizie cine, cum și de ce, în timp ce eventualele semnale ale actualei Administrații americane, pe ducă, rămân doar obiect de speculație.

Desigur că „ai noștri“ vor fi consultat pe unul, pe altul mai mare ca să sondeze starea de spirit (e obligatoriu să fii sunat în astfel de situații și întrebat ce se întâmplă la voi?) – vezi Macron, singurul care s-a și exprimat public, de altfel. Nu mai vorbesc de conducerea UE și NATO, din care facem parte și de care depindem politic, strategic. Aici ar fi de spus că agitația unor giganți politici gen Georgia și R. Moldova nici nu merită apelativul de „ingerință“, căci la rigoare este suficient să le tai subvenția la încălzire ca să-i readuci la realitate. Ceea ce nu se va întâmpla, desigur, în numele valorilor euro-atlantice.

Per ansamblu, anularea alegerilor a fost o acțiune precipitată, improvizată, care continuă cu o vânătoare de vrăjitoare pentru a-și dobândi o consistență și coerență neconvingătoare. Să sperăm doar că se va opri la operațiunile de imagine. Rusia este cu adevărat amenințătoare pentru statele din zonă, însă ingerința ei în afacerile interne românești rămâne de demonstrat, căci este îndoielnică. Istoric vorbind, Gheorghiu–Dej mai întâi (după cucerirea completă a puterii), Ceaușescu mai apoi, au destructurat sistematic rețelele sovietice. Tot Ceaușescu era cel care se plângea, în a doua jumătate a deceniului nouă al secolului trecut, că singurul stat din lume care își permite să se amestece în treburile interne ale țării nu este URSS, ci SUA, iar documentele pot fi consultate la Arhivele Naționale. Astfel, după intrarea noastră în UE, în NATO, singurele ingerințe identificabile sunt cele ale statelor aliate, iar isteria antirusă, dacă are la bază vreo realitate dincolo de agitație și propagandă, este cu dublu tăiș, căci ridică serioase semne de întrebare cu privire la competența acestor structuri de apărare.

Lipsa de constituționalitate a deciziei CCR este un fapt pe care îl înțeleg și copiii, iar consecințele sale sunt dintre cele mai îngrijorătoare: „Manifestarea aceasta «eroică» a CCR, prin faptul că și-a arogat un rol pe care constituțional nu-l are, poate fi, la un moment dat, confiscată de o nouă garnitură de judecători constituționali numiți de partide și politicieni extremiști. Vom mai putea spune că democrația este subminată, într-un astfel de scenariu perfect posibil, dată fiind proaspăta jurisprudență [a] CCR?“

Trecând însă peste propaganda pompierilor piromani care cred că au scăpat România de fascism și de bucuria ursuleților de pluș care au răsuflat ușurați, nu se știe exact ce a stat la baza deciziei CCR. Din toată această nebunie în desfășurare se înțelege însă că a fost o chestiune de percepție și că reprezintă ceva foarte serios, subsumat securității naționale/colective. Desigur că Georgescu-naționale va fi dat frisoane în înalturile cerurilor NATO și UE nu cu declarațiile sale autarhice despre apă-hrană-energie, ci cu cele terane despre Scutul de la Deveselu, oprirea livrărilor de armament către Ucraina și altele asemenea.

În toată această derută, pe cât de gnoseologică, pe atât de psihologică, uite că nea Florică, pe care îl pierdusem de pe radare în ultima vreme, vine și ne luminează că în realitate Georgescu a fost bușit pentru că învia Mișcarea Legionară. Mai mult, el îl numește, încă din 25/11 (twenty-five eleven), de după primul tur al alegerilor prezidențiale, „candidatul pro-rus legionar“. Ne dă și bibliografie, pe care o reproduc întocmai (link 1, link 2).

Avem astfel o explicație logică în privința conduitei incoerente a judecătorilor CCR. Căci ce-ați fi vrut să facă bieții oameni în fața șantajului cu antisemitismul, cu legionarismul, cu antonescianismul, cu pro-rusismul, în fine, cu toate la un loc?! Să moară pentru Popor, pentru drepturile lui? Sau pentru ale lui Georgescu? Să se prăbușească Flancul estic al NATO din pricina lor?

România nu are o lege de tip Patriot Act, ci OUG 31/2002, transformată în lege în 2015, prin care au fost conferite competențe instituțiilor de securitate, cea care este folosită în această situație (tacit în cazul lui Georgescu, explicit în cazul susținătorilor săi) – asta ne spune Al. Florian. Țara noastră a intrat în NATO cu suveranitatea afectată, limitată, iar una dintre condiții a fost aceasta. Prima știre proastă este deci că și voința populară va fi limitată: nici un candidat suspect nu va mai trece de aceste evaluări.

