Duminică, 12 martie
În emisiunea „Vorba de cultură“ de la Radio România
Cultural din 3 martie a.c., Liliana Corobca, cercetătoare la IICCMER,
semnalează un nou roman al său în care îl reabilitează pe Makarenko – pedagogul
sovietic drag lui Nicolschi, lui Gheorghiu–Dej, Securității și partidului
comunist – în contra cercetătorilor ingrați care nu i-ar fi apreciat îndeajuns
efortul, dedicarea. Aici autoarea mă demască anonim – eu zic că pe nedrept,
căci l-am luat foarte în serios, dar așa-i la demascare! Transcriu:
L.C.: Acuzațiile care îi sunt aduse sunt nedrepte (...) criminalul
Makarenko, formula aceasta a fost preluată de întreaga istoriografie, aproape
întreaga istoriografie românească.
Ema Stere: De ce-a rămas el ca părintele pedagogiei bazate pe reeducare?
L.C.: Nu este considerat părintele reeducării decât în România. Reeducarea este
una dintre, să spun așa, metodele sale (...) Asta doar că fiind într-o țară
sovietică, reeducarea a fost considerată crearea „omului nou“, doar că crearea „omului nou“ nu este doar o noțiune sovietică. (...) Ei,
ce-a descoperit Makarenko? Există un anumit „șoc“
pe care-l aplici omului și cred că acest șoc a atras atenția NKVD-ului și, din
păcate, mai cred că acest „șoc“ se aplică
și astăzi. (...) Doar că Makarenko n-avea nici o treabă cu violența, n-avea
nici o treabă cu toate conotațiile negative. (...) Dar cred că crimele care
s-au făcut la Pitești, inimaginabile, aveau nevoie de un țap ispășitor și
puținii specialiști care – eu știu doar unul, de fapt – care chiar a pus mâna
pe opera lui Makarenko și atunci când i-a zis criminal sau ce i-a mai zis, a
venit cu-n citat, dar citatul era scos din context și, să zic așa, cu niște adăugiri
personale ale autorului, contorsionând de fapt pedagogia lui Makarenko. Eu cred
că Makarenko este un personaj absolut pozitiv și foarte interesant și Poemul pedagogic merită a fi recitit și chiar reeditat.
Ema Stere: Ideile sunt periculoase uneori, Liliana Corobca. Până nu citesc
cartea, nu pot să mă pronunț.
L.C.: Deci absolut toți îl consideră și criminal, și nu știu cum, da’
nimeni nu aduce un argument. Păi dacă ai citi minim trei pagini din Makarenko,
ți-ai schimba radical părerea.
(cf.
https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/vorba-de-cultura/invitata-emisiunii-vorba-de-cultura-este-scriitoarea-liliana-corobca-id36478.html?fbclid=IwAR14ZQeaArcxpwPeS3LaJSUjWHLjOuXvM0PVSofkxgvHCvW38E7Hv06lpsw)
Fiind vorba de un roman,
oricine poate închide ochii pentru a-și imagina orice, doar asta este definiția
de dicționar, după Littré: o istorie fictivă.
Dacă este vorba de o
transfigurare a realității, e nevoie să așteptăm această ficție, s-o gustăm, ca
să vedem cât este de bună sau de proastă.
Cât privește realitatea
transfigurată, intervievata ne spune că Makarenko ar fi autorul termenului „șoc“. Nimic mai
fals: termenul său este „explozie“, un similar pentru ceea ce se va petrece la
Pitești în faza inițială a demascărilor. Termenul de „șoc“ aparține
Securității române, dar calamburul este drăguț, căci sugestiv. Apoi, limbajul
pe care mi-l atribuie nu există în lucrările mele, iar la mijloc este vorba de
un truc ieftin de discreditare a preopinentului.
Nu promit să revin cu o
impresie a romanului, după publicare. À bon entendeur, salut !
Sâmbătă 1 aprilie
Corobca de la
Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului și… Memoria Exilului Românesc
(da-da!) continuă să propage la gazeta de perete a lagărului capitalist, numită
Facebook, romanul ei de reabilitare a lui Makarenko (neapărut) față cu ingratul
de mine, pe care mă demască din nou – la propriu – că i l-am băgat în Infern,
dându-i astfel de lucru.
