Cei plecați spun, de regulă, mai multe despre cei rămași decât despre ei
înșiși. Așa se întâmplă și în cazul de față, căci dacă tot umblăm cu
salubritatea morală în gură de dimineața până seara, credem că ar fi cazul să o
și fumăm.
Andrei Gheorghe nu a fost deloc genul
nostru, dar nu gusturile sunt în discuție aici, ci exercițiul unei anume
libertăți cu geometrie variabilă. Înțelegem apoi nazurile oamenilor de radio de
tipul său, le scuzăm, le trecem cu vederea, la fel veleitățile de orice fel; nu
și rasismul, în acest caz islamofobia. (La rigoare, admitem că folosirea unui
astfel de termen nu este neapărat semnul rasismului, xenofobiei, căci pot exista
și alte motivații neonorante, dar lipsa de control al limbajului rămâne la fel
de problematică în cazul conflictului israelo–palestinian în care povestitorul a
plonjat buimac, întrucât are în mod cert rolul de a le încuraja.)
Andrei Gheorghe nu s-a dus din proprie
inițiativă la o manifestare palestiniană, cum cred eronat până și unii dintre
militanții Cauzei Palestiniene de la noi, nici la Zoo, în Teritoriile Ocupate,
sub Zidul Rușinii, ca să facă poze cu „maimuțele“, ci:
„În prima zi, devreme, mult prea devreme suntem invitați la ministerul
informațiilor, adevărului și resurselor“ – nu
se înțelege dacă israelian sau palestinian, iar denumirea respectivă este în
bătaie de joc (în fapt, este vorba despre două departamente diferite). A trecut
deci pur și simplu prin acea manifestație, fapt care este spus în chiar primul
rând (cf. http://andreigheorghe.ro/664-palestina-si-ziua-timbalelor/).
Ce s-ar fi ales însă de el dacă compara
copiii evrei cu maimuțele? Apoi, mai rămânea prieten cu Vladimir
Tismăneanu?
Nu Tismăneanu este în centrul discuției
aici, deși el reprezintă un caz revelator – am înregistrat trista sa evoluție
în altă parte și nu este necesar să revenim asupra ei (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2016/04/despre-cum-o-prietenie-intelectuala.html) –
ci: anti-rasismul cu două greutăți, două măsuri și maniera noastră de raportare
la el. A tuturor.
În rest, Dumnezeu să-l ierte, să-l
odihnească în pace pe cel care s-a dorit a fi un Jack Killian al radioului
autohton!
*
Vladimir Tismăneanu dă un răspuns în doi peri la
chestiunea ridicată de noi cu prilejul plecării lui Andrei Gheorghe
(anti-rasismul selectiv, libertatea cu geometrie variabilă), ceva din care nu
se înțelege dacă la aceasta se referă sau la altceva, și care în conținut sună
exact ca la partid: «mai facem și greșeli, dar linia politică este corectă,
tovarăși!»
Or un astfel de răspuns este la fel de problematic, și
mai ales pentru ditamai profesorul american, bașca director român al Centrului de Cercetare a Totalitarismelor „Hannah
Arendt“ de la Universitatea București. Căci prin
luările sale de poziție din ultimii ani, din ultimul timp mai ales, Vladimir
Tismăneanu contribuie nu la stimularea dialogului, la o dezbatere calmă, ci la
isterizarea ei, corolar la întărirea extremelor, fapt care face „lupta“ sa
și mai necesară.
Convins că zavera dintre cele două facțiuni
ultraexecutive de la noi este cheia de boltă a Universului, el alimentează un
climat de confruntare. Nu se mulțumește însă cu atât, ci trădându-și propriile angajamente
anterioare, îi diabolizează pe cei care le-au rămas fideli, aruncă anateme și
acordă indulgențe, totul într-un limbaj plin de violență și scatologie.
Este un pompier piroman care dezbină societatea
românească și asmute pe cercetătorii din științele sociale unii împotriva
altora, cu scopul de a-și hrăni ambițiile personale. Ceea ce nu are nimic de-a
face cu știința și, la fel puțin, cu Hannah Arendt.
București, 25 martie 2018.
