DESPRE ȘANTAJUL CU CENTENARUL

Azi, precum în genere în week-end, ne ocupăm de cultură, așa că ne vom uita la meciul lui Oliver Jens Schmitt cu Centenarul, care a avut loc la Ateneul Român pe 27 februarie a.c.[1]. Să-i luăm cuvintele pe rând, iar expresia i-o vom reda cu italice, în timp ce comentariile noastre cu caractere normale.

– Se compară cu ambasadorul american Klemm, începe direct cu amalgamul privitor la BOR, semn de marotă: ortodoxia noastră este, chipurile, o religie de Stat.
Aceasta este linia politică internațională. Să vedem acum linia internă.

Ideea națională și ortodoxia sunt „suprastructura ideologică a Statului și națiunii române.
Baza determină suprastructura, relațiile de producție – forțele de producție, Lenin pe Marx și Engels, și «nu contează culoarea pisicii, important e să prindă șoareci» – așa cred și Ioanid, Rotman, Florian, Cioflâncă.

Neutralitatea axiologică și obiectivitatea nu există în știința istorică.
Păi ele sunt derivate ale politicii, precum motorina față de benzina de la OMV.

– Emițătorul se definește ca liberal-democrat și liberal-conservator.
Noi credem că este liber-schimbist.

– Caracterizarea perioadei post-1989: în mod evident, tranziția către economia de piață și integrarea euro-atlantică nu sunt ireversibile.
Desigur, fascismul ortodox stă la pândă, colhozurile și fabricile socialiste plâng orfane, iar Rusia este după colț.

În comparație cu țările sud-est europene, pierderile teritoriale ale României [Moldova dintre Prut și Nistru, Nordul Bucovinei, Herța, Cadrilaterul – n. n.] au fost, pe termen lung, modeste.
Doar nu dăm de la noi, Austriecii Elvețieni, nu?

– A ajuns la „firul roșu al ultimilor 100 de ani.
A-șa, tovarășu’! Karl Popper numește acest procedeu „mizeria istoricismului, explică Liiceanu, care v-a publicat pe amândoi, ce înseamnă.

– Istoria României este tabula rasa: nu avem nici o istorie științifică, nici o culegere de documente, presă despre Marea Unire, nici despre lovitura de Stat a lui Carol al II-lea, cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost trecută sub tăcere, nici despre 1944 n-avem nimic-nimic, iar dacă Revoluția din 1989 este și ea controversată, nu mai e nimic de spus.
Nici făină, nici mălai, ni-mic, ni-mic – exact ca într-un banc pe care vi-l vom spune când nu vor fi copii prin preajmă. Chiar îl așteptam pe Schmitt-minunea-lumii să ne explice dânsul ce și cum.

„Firul roșu este definit astfel:
Românii și România nu au nici o legătură cu Democrația, excepții: guvernarea lui Maniu din 1928 și opoziția acestuia față de Carol al II-lea de mai târziu.
Tipul dominant al sistemului politic a fost Autoritarismul, care de două ori s-a radicalizat în totalitarism, prima oară prin dictatura lui Antonescu, marcată de genocidul evreilor (Șoah), și primii 20 de ani din teroarea comunistă.
A existat și o continuitate românească internă între Monarhie, Mișcarea Legionară, trecând prin dictatură militară, spre Partidul Comunist.
Am putea coborî măcar până la Voievozi – vorba unui amic – dacă nu chiar până la Traian și Decebal.

Legionarismul a fost răspunsul autentic românesc la provocarea societății de masă modernă.
Un adevărat cititor în masse.

Activismul legionar naționalist-proletar a fost transpus în comunism, la început dinafară, de către Armata Roșie.
Noroc cu krasnoiarmeiții, că altfel rămâneam fără naționalismul legionar-ortodox și transistoric.

PCR, din a doua jumătate a anilor 1940, era „cu totul preponderent alcătuit din români, neromânii fiind rapid înlăturați din posturile de conducere.
Pesemne că șefii erau ardeleni, nu olteni scorniceni, de vreme ce le-a luat mai bine de un deceniu până ce s-au hotărât, apoi încă unul să o pună sistematic în practică.

Fără acele câteva sute de mii de etnici români, care erau gata de a colabora cu comuniștii, preluarea puterii de către aceștia nu ar fi avut o bază de masă.
Românii au opus atât de puțină rezistență la preluarea puterii de către comuniști, comparativ cu Polonia și Ungaria, dintr-un motiv mai general: colaborarea elitelor intelectuale cu regimurile autoritare (spre deosebire de Finlandezi, Baltici, Polonezi).
Și normal: cu toții stăteau gata, de strajă Patriei eterne, cu colaborarea la picior.

