Până să
înțelegem care sunt mizele acestei trâmbițate deschideri[1], câteva constatări:
1.
Arhiva se va „sparge“ între ceva ce va rămâne pe loc, la creator
(MJ/ANP) și ceva ce va fi predat către CNSAS și AN.
În
trecut s-a mai întâmplat asta – cu Arhivele PCR, cu Arhivele Securității – iar
rezultatul a fost că ambele au fost făcute praf. Aceste arhive au fost
destructurate la toate nivelurile, de la fond, la parte structurală și până la
dosar. Ce ne facem deci cu principiile arhivistice, cu apartenența la fond, cu
integritatea, cu autenticitatea? Topim toată această cantitate de documente
într-o magma informa numită, de pildă, „fondul penal al CNSAS“? Sau „secții ale CC al
PCR“, ceea ce reprezintă o
altă înșelătorie?
2. Nu
se înțelege de ce ANP ar trebui să rețină o parte din „documentele din Arhiva
istorică a fostei DGP, altele decât prevăzute de...
“, căci dacă scopul ar fi
să scape de documentele istorice (după cum legea și obligă), pentru a rămâne cu
cele intermediare și curente, ce dorește să facă cu acestea?
3.
Exercițiul de deschidere, împreună cu operațiunile subsecvente (triere,
prelucrare), se vor petrece sub asistența AN și/sau a CNSAS (destinatarele
preluărilor) sau nu? Totodată, în afară de rezultatul trierilor, vor fi
predate, alături de inventare, și dosarele fondurilor, în care sunt presupuse a
fi notate toate intervențiile asupra fondurilor arhivistice?
Hai să vedem!
În fine, mi-a plăcut această motivare poetică
din comunicat:
Arhiva, o veritabilă memorie instituțională, deschide o fereastră prin care
prezentul poate înțelege și explica trecutul înspre beneficiul viitorului. /
Cum însăși etimologia cuvântului „mărturisește“, arhiva este intrinsec legată
de guvernământ, autoritate şi putere. Într-o societate
democratică, arhiva poate fi un instrument viu de evaluare a autorității atât
în termeni de moralitate, dar și de eficiență. Într-un climat autoritar,
integritatea scriptelor șubrezește tentativa de a fabrica un «adevăr» istoric convenabil. /
Din această perspectivă, disponibilitatea documentelor cuprinse în arhivă
indică o democratizare statală efectivă şi matură, în care transparența
instituțională nu este limitată doar la procesul decizional. Mai mult,
publicitatea arhivelor facilitează cercetarea și conservă moștenirea istorică a
instituției.
Să luăm
cuvintele în serios și să le chiar punem în practică. Altfel nu vom avea nici
arhivă, nici memorie, nici istorie, nici stat, nici societate democratică, ci
doar niște cuvinte goale. Cât despre moralitate, nu ne va mai lipsi decât
sticla cu mastică.
NOTE
București, 5 martie 2023.
