Contextul este politica Israelului și a lobby-ului
său. Iar aici se confruntă două viziuni.
Una, cea israeliană,
care față cu ascensiunea mișcărilor populiste europene se interesează de un
singur lucru: nu atât ce debitează unul sau altul despre trecut (C.Z. Codreanu
ori I. Antonescu, în cazul nostru), ci cât avansează aceștia către pozițiile
israeliene. Este o viziune real-politică, pragmatică, nu chiar neașteptată de la
un stat care practică de zeci de ani epurarea etnică și, în ultima vreme,
genocidul (a se vedea rapoartele organizațiilor internaționale pentru apărarea drepturile
omului, preocupările Curții Penale Internaționale și cele mai avizate voci ale savanților). Tocmai de aceea nu are de ales.
Cea de-a doua viziune este a lobby-ului său,
care se opune oricăror relații cu persoane ori grupuri politice ce nu au un pedigri antifascist verificat și un istoric al susținerii necondiționate a Israelului.
Este o perspectivă ideologică, în esență.
Din prima direcție fac parte contactele Ambasadorului Israelului la București cu George Simion sau cele ale ministrului Diasporei, Amichai Chikli, cu Călin Georgescu, despre care am
mai povestit.
Iar efectele, un soi de stahanovism la temă – a se vedea, de pildă, aserțiunile
acestora ba despre proiectele de lege gata pregătite pentru redobândirea cetățeniei române în cazul celor 800.000 (sic!) de israelieni originari din țara noastră,
ba despre mutarea Ambasadei României la Ierusalim ori altele.
Din cea de-a doua viziune ar fi de menționat
propaganda internațională dusă în timpul și pentru anularea alegerilor
prezidențiale de anul trecut. Atunci se vorbea, de pildă, despre
„fascistul entuziast“ Mircea Eliade sau, în altă parte, de „colaboratorul nazist“ (același) pentru care se cerea revocarea doctoratului honoris causa acordat în 1985 de George Washington University.
Din același registru, la noi ar fi de indicat una proaspătă, chiar de ieri,
ziua aniversării lui Mircea Vulcănescu, când Alexandru Florian a cerut din nou
schimbarea numelui străzii ce-i poartă numele.
Fiind pe o poziție ideologică indefectibilă, această ultimă direcție este inevitabil nemulțumită. De pildă, Radu Ioanid: „La 28 august 2023, liderul AUR George Simion recunoaște, în fața unei hărți a României Mari și în fața ambasadorului statului Israel responsabilitatea României pentru Holocaustul evreilor români. A negat existența antisemitismului din România, a condamnat antisemitismul și a promis să îl combată. A fost evaziv în ceea ce privește definiția IHRA a Holocaustului. «Nu am citit-o» spune domnia sa. Și în ceea ce privește predarea istoriei sale, să nu se exagereze, spune el. A urmat un comunicat AUR în limba engleză, pentru export, dar nu și în limba română – o șiretenie de doi bani“.
Și care ar fi „problema“? Problema nu este deci nici Simion, nici Georgescu – la rigoare, ei pot fi aduși la realitate, și orice va face Israelul (hard power), lobby-ul său (soft power) va sfârși prin a-l susține. Problema este că cele două abordări sunt azi mai îndepărtate una de alta ca niciodată, ba chiar în conflict. În ciuda susținerii necondiționate din partea SUA, a UE, Israelul tinde să devină un stat-paria care face tot ce se poate face în relațiile internaționale, în timp ce lobby-ul său devine din ce în ce mai voluntarist pe măsură ce pierde terenul de sub picioare.
Ce va fi, vom vedea, dar pentru că suntem în țara lui
Caragiale, aștept momentul în care toți cei indicați vor pupa
Piața Endependenți.
București, 4 martie 2025.