De această dată
poetesa pedagogă ne dezvăluie un pasaj dintr-un așa-zis studiu (de asemenea
nepublicat), după toate aparențele o compoziție precară (și perversă) de tip
activitate-de-club, în care relativizează, edulcorează cele două concepte-cheie
ce au făcut carieră în lagărul comunist, atât în detenție (Gulag, Pitești), cât
și în afara acesteia (societatea socialistă multilateral decăzută): „colectiv“ și
„explozie“. Apoi continuă cu un al doilea pasaj privitor la...
creșterea porcilor – mă rog, acesta e
nivelul, stilul e omul, iar gusturile nu se discută!
Ce plăsmuiește
fiecare când nu doarme, ce crede unul sau alta despre varii subiecte, fie că e
vorba de literatură sau știință, ori un talmeș-balmeș din cele două, ca în
cazul de față, ține de un registru firesc al libertății de exprimare și nu are
darul de a mă face să-mi pierd vremea (hârtia Internetului suportă mai abitir
decât hârtia-hârtie), deci n-am să intru în această troacă a „purceilor
fercheși“, nici n-am să mă întreb, apoi, despre motivul abisal al
fixației, remarcată deja.
În schimb, când
această komsomoleță – cu care personal nu mă cunosc și nu întrețin vreun comerț
– mă numește „mincinos“ și „impostor“ și mă
demască mizerabil, precum la ei în colonia Dzerjinski, că i-am maculat idolul
copilăriei și adolescenței („personaj absolut pozitiv“),
situația se schimbă semnificativ, căci reușește astfel să-mi rețină atenția.
Iar dacă istoria ca știință, împreună cu etica acesteia, îi rămân străine, mă
întreb ce hram poartă, ce-o mână-n luptă, în fine, care-i
concepția-ei-despre-lume-și-viață?
Ceea ce și promit
să aflu! Doar mă tem că ce voi afla va fi și mai trist căci, vorba unui clasic:
istoria este plină nu doar de sânge, ci și de oameni fără onoare...
Hai, IICCMER,
așteptăm reabilitarea lui Dzerjinski, a lui Jdanov, a lui Beria, a lui Lenin, a
lui Stalin! Ei, nu chiar toți, doar ce este omenește posibil, că doar și ei
erau oameni și iubeau copiii.
În fine, pentru că
tot am ajuns să vorbim despre Rai și Iad, o digresiune necesară: dacă autoarea
ar fi schițat numai o vagă tentativă de reabilitare a unui prăpădit de bucătar
de la Auschwitz sau a vreunui nenorocit de legionar măcelărit și des-creierat
la Pitești, până acum ar fi luat-o deja dracul, de n-o mai spăla nimeni; în plus,
n-ar mai fi pupat deplasări în străinătate pe banii propagandei noastre
culturale externe, nici n-ar mai fi spart ecranele TV, necum umplut studiourile
de radio. Ceea ce va avea în continuare grijă să nu facă, doar nu-i sinucigașă
ca să se ocupe de acele fleacuri numite crimele comunismului și memoria
victimelor acestuia, pentru care mai este și plătită.
Nu ca s-o demasc pe
demascatoare, ci pentru a repune chestiunea în datele ei esențiale, atât cât se
poate într-un articol de blog, pun aici trei articole de presă:
Primul, publicat în
„Ilustrațiunea Română“ din 1938, anul final al Marii Terori a lui
Stalin, în care este vorba despre relația dintre idolul Corobcăi și violență –
da, știu, presa burgheză este dușmănoasă, dar tocmai de aceea!;
Al doilea, din revista
„Contemporanul“, despre pedagogia modelului ei, ce
aparține lui Egon Weigl – nu știe dânsa cine a fost acela, dar poate că află
acum –, publicat chiar în ziua în care la închisoarea Pitești era testat
dispozitivul de demascare prin tortură: 25 noiembrie 1949;
Și, al treilea, al
oficiosului partidului, „Scânteia“, din octombrie același an, în care se
arată cum dorea acesta să spele pe creier tineretul; asta ca să n-o lăsăm pe
reabilitatoare fără baza ideologică a pedagogiei de front, fără
etica-și-echitatea-socialistă, nici în afara liniei politice, căci pare complet
pierdută.