Constatarea „firului roșu– „forma dominantă, autoritar-totalitară a Statului a avut în fapt o suprastructură ideologică de o continuitate remarcabilă: etno-naționalismul ortodox – este dureroasă, dar fără aceasta va fi dificilă o schimbare fundamentală în viitor.
Buruiană rea, iarba fiarelor, grea lupta.

România Mare nu-și dorea minorități.
Ca să vezi.

Genocidul evreilor și rromilor a fost pregătit din punct de vedere sociologic de Sabin Manuilă, un elev al Dimitrie Gusti.
Unde dai și unde crapă.

Regimul Ceaușescu este definit ca legătura dintre ultranaționalism și societatea comunistă de consum. Cea din urmă a intrat în colaps în ultima perioadă, și așa am rămas doar cu naționalismul, care i-a reabilitat, fie și parțial, pe ultranaționaliștii din anii 1930 și 1940, de la Octavian Goga până la Ion Antonescu.
Și noi care credeam că ceaușismul este puterea maselor plus electrificare și chimizare, laolaltă cu reabilitarea Anschluss-ului și însușirea aurului Evreilor din băncile elvețiene.

După 1989 spectrul comunist, întrețesut cu serviciile secrete, a cultivat resentimentul naționalist, alcătuit din: antiparlamentarism, antipluralism, antioccidentalism, antisemitism sau, formulat pozitiv, printr-un autoritarism naționalist-ortodox.
Exact de-aia îi iubesc NATO, UE pe „ai noștri sau dintr-un sentiment de absolută caritate.

Ce instituții reprezintă acest Stat în ultima sută de ani? Serviciile secrete, BOR, Armata și Academia Română.
Aici auzim pe un Ion Antonescu de-a-ndoaselea, cu acești piloni ai săi (măcar acela avea de gestionat o situație imposibilă), și este teribilă „imitația perversă, în pretenția de analiză, la „frații inamici.

Continuitatea serviciilor secrete de la Siguranță la Securitate și la cele de azi n-a fost discutată niciodată în mod cuprinzător.
Mai este mult de citit, iar aceasta este o teză tipic „securistă.

Serviciile secrete erau întotdeauna cele care funcționau cel mai bine – o constatare importantă pentru istoria românească recentă.
Să lăsăm pe altă dată exemplele multiple de similitudine între serviciile burgheze și cele ulterioare, comuniste, de lucru în dorul lelii, stahanovism și fabrică socialistă.

Tot atât de puțin a contribuit la democratizare și la orientarea occidentală BOR, dacă și-a pus vreodată cu adevărat problema. Ierarhi, preoți, monahi și călugărițe au promovat gândirea autohtonist-naționalistă, au sprijinit deseori legionarismul, au luat parte în mod substanțial la distrugerea Statului constituțional în 1938, prin participarea Patriarhului însuși ca prim-ministru, au participat la grave crime de război în Transnistria, i-au reprimat în perioada interbelică pe greco-catolici și pe cei de alte confesiuni, iar în 1948 au zdrobit Biserica Greco-Catolică Unită, în perioada comunistă i-au sprijinit pe deținătorii puterii în vechea tradiție bizantină a symfoniei și nici după 1989 BOR n-a însoțit drumul României către Occident. Ultimele evoluții arată că aceasta se înțelege pe sine ca actor în curentele antioccidentale și orientează societatea spre Răsărit.
O mare problemă, ce-i drept: BOR nu este, nu va fi niciodată îndeajuns de „europenistă, de „atlantistă, deloc „holocaustistă.

Antisemitul declarat și prieten al național-socialismului, Gheorghe Brătianu, a fost reabilitat pe tăcute de național-comunismul ceaușist și trecut în partea pozitivă a bilanțului.
Draga de tabelă ideologică cu două valori, notesul teoreticienilor-pisicii-care-prinde-șoareci de toate facturile.

Crimele în masă din timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial (Șoahul) și ultranaționalismul xenofob din comunism aveau o largă bază socială și ideologică.
Știm asta din hârțoaga Raportului holocaustului: Rumânii au supt antisemitismul de la mamele lor, încă de la întemeierea Statului modern.

