Azi, precum în genere în week-end, ne ocupăm de cultură, așa că
ne vom uita la meciul lui Oliver Jens Schmitt cu Centenarul, care a avut loc la
Ateneul Român pe 27 februarie a.c.[1]. Să-i luăm cuvintele pe rând, iar expresia
i-o vom reda cu italice, în timp ce comentariile noastre cu caractere normale.
– Se compară cu ambasadorul american Klemm,
începe direct cu amalgamul privitor la BOR, semn de marotă: ortodoxia noastră este, chipurile, o religie de Stat.
Aceasta este linia politică internațională.
Să vedem acum linia internă.
– Ideea
națională și ortodoxia sunt „suprastructura ideologică“ a Statului și națiunii
române.
Baza determină suprastructura, relațiile de
producție – forțele de producție, Lenin pe Marx și Engels, și «nu contează
culoarea pisicii, important e să prindă șoareci» – așa cred și Ioanid, Rotman, Florian,
Cioflâncă.
– Neutralitatea
axiologică și obiectivitatea nu există în știința istorică.
Păi ele sunt derivate ale politicii, precum
motorina față de benzina de la OMV.
– Emițătorul se definește ca liberal-democrat și liberal-conservator.
Noi credem că este liber-schimbist.
– Caracterizarea perioadei post-1989: în mod evident, tranziția către economia de
piață și integrarea euro-atlantică nu sunt ireversibile.
Desigur, fascismul ortodox stă la pândă,
colhozurile și fabricile socialiste plâng orfane, iar Rusia este după colț.
– În
comparație cu țările sud-est europene, pierderile teritoriale ale României [Moldova dintre Prut și Nistru, Nordul Bucovinei, Herța,
Cadrilaterul – n. n.] au fost, pe termen lung, modeste.
Doar nu dăm de la noi, Austriecii
Elvețieni, nu?
– A ajuns la „firul roșu“ al ultimilor 100 de ani.
A-șa, tovarășu’! Karl Popper numește acest
procedeu „mizeria istoricismului“, explică Liiceanu, care v-a publicat pe amândoi, ce înseamnă.
– Istoria României este tabula rasa: nu avem nici o istorie științifică, nici o
culegere de documente, presă despre Marea Unire, nici despre lovitura de Stat a
lui Carol al II-lea, cedarea Basarabiei și Bucovinei a fost trecută sub tăcere,
nici despre 1944 n-avem nimic-nimic, iar dacă Revoluția din 1989 este și ea
controversată, nu mai e nimic de spus.
Nici făină, nici mălai, ni-mic, ni-mic –
exact ca într-un banc pe care vi-l vom spune când nu vor fi copii prin preajmă.
Chiar îl așteptam pe Schmitt-minunea-lumii să ne explice dânsul ce și cum.
– „Firul
roșu“ este definit astfel:
Românii și România nu au nici o legătură cu Democrația,
excepții: guvernarea lui Maniu din 1928 și opoziția acestuia față de Carol al
II-lea de mai târziu.
Tipul dominant al sistemului politic a fost
Autoritarismul, care de două ori s-a radicalizat în totalitarism, prima oară
prin dictatura lui Antonescu, marcată de genocidul evreilor (Șoah), și primii
20 de ani din teroarea comunistă.
A existat și o continuitate românească internă între
Monarhie, Mișcarea Legionară, trecând prin dictatură militară, spre Partidul
Comunist.
Am putea coborî măcar până la Voievozi –
vorba unui amic – dacă nu chiar până la Traian și Decebal.
– Legionarismul
a fost răspunsul autentic românesc la provocarea societății de masă modernă.
Un adevărat cititor în masse.
– Activismul
legionar naționalist-proletar a fost transpus în comunism, la început dinafară,
de către Armata Roșie.
Noroc cu krasnoiarmeiții, că altfel
rămâneam fără naționalismul legionar-ortodox și transistoric.
– PCR,
din a doua jumătate a anilor 1940, era „cu totul preponderent“ alcătuit din
români, neromânii fiind rapid înlăturați din posturile de conducere.
Pesemne că șefii erau ardeleni, nu olteni
scorniceni, de vreme ce le-a luat mai bine de un deceniu până ce s-au hotărât,
apoi încă unul să o pună sistematic în practică.