Luni 3 aprilie
Corobca despre romanul ei:
Am
pornit de la o invazie a îngerilor, pe care i-am localizat la Închisoarea
Pitești (...). / În România, singurul care a deschis o carte de A. Makarenko a
fost Mircea Stănescu, care a scris și un studiu dedicat pedagogului, în 2010
(...) trunchiază opera lui Makarenko și vede numai crime peste tot... .
(cf. https://www.sunmedia.ro/2023/03/28/liliana-corobca-scriitorul-care-nu-poate-fi-controlat-poate-fi-ignorat-pe-fundalul-anonim-al-abundentei/?fbclid=IwAR33BDSjiaukMjxXUfIPu5JOFp_aX9aLk37wiXkuhxs2D9VT1Tp9PD73m0o)
Așa cum fac și în istorie, cât
pot de neutru valoric, am dorit să înțeleg ce se petrece în mintea acestei
doamne și, pentru că încep să mă luminez, împărtășesc aici:
Dragi tovarăși și pretini istorici,
nu vă mai faceți griji inutile: travaliul istoric nu constă în (zeci de) ani de
muncă (asiduă) în arhive, pe teren, în lungi și istovitoare discuții, numai de
voi știute, cu martorii (aici cu puternice traume), cu actorii, în biblioteci,
apoi printr-un efort de descriere, de analiză, de punere în pagină, de decelare
și discriminare a ipotezelor de lucru, ci ține de viziuni extatice.
Negreșit, de expus rapid în
romane (anul și bibanul!), nu în studii, cărți cu surse și aparat critic, ci
printr-un demers de tip tohu va-bohu și, conex acestei pretenții
penibile, prin discreditarea cercetătorilor ce s-au aplecat cu bune intenții și
onestitate asupra domeniului.
După cum se vede clar acum,
doamna aceasta este cvasinulă istoric, formarea ei este cu totul precară, căci
nu stăpânește elementele de bază ale unui demers științific (oricare ar fi
acela), este cabotină, veleitară și autosuficientă, confundă ficțiunea cu
realitatea, plutește în viziuni, proiectează situații personale asupra
realității de studiat, identificându-se cu obiectul (vezi episodul procesului
Corobca vs. IICCMER) și lansează acuzații mizerabile asupra cercetătorilor
domeniului, cei în legătură cu care crede că o țin brăcinarii, cel mai grav:
morți care nu se mai pot apăra. Pe scurt, ea însăși este un caz de psihologie
abisală post-totalitară de studiat.
Dincolo de propria-mi persoană
– în peste 30 de ani de când sunt în acest teritoriu am văzut legiuni ca ea și
sunt tăbăcit, imun la atacuri murdare – mă enervează doar suficiența cu care
această habarnistă îl ia de sus pe Virgil Ierunca, unul dintre cei trei
Patriarhi care au defrișat domeniul analizei reeducării de tip Pitești, alături
de Dumitru Bacu și Paul Goma.
Am văzut până acum securiști
studiind Securitatea, totalitariști cercetând totalitarismul, reeducați
conducând institute de profil, mai rămânea de văzut homo sovieticus
studiindu-l pe Makarenko: avem acest exemplu la IICCMER.
Ca să închei
para-poetic-pedagogic, autoarea închipuită să nu-și facă iluzii: ceea ce i-a
apărut în viziunea cu pricina nu sunt îngeri, ci
„îngineri-ai-sufletului-omenesc“ (vorba lui Paul Goma), căci beau vodcă, iar pe
umeri li se întrevăd epoleții: de cekiști.
Marți 4 aprilie
Corobca:
În
istoriografia noastră și în literatura de specialitate a fost preluată părerea
lui Virgil Ierunca despre Makarenko, deși acesta n-a avut dreptate.
(cf.
ibidem)
Asta este tot: un ukaz, un
edict, o sentință post-mortem. Nu există în spate nici un studiu, nici o
analiză, nici o bibliografie, nici o biografie, nimic-nimic. Zero!