Altfel, am spus demult că nea Florică și ai lui – acești pompieri piromani ai memoriei, istoriei și luptei împotriva fascismului, antisemitismului – nu se vor lăsa până când nu vor chiar reuși să învie și pe Antonescu, și Mișcarea Legionară, dar deh, nimeni nu-i profet în țara lui! Străduința lor ar fi demnă de o cauză mai bună și acum ne spun că erau pe punctul să reușească. Nu par însă să fi învățat nimic, iar acest fapt este cu adevărat îngrijorător, căci jocul periculos cu memoria unui popor amnezic poate naște demoni. Iar aceasta este a doua știre proastă.

În fine, avem nevoie de un președinte care să înțeleagă lumea în care trăim, nesigură, în profundă schimbare, și care să fie capabil să ia decizii în situații de criză, care ne vor afecta pe toți. Dar nu-l vom avea. Iar dacă nu-l vom avea, să fie măcar capabil să meargă șí în liniște cu Poporul, șí în rând cu Aliații, fiind conștient că noi atâta putem. Și chiar putem. Să poată deci și el!

 

București, 10 decembrie 2024.

CARTEA NEAGRĂ A COMUNISMULUI

Este vorba de ediția a II-a, după cea din 1998.

Pentru că noi, Românii, avem memorie scurtă, iar dacă asculți pe unul, pe altul, ai impresia că trăim în realități paralele, am să rezum rapid chestiunea: prima ediție a cărții s-a epuizat repede, iar timp de... 25 de ani o a doua nu a mai fost publicată pentru că, după caz, toată lumea s-a opus ori a ezitat. Editura Humanitas, cea care a editat-o, Academia Sighet, cea care a coordonat-o, iar alți sinucigași nu s-au mai găsit. Motivul? Atacul din partea susținătorilor celeilalte „memorii a totalitarismului“, Șoahul. Iată de ce cartea a fost redusă cumva la tăcere. Courtois a înțeles resorturile acțiunii și le-a articulat spunând: „Atâta vreme cât se vorbește despre Comunism, nu se mai vorbește despre Holocaust“.

Azi, la a doua ediție, toată lumea a părut să fie în pace și prietenie. Și iată de ce:

Lucrarea este cumva o altă carte, căci a fost văduvită de Introducerea primei ediții (care era flamboaiantă), iar autorului i s-a concedat o Postfață în care rememorează ce a declanșat proiectul de debut.

Apoi, Addenda de atunci a fost înlocuită cu un studiu colectiv despre sistemul represiv comunist din România, pregătit în vederea fantomaticei ediții a II-a a Cărții negre, coordonat de Romulus Rusan și publicat separat în 2010. Această lucrare este acum adnotată (introduse note suplimentare) de Dorin Dobrincu, care mută accentele, schimbă perspectivele.

Îl prețuiesc pe Dorin, ca istoric și ca om, și tocmai de aceea o spun pe șleau: acest procedeu nu este în regulă din punct de vedere științific. Eventualele chestiuni legale nu mă interesează, însă eu, ca autor, n-aș fi fost de acord în ruptul capului să fiu adnotat de un terț; de asemenea, aș fi refuzat să adnotez pe alții. Este bine și frumos ca fiecare să spunem ce avem de spus, apoi să intrăm în dialog – dacă putem dialoga. Ar fi deci de aflat de ce autorii acelui text, care, cu excepția bietului Rusan, plecat dintre noi, sunt bine-mersi (D. Deletant, Șt. Marițiu, Gh. Onișoru, M. Oprea, R. Portocală și S. Tănase), nu l-au adus ei la zi, dacă se voia adus la zi. Au fost întrebați și s-au declarat de acord? A fost un ukaz sau ce? – ca să nu dăm în fandacsie!

În fine, lansarea de azi s-a desfășurat în același ton bizar: autorul a fost la fel de flancat, încadrat precum în carte, iar PR-ul editurii l-a plasat oportun în contextul războiului Rusia–Ucraina. Nu vreau deloc să spun că dl. Courtois ar fi o bătrânică ajutată să treacă strada – este co-editorul unei lucrări recente numite Cartea neagră a lui Vladimir Putin – dar faptul explică de ce toată lumea l-a reevaluat în mod subit. Sunt mefient față de orice discurs științific integrat unui mesaj militant, chiar și/mai ales dacă este vorba de unul veritabil, ca în cazul de față. Mai mult însă n-am să spun...

P.S: Anexa fotografică realizată de Dorin este excelentă, iar ținuta cărții impecabilă (așa aș dori să arate și următoarea mea carte!).

Una peste alta, mă bucur pentru Stèphane Courtois, pe care îl cunosc din 1999.

Au revoir, Monsieur, et mes hommages !

București, 20 noiembrie 2024.
 

BIOGRAFIA UNUI TERORIST: HAOS AL ABORDĂRII ȘI ANARHIE A SURSELOR

Stelian Tănase, Povestea unui terorist. Haos & Anarhie, Editura Omnium, București, 2022.

Desigur, exagerez, dar – vorba lui Goma – exagerez un adevăr!