Instituția în care s-a negociat masiv această ideologie a fost Academia Română. Ideologi ai etno-naționalismului au fost antisemiții: Ion Petrovici, Ioan Lupaș și Silviu Dragomir, Sextil Pușcariu cu simpatii legionare deschise, și omul de legătură cu Hitler, Gheorghe Brătianu. După 1989, cu toate breșele personale, Academia a făcut oficiul de păstrătoare a gândirii naționaliste și a structurilor autoritare.
În relațiile interacademice – autorul este de la Academia-cu-Anschluss-ul – nu ne vom amesteca.

Cu excepția serviciilor secrete și a școlii, știm foarte puțin despre funcționarea instituțiilor Statului în România.
Desigur, toate funcționează sub acoperire, ca să-i deruteze pe istoricii străini.

România este un Stat post-imperial compozit, ca și Iugoslavia, Cehoslovacia sau Polonia, s-a format din ruinele imperiilor apuse în 19171918.
România fiind formată încă de la șapteșopt, secolul anterior, lucru pe care îl știu și elevii de clasa a IV-a, teorica nu ține.

Spre deosebire de Polonia, România era o construcție statală cu totul nouă.
Negreșit, Kogălniceanu a cumpărat-o de la Viana și a adus-o cu șlepul pe Dunăre.

România este singurul dintre aceste State care dăinuie până azi, cu micile modificări teritoriale amintite: este faptul cel mai uimitor.
Ce oroare.

De ce a supraviețuit această Românie? Din cauza nivelării socio-culturale, urmărită de toate regimurile.
Eficace chestie, cum s-ar zice, numai să nu dea idei și altora.

Revoluția din 1989 arată că România este pătrunsă de un spirit de rezistență surprinzător pentru cineva care privește dinafară.
Noi funcționăm cumva sub acoperire, doar s-a văzut.

Totuși, niciodată în istoria României nu a existat o clasă de mijloc urbană care să se mobilizeze în favoarea unor idei democratice, și nu autoritar-naționaliste.
Noi noaptea visăm naționalism ortodox și ziua îl mâncăm pe pâine.

Poate că niciodată până acum nu a existat un curaj civic și deontologic în unele instituții, precum în Justiție.
Cu numita deontologie ne-a făcut praf.

Cele mai mari manifestații de opoziție au avut loc în ultimii ani.
Dacă ieri ai deschis ochii, ieri ai și văzut.

Concepția Statului de drept, a orientării spre Occident și a Statului constituțional-democratic n-au fost niciodată atât de larg ancorate ca acum.
Sfârșitul istoriei, cea mai bună dintre lumile posibile și motorina cu cel mai bun preț la pompă.

Creativitatea demonstranților și a DNA fac parte acum dintre noile clișee [sic!] despre România în Occident.
Chiar așa, lapsus revelator.

La 100 de ani de la formarea ei, România se află iarăși la răscruce de drumuri. Va dori oare să meargă pe propriul drum, ca odinioară sub Ceaușescu, în sistemul său de alianțe, undeva între Vest și Est, sub semnul naționalismului indigenist ortodox, sau al Statului din 1918 care a eșuat din pricina condițiilor grele? Se va impune România lui Maniu și Coposu sau cea a unor oameni din Oltenița și Scornicești?
După statalism și rezistența BOR, marea grijă pare să fie o anume orientare multiazimut în politica externă. Nu este însă nici un pericol, pentru că o politică externă veritabilă încă nu avem; sau tocmai aceasta ar fi temerea: că am putea avea una.
*
După ce am luat act de aceste „indicații prețioase“ în care ni s-a transmis că nu avem nimic de sărbătorit și ce am avea de făcut ca să putem sărbători, ca naziști von Scornicești ce suntem, nu avem decât o concluzie, pe care o formulăm astfel:
Aceasta este o vulgată „atlantistă care nu are decât o relație conjuncturală, instrumentală cu istoria, rolul său fiind pur politic, de hard și soft power, și de Romania-bashing, în care vituperarea ideologică împotriva ideologiei se folosește de haina științei pentru a cădea de unde a plecat, în ideologie adică, și care în mod straniu reușește să valorizeze exact ceea ce dorește să combată: naționalismul ortodox transistoric și nivelator care ar fi dat permanență Statului român. Este o telenovelă ale cărei proporții de ridicol sunt la pătrat, comparate cu cele ale grupării „holocaustiste Ioanid–Rotman–Florian–Cioflâncă, iar efectele ei la fel de „pompierpiromane, dar tot la pătrat.
Și toate acestea se petrec sub cupola unei instituții cu deschidere universalistă, care poartă numele marelui Enescu, și în România euro-atlantică, iar nu în Rusia lui Putin.
Centenar fericit!

NOTE

București, 4 martie 2018.