„Experta“ de la
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și – țineți-vă bine! –
Memoria Exilului Românesc a decretat deci că Ierunca însuși este un „mincinos“ și un „impostor“ care nu merită
nici o atenție, nici un rând de analiză, nici o – vorba ei însăși – prezumție
de nevinovăție. Că și acesta o împiedică în acțiunea de recuperare a lui
Makarenko, cu „îngineri“ și viziuni. În plus, preluarea de care vorbește
este de un fals patent: Bacu (primul în ordine cronologică), Ierunca și Goma au
ajuns la aceeași concluzie pe căi cu totul diferite: primul, din discuțiile cu deținuții
reeducați de la închisoarea Gherla (în speță, Gheorghe Calciu, viitorul preot Calciu–Dumitreasa, pe atunci un feroce reeducat), al doilea, dintr-un dosar cu mărturii ale „piteștenilor“ furnizat de
Pavel Cotruș, iar ultimul, din discuțiile în „domiciliu obligatoriu“ cu alți deținuți
trecuți prin reeducare, Mircea Șoltuz și Romulus Pop zis Bimbo (viitor preot greco-catolic).
Ce face deci această doamnă:
1) Habar n-are despre ce
vorbește, dar vorbește, în timp ce își face o idee (creață) despre subiect de
pe la diverși, în stil colectivist, din discuții pe Facebook.
2) Împroașcă cu noroi memoria
unui om care nu se mai poate apăra, a unui om de știință excelent și onest
care, în condiții mult mai grele, în Exil, a ținut sus steagul cercetării. Mai
grav, soția sa, Monica Lovinescu, a fost ținta unui atac al Securității și din
această pricină, după principiul: lovim în apropiați, căci lovitura va fi mai
grea!
Mizerabil! – dacă mizerabil
n-ar fi un cuvânt prea moale – dar așa am aflat unde zace impostura cercetării
comunismului și a păstrării memoriei exilului românesc.
Miercuri 5 aprilie
Un mesaj de la Paul Goma către
tovarășa Corobca, șefa colectivul de komsomoliști și komsomoliste din Colonia
poem-pedagogică, lagărul mental „Dzejinski“.
Paul Goma, care nici el „n-a
avut dreptate“, care și el „trunchiază opera lui Makarenko și
vede numai crime peste tot“, asemeni lui Virgil Ierunca, este unul dintre
Patriarhii „mincinoșilor“ și „impostorilor“ studierii reeducării, pe scurt:
un cap al răutăților.
În cadrul activităților
noastre de club de astăzi, mesajul constă dintr-un foarte scurt fragment
publicistic și un pasaj din Patimile după Pitești, frumoasa
transfigurare artistică pe care autorul o trece, pe bună dreptate, nu la roman,
ci la capitolul „mărturie“.
La
noi, în România, Piteștiul și tot ce a făcut securitatea acolo a fost pornit ca
model de la ruși (Makarenko), însă a fost lăsat mai departe pe seama românilor,
ei au îmbogățit linia ororii.
(Scrisuri
2, 1990–1998)
*
După
plecarea celor de la grefă, intrase un civil spălăcit. Plimbîndu-se cu mâinile
la spate, prin fața tărgii mele începuse să vorbească despre ceva, despre… - ce
mă interesa pe mine, în clipa aceea, Makarenko? Puțin îmi păsa de Makarenko al
lor, îmi păsa, de genunchii mei și numai de ei, mă dureau până în urechi și nu
auzeam. Dar, la un moment dat, am auzit cuvântul infractor - și am ciulit urechea.
Spelbul
în civil zicea:
-
Nu-i așa că teza lui Makarenko este valabilă și în cazul infractorilor
politici?
Individul
mă chestiona, nu îmi comunica. Se oprise lângă targa mea, deasupra mea.
-
Adică… și mie?, bâiguisem, aiurit. Dar eu nu sunt nici infractor, nici politic,
eu sunt nevinovat.
-
Exact!, făcuse Spelbul, cu adevărat mulțumit de răspunsul meu. Asta și este una
dintre caracteristicile infractorului: refuză să accepte că a fost pedepsit pe
drept. Or, cine se crede nevinovat - arată-mi criminalul care acceptă că fapta
sa constituie o crimă! - începe să viseze la răzbunare!
Ce
naiba voia Spălăcilă? Ce mă-sa urmărea? Să mă facă să spun eu, spre deosebire
de alții - că da, este adevărat?; că, într-adevăr, recunosc: Sunt vinovat!? Și
mai departe, să spun: NU, nici gând de răzbunare!?
-
…răzbunare care vizează, nu neapărat pe cineva - anchetator, judecător, martor
al acuzării - ci mai degrabă ceva: societatea, legile, regimul. Or, tocmai
dorința de răzbunare îl face pe infractor să se închidă în sine, să refuze o
privire autocritică, să refuze dialogul cu cei care nu sunt de-ai lui, adică se
află dincolo de ușa încuiată…
Unde
voia să ajungă: la… dialog? Cu mine?
