LA ZI DE COMEMORARE

(9 Martie: Ziua deținuților politici ai comunismului)

Un comunicat analfabet istoric și moral. Și o mizerabilă turnătorie la poliție.

Să-i explicăm semnatarului ceva ce nu-i va explica nimeni:

1) Rolul institutului pe care „vremelnic îl conduce“ (vorba unui clasic) este să studieze criminalitatea comunistă și să fie deferent cu memoria victimelor, indiferent de culoarea lor politică, apartenență socială, etnică, religioasă, vârstă ori sex. Punct.

2) Să lase istoria în trecut, să nu o aducă în prezent decât ca explicație, ca analiză. Iar nu ca anexă, utilizare a politicului ori a situației prezente.

3) Să înceteze de a se face purtătorul de cuvânt nu doar al „adevăratei memorii a deținuților politici anticomuniști“, ceea ce este delirant, ci al oricărei memorii a deținuților politici, pentru care nu l-a mandatat nimeni. Atâta vreme cât mai trăiesc, în numele victimelor vorbesc doar victimele. Să înceteze de a se considera Comitetul Central al memoriei deținuților politici, căci se face de râs.

4) Aici nu este vorba nici de legionari, nici de comuniști, nici de țărăniști, social-democrați, liberali, regaliști ori ce vor mai fi fost victimele comunismului, ci despre decență.

Rușine!

 

București, 9 martie 2025.

 

REPUBLICA MOLDOVA... IN BIG, BIG TROUBLE

Vizita președintelui nostru interimar la Chișinău s-a desfășurat în condițiile în care Administrația Trump este hotărâtă să pună capăt războiului din Ucraina, și o va face. În acest timp, Republica Moldova și-a pus toate speranțele în câștigarea războiului de către Ucraina, un pariu pe care, la fel ca aceasta, l-a pierdut.

Ce se va alege de parcursul european al acestui Stat post-sovietic nefuncțional (căruia trebuie să-i plătești gazele, curentul), cu identitate când fluidă, când vagă („al doilea Stat românesc“, „popor moldovean“, „națiune civică“), rămâne de văzut. Și asta pentru că UE nu poate avansa către Est fără umbrela strategică a NATO. Or NATO este în acest moment în colaps, iar avansul său încheiat.

În mod normal, Maia Sandu ar fi fost cea care ar fi trebuit să meargă la București, nu invers, însă Ilie Bolojan a fost chemat. Și a făcut exact ce trebuia să facă orice președinte al României într-o asemenea situație. Vizita sa este una de susținere morală, iar fotografia cu umbrela, sugestivă și exactă cu privire la intențiile celor doi.

Ce poate face concret România? În materie de securitate, nimic. Nu vor exista garanții de securitate cu privire la Ucraina – SUA nu le va da, în timp ce UE nu poate; iar cu privire la Republica Moldova nici atât.

Țara noastră își manifestă însă interesul strategic legitim, motivat de considerente istorice, etnice, lingvistice și de vecinătate. Un interes pe care nici măcar Rusia nu i-l poate contesta. Și este singura care o poate face, restul sunt simple declarații de presă. Problema este că România are propriile-i... probleme, din care Georgescu nu e decât un simptom. Dar faptul că Bolojan a mers la Chișinău în această perioadă, când la București totul este cu susul în jos, confirmă cele spuse mai sus.

Ce va fi fost însă în culisele discuțiilor româno–republicano-moldovene este greu de spus. Să nu uităm că d-na Sandu s-a implicat în campania prezidențială de la noi de partea Elenei Lasconi și a îndemnat în acest sens cetățenii români din Republica Moldova. Iar nu de partea candidatului PNL, de care aparține președintele interimar Bolojan, și nici a celui al PSD, celălalt partid românesc aflat la putere, de care depinde de asemenea finanțarea pentru dezvoltare a Statului din stânga Prutului. O eroare de amator politic pe care a făcut-o și președintele Zelenski, care s-a implicat în campania electorală americană de partea democraților, fapt reproșat de Trump și de staff-ul său la întâlnirea de pomină din Biroul Oval. Dar măcar acela o făcea pentru că democrații dădeau banii, în timp ce președintele Republicii Moldova a făcut-o din motive pur ideologice și contra propriului interes, mizând pe o mână moartă.