Este o primă biografie a lui Max Goldstein, atentatorul principal de la Senat, din 1920, bazată pe documentele/dosarele de la Siguranță păstrate azi la Arhivele Naționale. La acest nivel cartea este o noutate, motiv pentru care merită toată atenția.

Din punct de vedere al reușitei, o spun dintru început, lucrarea mi se pare o realizare medie, ca să nu zic mediocră.

Aici se cuvine să fac o digresiune necesară: consider pe dl. Tănase un istoric bun, care știe să facă o cercetare, iar unele dintre lucrările d-sale mi-au plăcut și le consider în continuare valabile, în ciuda trecerii timpului (vezi, de pildă, Anatomia mistificării). Apoi, autorul mi-a fost întotdeauna simpatic și nici nu ne-am certat vreodată, nici măcar pe gagici. (Cei din secta tismănistă îi mai ard câte o copită pe sub masă, desigur, sub acoperirea principialității!...)

Revenind, prima băgare de seamă privește abordarea: demersul este mai degrabă un „roman-document“ (A. Cioroianu, coperta IV), deci în bună măsură o ficțiune biografică, decât unul de istorie „clasică“. Aici ori scrii un roman, o ficție, ori te supui canonului istoric și nu cedezi populistului – nici cal, nici măgar – roman istoric, roman științific, docudrama și alte rătăciri para-stiințifice, un gen din ce în ce mai prezent și la noi (vezi Corobca et alii). Astfel, cu totul neconvingătoare, căci forțată, este teza sa, după care Max ar fi fost un anarhist „clasic“ convertit la bolșevism abia după atentat, mai precis în detenție, iar acțiunea lui botezată „revoluționară“ de către Comintern abia retroactiv – și nu se înțelege de ce: pentru că bolșevicii pursânge n-aveau altceva mai bun de făcut?!

Realitatea este că Max a fost un bolșevic de primă oră și, fiind așa, este inutil să-i cauți carnetul de partid. (Tot astfel se va pune mai târziu întrebarea pentru psihanaliști: Cine l-a psihanalizat pe Freud?). Apoi, el aparținea rețelelor bolșevice ilegale și nimeni nu-i cerea zapiska. Încă, un argument circumstanțial: de ce ar fi sponsorizat bolșevicii o acțiune ce nu le aparținea, adică pentru ce s-ar fi lăsat ei în mâinile unui atentator izolat, cu motive proprii? De ce nu l-au executat când le-a căzut în mână? De ce, după atentat, l-au retrimis în țară cu bani și obiective clare, în linia politică a Cominternului: agitație și propagandă? Toate acestea sunt ignorate sistematic de autor, care rămâne la teza „lupului singuratic“.

A doua băgare de seamă privește lucrul cu sursele. Din loc în loc, dl. Tănase citează documente de arhivă – Fondul 95 de la ANR, ce conține dosare personale rezultate din anchetele Siguranței burgheze –, simple cifre neînsoțite de nume, care nici măcar cunoscătorilor nu le spun ceva. Pentru a-l putea urmări, a stabili care sunt titularii dosarelor, ar trebui să iei la mână inventarele.

A treia băgare de seamă: deși lucrarea prezintă faptele cu suficientă acuratețe, arată ca o compoziție grăbită, insuficient rumegată, de aici un efect de tip „numărătoarea steagurilor“ lui Caragiale. De pildă, repetițiile frecvente. Sau despre familia Goldstein ne spune că a avut 8 copii, Max și alți 7, iar cifra rămâne constantă pe tot parcursul cărții. În fapt, au fost 9 frați, iar autorul pierde pe drum ba pe Aizic zis Iancu (p. 83), ba pe însuși Max (p. 202).

Ar fi și alte chestiuni de semnalat, însă nu-mi propun să scriu o recenzie-standard.

Ceea ce mă animă este sentimentul că lucrări de acest tip nu vor fi analizate de vreo critică de întâmpinare pentru a înțelege noutatea, demersul, cât și unde sunt valide, în fine, cât am progresat și cât putem profita de pe urma lor. Este regula în această breaslă a noastră, în care, deși apar cărți valoroase, acestea sunt fie receptate în registrul advertisingului și PR-ului, fie ignorate. Și semnul sclerozării ei, devenită tributară populismului, solipsismului, istoriei de aparat.

Enjoy!

Eforie Sud, 6 septembrie 2024.

 

DESPRE MOȘTENIREA COMUNISMULUI, MEMORIE ȘI ISTORIE

Cine manipulează opinia publică?

Organizator: DCNews Tv.

Realizator: Oana Stănciulescu.

Emisiunea: #Rezist, dialog cu Mircea Stănescu, istoric, arhivist la Arhivele Naţionale ale României, președinte al Asociației Memoria și Istoria Comunismului.

Data: 12 august 2024.

Înregistrare video la adresa:

 București, 12 august 2024.