– Fără
acele câteva sute de mii de etnici români, care erau gata de a colabora cu
comuniștii, preluarea puterii de către aceștia nu ar fi avut o bază de masă.
– Românii
au opus atât de puțină rezistență la preluarea puterii de către comuniști,
comparativ cu Polonia și Ungaria, dintr-un motiv mai general: colaborarea
elitelor intelectuale cu regimurile autoritare (spre deosebire de Finlandezi,
Baltici, Polonezi).
Și normal: cu toții stăteau gata, de strajă
Patriei eterne, cu colaborarea la picior.
– Constatarea
„firului roșu“ – „forma dominantă, autoritar-totalitară a Statului a
avut în fapt o suprastructură ideologică de o continuitate remarcabilă: etno-naționalismul
ortodox“ – este dureroasă, dar fără aceasta va fi dificilă o
schimbare fundamentală în viitor.
Buruiană rea, iarba fiarelor, grea lupta.
– România
Mare nu-și dorea minorități.
Ca să vezi.
– Genocidul
evreilor și rromilor a fost pregătit din punct de vedere sociologic de Sabin
Manuilă, un elev al Dimitrie Gusti.
Unde dai și unde crapă.
– Regimul
Ceaușescu este definit ca legătura dintre ultranaționalism și societatea
comunistă de consum. Cea din urmă a intrat în colaps în ultima perioadă, și așa
am rămas doar cu naționalismul, care i-a reabilitat, fie și parțial, pe
ultranaționaliștii din anii 1930 și 1940, de la Octavian Goga până la Ion
Antonescu.
Și noi care credeam că ceaușismul este
puterea maselor plus electrificare și chimizare, laolaltă cu reabilitarea Anschluss-ului și însușirea aurului
Evreilor din băncile elvețiene.
– După
1989 spectrul comunist, întrețesut cu serviciile secrete, a cultivat resentimentul
naționalist, alcătuit din: antiparlamentarism, antipluralism, antioccidentalism,
antisemitism sau, formulat pozitiv, printr-un autoritarism naționalist-ortodox.
Exact de-aia îi iubesc NATO, UE pe „ai
noștri“ sau dintr-un
sentiment de absolută caritate.
– Ce
instituții reprezintă acest Stat în ultima sută de ani? Serviciile secrete, BOR,
Armata și Academia Română.
Aici auzim pe un Ion Antonescu de-a-ndoaselea,
cu acești piloni ai săi (măcar acela avea de gestionat o situație imposibilă), și
este teribilă „imitația perversă“, în pretenția de analiză, la „frații inamici“.
– Continuitatea
serviciilor secrete de la Siguranță la Securitate și la cele de azi n-a fost
discutată niciodată în mod cuprinzător.
Mai este mult de citit, iar aceasta este o teză
tipic „securistă“.
– Serviciile
secrete erau întotdeauna cele care funcționau cel mai bine – o constatare
importantă pentru istoria românească recentă.
Să lăsăm pe altă dată exemplele multiple de
similitudine între serviciile burgheze și cele ulterioare, comuniste, de lucru în
dorul lelii, stahanovism și fabrică socialistă.
– Tot
atât de puțin a contribuit la democratizare și la orientarea occidentală BOR,
dacă și-a pus vreodată cu adevărat problema. Ierarhi, preoți, monahi și
călugărițe au promovat gândirea autohtonist-naționalistă, au sprijinit deseori
legionarismul, au luat parte în mod substanțial la distrugerea Statului
constituțional în 1938, prin participarea Patriarhului însuși ca prim-ministru,
au participat la grave crime de război în Transnistria, i-au reprimat în
perioada interbelică pe greco-catolici și pe cei de alte confesiuni, iar în
1948 au zdrobit Biserica Greco-Catolică Unită, în perioada comunistă i-au
sprijinit pe deținătorii puterii în vechea tradiție bizantină a symfoniei și
nici după 1989 BOR n-a însoțit drumul României către Occident. Ultimele
evoluții arată că aceasta se înțelege pe sine ca actor în curentele
antioccidentale și orientează societatea spre Răsărit.
