Să tocăm puțin un articol recent.
Cel puțin arhivele românești la
temă sunt accesibile și ne pot lămuri, căci imaginea de presă este înșelătoare
și dă mai mult frâu așteptărilor celui ce o citește, consumă.
Ideea că, în termeni realiști,
Ceaușescu ar fi putut revendica Basarabia este nu doar greșită, ci absurdă.
Chiar mai absurdă decât cea care presupune că, în baza simplului drept istoric,
România de azi ar trebui/putea să ocupe actuala Republică Moldova, căci – nu-i
așa? – noi suntem unioniști iar aceasta ne aparține.
În cazul descris ne aflăm într-o
logică postbelică, în perioada doctrinei Brejnev, zisă «a suveranității
limitate», când Cehoslovacia fusese invadată pentru mult mai puțin. „Problema
Basarabiei“ a fost folosită de comuniștii români, încă din perioada Gheorghiu–Dej,
ca element de propagandă internă (mobilizare) și de rezervă în politica
externă. Este tot ceea ce se putea face și, dacă trecem de imprecație, această
politică nu este lipsită de interes, iar invocarea exagerărilor în
interpretarea opusă nu reprezintă un argument serios.
Simplul fapt că Ceaușescu a vizitat RSSM este semnificativ politic: putea să nu o facă, dar a
făcut-o, și se juca cu focul. Căci, dacă ar fi să-i luăm temerile în serios, el
era neliniștit de o posibilă intervenție sovietică până și în perioada
ulterioară acestor evenimente, când Carter s-a aflat la Casa Albă, după cum
indică documentele americane.
Indiferent de ce spunea
propaganda de partid de pe ambele maluri ale Prutului, mesajul transmis de
Ceaușescu a fost clar: nu v-am uitat!
Astfel, dacă abandonăm formule de
tipul „a doua trădare a Basarabiei noastre“, „criminalul Ceaușescu“ sau „gestul
laș“, evenimentele apar într-o altă perspectivă și putem încerca să decriptăm
și dacă Ceaușescu a fost unionist sau antiunionist. În fond, chestiunea nu are
de-a face cu ceaușismul sau anticeaușismul, ci cu realitatea politică și
acuratețea istorică.
Sper că am fost doar didactic, nu și pedagogic, căci pedagogia îmi repugnă.
București,
1 aprilie 2025.