Să reamintim apoi că, în cei trei ani scurși de la începutul războiului ucrainean, a existat o atitudine a reprezentanților acestui Stat de peste Prut prin care nu mai doreau să fie văzuți ca „rudele sărace“ ale României, ci ca un partener egal și o voce distinctă în zonă. Dorințele de acest tip sunt minunate, dar când alții îți plătesc facturile la curent și gaze, greu de aplicat. Să o spunem în clar: autoritățile române au rămas calme, dar fudulia aceasta este prost văzută la București.

Ce va fi, vom vedea. Însă politica – și mai ales cea internațională – are capacitatea de a aduce pe toată lumea cu picioarele pe pământ. Nu văd însă bine prestația Republicii Moldova pe această scenă și, cu atât mai puțin, viitorul politic al d-nei Sandu.

 

București, 6 martie 2025.

 

„PROBLEMA GEORGESCU“ ÎN CONTEXT MAI LARG

Contextul este politica Israelului și a lobby-ului său. Iar aici se confruntă două viziuni.

Una, cea israeliană, care față cu ascensiunea mișcărilor populiste europene se interesează de un singur lucru: nu atât ce debitează unul sau altul despre trecut (C.Z. Codreanu ori I. Antonescu, în cazul nostru), ci cât avansează aceștia către pozițiile israeliene. Este o viziune real-politică, pragmatică, nu chiar neașteptată de la un stat care practică de zeci de ani epurarea etnică și, în ultima vreme, genocidul (a se vedea rapoartele organizațiilor internaționale pentru apărarea drepturile omului, preocupările Curții Penale Internaționale și cele mai avizate voci ale savanților). Tocmai de aceea nu are de ales. 

Cea de-a doua viziune este a lobby-ului său, care se opune oricăror relații cu persoane ori grupuri politice ce nu au un pedigri antifascist verificat și un istoric al susținerii necondiționate a Israelului. Este o perspectivă ideologică, în esență.

Din prima direcție fac parte contactele Ambasadorului Israelului la București cu George Simion sau cele ale ministrului Diasporei, Amichai Chikli, cu Călin Georgescu, despre care am mai povestit. Iar efectele, un soi de stahanovism la temă – a se vedea, de pildă, aserțiunile acestora ba despre proiectele de lege gata pregătite pentru redobândirea cetățeniei române în cazul celor 800.000 (sic!) de israelieni originari din țara noastră, ba despre mutarea Ambasadei României la Ierusalim ori altele.

Din cea de-a doua viziune ar fi de menționat propaganda internațională dusă în timpul și pentru anularea alegerilor prezidențiale de anul trecut. Atunci se vorbea, de pildă, despre „fascistul entuziast“ Mircea Eliade sau, în altă parte, de „colaboratorul nazist“ (același) pentru care se cerea revocarea doctoratului honoris causa acordat în 1985 de George Washington University. Din același registru, la noi ar fi de indicat una proaspătă, chiar de ieri, ziua aniversării lui Mircea Vulcănescu, când Alexandru Florian a cerut din nou schimbarea numelui străzii ce-i poartă numele.

Fiind pe o poziție ideologică indefectibilă, această ultimă direcție este inevitabil nemulțumită. De pildă, Radu Ioanid: „La 28 august 2023, liderul AUR George Simion recunoaște, în fața unei hărți a României Mari și în fața ambasadorului statului Israel responsabilitatea României pentru Holocaustul evreilor români. A negat existența antisemitismului din România, a condamnat antisemitismul și a promis să îl combată. A fost evaziv în ceea ce privește definiția IHRA a Holocaustului. «Nu am citit-o» spune domnia sa. Și în ceea ce privește predarea istoriei sale, să nu se exagereze, spune el. A urmat un comunicat AUR în limba engleză, pentru export, dar nu și în limba română – o șiretenie de doi bani“.

Și care ar fi „problema“? Problema nu este deci nici Simion, nici Georgescu – la rigoare, ei pot fi aduși la realitate, și orice va face Israelul (hard power), lobby-ul său (soft power) va sfârși prin a-l susține. Problema este că cele două abordări sunt azi mai îndepărtate una de alta ca niciodată, ba chiar în conflict. În ciuda susținerii necondiționate din partea SUA, a UE, Israelul tinde să devină un stat-paria care face tot ce se poate face în relațiile internaționale, în timp ce lobby-ul său devine din ce în ce mai voluntarist pe măsură ce pierde terenul de sub picioare.

Ce va fi, vom vedea, dar pentru că suntem în țara lui Caragiale, aștept momentul în care toți cei indicați vor pupa Piața Endependenți.

 

București, 4 martie 2025.