Nu doar în contextul prezent, ci și pentru istorie – și invers!
La origine o teză de doctorat, cartea lui Paschalis Pechlivanis, America și România în Războiul Rece. O destindere diferențiată (1969–1980), București, Editura Litera, 2022, traducere din engleză de Monica Pîrvulescu, este bazată pe arhivele recent accesibile, americane și românești (ANR, MAE). Din câte observ, deși cunoașterea relațiilor noastre cu Puterea Tutelară de azi are o importanță particulară – pentru autoritățile politice, administrative, religioase și, nu în ultimul rând, pentru istorie – ea nu a beneficiat de nici o recenzie. Este măsura halului nostru de înțelegere, celălalt versant al problemei fiind avalanșa de gunoi ideologic și de propagandă deversată zilnic la subiect.
N-am nici eu intenția să fac o
recenzie-standard, ci doar să semnalez.
În contextul Războiului Rece,
România a fost importantă pentru Americani, care au imaginat o „politică
diferențiată“ față de țările din blocul sovietic, descrisă de autor în detaliu
pentru perioada de creștere și de apogeu, 1969–1980. Dar această politică a
avut loc pentru că România lui Gheorghiu–Dej, mai întâi, și a lui Ceaușescu, mai
apoi, intrase pe o direcție autonomistă în cadrul blocului.
Relațiile României cu SUA au fost
de tip neideologic, pragmatic – autorul îl numește sugestiv pe Ceaușescu „un
realist“ – iar punctul lor focal l-a reprezentat Clauza națiunii celei mai
favorizate. Aceasta permitea României să importe tehnologia necesară
dezvoltării și să-și exporte produsele, însă era grevată de Amendamentul
Jackson–Vanik la Legea comerțului, care lega schimburile economice de
emigrare; și, în speță, de emigrarea evreilor. România s-a confruntat astfel cu
puternicul lobby ce a reprezentat și interfața noastră cu Administrația, cu
Congresul. Situația a continuat până în 1988, când Ceaușescu și-a epuizat
complet valoarea de întrebuințare, căci nu mai avea nimic de oferit, iar dictatura sa internă a apărut în imaginea cea mai nudă. Relațiile externe
sunt reci, iar pentru a face acest comerț trebuie să ai monedă de schimb.
În fine, iată concluzia autorului
la tema relației dintre politica externă a SUA și drepturile omului:
Un
alt motiv care nu a permis ca problema emigrării evreilor să câștige teren în
contextul mai amplu al drepturilor omului, mai ales în timpul mandatului lui
Carter, a fost însăși atitudinea grupurilor de presiune ale evreilor din
America. Modul lor de abordare a fost influențat mai degrabă de o senzație [un
sentiment – n. m.] de nou „tribalism“, decât de un cosmopolitanism
[cosmopolitism – n. m.] bazat pe drepturile omului. [...] Mai mult decât atât,
lobby-urile de origine est-europeană, care nu erau la fel de influente, nu
aveau puterea de a determina extinderea obiectivului privind drepturile omului
în așa fel încât să poată să schimbe în mod substanțial politica americană în
regiune. În consecință, în ciuda presupunerilor inițiale, singurul aspect legat
de drepturile omului care a fost luat cu adevărat în considerație în cazul
României a fost cel al emigrației. (p. 224)
Ce se va fi ales de această
relație în deceniul următor și, la fel, după căderea comunismului, rămâne de
studiat. Și tot pe bază documentară.
București, 26 martie 2025.