-
…de la constatarea că infractorul refuză sistematic dialogul cu personalul
penitenciar - paznici, educatori etc. - Makarenko și-a spus: Dar dacă sfaturile
îndemnurile spre bine ar veni, nu de la cineva de dincolo de ușă, ci de la
cineva aflat de aceeași parte a ușii, adică de la un semen al infractorului -
tot de la un infractor?
A
făcut o pauză - de efect - și a continuat:
-
Chiar așa: de ce să învețe de la colegul de celulă numai lucrurile rele, care
îl pot preface, pe parcursul detenției, dintr-un oarecare găinar, într-un
bandit redutabil, într-un asasin? Se știe: închisoarea de tip burghez este o
școală a crimei! De ce simplul infractor să nu învețe de la colegul de celulă
lucruri pozitive, utile societății în care se va întoarce, constructive? Astea
să-l călăuzească spre o libertate definitivă, spre o libertate… pe viață? În
demnitate? Ce zici?
Nu
știam ce să zic și n-am zis. Simțeam însă că Spelbul, în ciuda bogăției
vocabularului (Securiștii nu stăpânesc mai mult de o sută de termeni, din care
optzeci înjurături), era mai periculos decât Drăgan, Csáky și Crăciun, la un
loc.
-
…partidul nostru consideră că nu există oameni iremediabil răi, că infractorii,
chiar politici, sunt recuperabili pentru societate. De altfel, pedagogia
sovietică, cea mai înaintată din lume a demonstrat în mod strălucit că
reeducarea infractorilor este, nu numai perfect posibilă, dar și profund morală
- în spiritul moralei noastre proletare. Câte suflete… moarte nu au fost
înviate, în Marea noastră Uniune Sovietică! Câți pierduți n-au fost găsiți de
către societate și de către ei înșiși, infractorii!
Se
încălzise, se plimbă cu pas iute, nici nu mă mai băga în seamă - vorbea,
vorbea, vorbea:
-
Procesul de recuperare, de reeducare începe foarte simplu, prin ceea ce numim:
muncă de lămurire de la om la om; un deținut explică, omenește, ca unui coleg,
ca unui frate, colegului, fratelui de suferință: Măi frate, nu-i bine ce-am
făcut noi, de-am ajuns aici; și rău facem dacă ne încrâncenăm să nu ne
recunoaștem greșeala și să ne luăm angajamentul că n-o să mai comitem astfel
de… Îi explică ceea ce toți deținuții știu: că cel mai prețios lucru pentru om
este libertatea. Apoi îi arată adevărata cale care duce la adevărata liberate -
nu spre o oarecare libertate provizorie. Primul pas: analizarea în mod
autocritic a trecutului; al doilea: hotărîrea de a o rupe cu acel trecut
rușinos, nedemn de un om; al treilea: infractorul, odată reeducat, devine, la
rându-i, reeducator, îi ajută și pe alții să se reeduce…
-
Iertați-mă, îl întrerupsesem. N-am înțeles: pe infractorul reeducator al altor
infractori cine l-a reeducat?
-
Cum, cine l-a reeducat? - Spelbul părea ofensat. Tot un deținut reeducat!
-
Tot n-am înțeles: cine l-a reeducat pe reeducatorul reeducatorilor?
Spelbul
tușise îndelung. Schimbase tonul:
-
Nu te-am chemat aici, ca să răspund, eu, la întrebările tale tâmpite,
banditule!
-
Nu știam că m-ați chemat, dar acum, că am aflat: De ce m-ați chemat?
-
Ca să.… Ca să te bag în pizda mă-ti, fascistule! Banditule! Antisemitule! Las’
că te-nvăț eu minte! Și scoateți-l de-aici, că-l omor!
(Patimile
după Pitești/Les Chiens de mort, 1981)
În concluzie, stimați tovarăși, situația se
prezintă exact ca în bancul sovietic: nu vom avea nici un progres, nici un revizionism istoric – necesar, legitim; în schimb, vom avea un revizionism
(a)moral de nu va rămâne piatră pe piatră. Exact
ca la Pitești.
București, 6 aprilie 2023.