O mare problemă, ce-i drept: BOR nu este,
nu va fi niciodată îndeajuns de „europenistă“, de „atlantistă“, deloc „holocaustistă“.
– Antisemitul
declarat și prieten al național-socialismului, Gheorghe Brătianu, a fost
reabilitat pe tăcute de național-comunismul ceaușist și trecut în partea
pozitivă a bilanțului.
Draga de tabelă ideologică cu două valori,
notesul teoreticienilor-pisicii-care-prinde-șoareci de toate facturile.
– Crimele
în masă din timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial (Șoahul) și
ultranaționalismul xenofob din comunism aveau o largă bază socială și
ideologică.
Știm asta din hârțoaga Raportului
holocaustului: Rumânii au supt antisemitismul de la mamele lor, încă de la
întemeierea Statului modern.
– Instituția
în care s-a negociat masiv această ideologie a fost Academia Română. Ideologi
ai etno-naționalismului au fost antisemiții: Ion Petrovici, Ioan Lupaș și
Silviu Dragomir, Sextil Pușcariu cu simpatii legionare deschise, și omul de
legătură cu Hitler, Gheorghe Brătianu. După 1989, cu toate breșele personale,
Academia a făcut oficiul de păstrătoare a gândirii naționaliste și a
structurilor autoritare.
În relațiile interacademice – autorul este
de la Academia-cu-Anschluss-ul – nu
ne vom amesteca.
– Cu
excepția serviciilor secrete și a școlii, știm foarte puțin despre funcționarea
instituțiilor Statului în România.
Desigur, toate funcționează sub acoperire,
ca să-i deruteze pe istoricii străini.
– România
este un Stat post-imperial compozit, ca și Iugoslavia, Cehoslovacia sau Polonia,
s-a format din ruinele imperiilor apuse în 1917–1918.
România fiind formată încă de la șapteșopt,
secolul anterior, lucru pe care îl știu și elevii de clasa a IV-a, teorica nu
ține.
– Spre
deosebire de Polonia, România era o construcție statală cu totul nouă.
Negreșit, Kogălniceanu a cumpărat-o de la
Viana și a adus-o cu șlepul pe Dunăre.
– România
este singurul dintre aceste State care dăinuie până azi, cu micile modificări
teritoriale amintite: este faptul cel mai uimitor.
Ce oroare.
– De
ce a supraviețuit această Românie? Din cauza nivelării socio-culturale,
urmărită de toate regimurile.
Eficace chestie, cum s-ar zice, numai să nu
dea idei și altora.
– Revoluția
din 1989 arată că România este pătrunsă de un spirit de rezistență surprinzător
pentru cineva care privește dinafară.
Noi funcționăm cumva sub acoperire, doar s-a
văzut.
– Totuși,
niciodată în istoria României nu a existat o clasă de mijloc urbană care să se
mobilizeze în favoarea unor idei democratice, și nu autoritar-naționaliste.
Noi noaptea visăm naționalism ortodox și
ziua îl mâncăm pe pâine.
– Poate
că niciodată până acum nu a existat un curaj civic și deontologic în unele
instituții, precum în Justiție.
Cu numita deontologie ne-a făcut praf.
– Cele
mai mari manifestații de opoziție au avut loc în ultimii ani.
Dacă ieri ai deschis ochii, ieri ai și
văzut.
– Concepția
Statului de drept, a orientării spre Occident și a Statului
constituțional-democratic n-au fost niciodată atât de larg ancorate ca acum.
Sfârșitul istoriei, cea mai bună dintre
lumile posibile și motorina cu cel mai bun preț la pompă.
– Creativitatea
demonstranților și a DNA fac parte acum dintre noile clișee [sic!] despre
România în Occident.
Chiar așa, lapsus revelator.
– La
100 de ani de la formarea ei, România se află iarăși la răscruce de drumuri. Va
dori oare să meargă pe propriul drum, ca odinioară sub Ceaușescu, în sistemul
său de alianțe, undeva între Vest și Est, sub semnul naționalismului indigenist
ortodox, sau al Statului din 1918 care a eșuat din pricina condițiilor grele?
Se va impune România lui Maniu și Coposu sau cea a unor oameni din Oltenița și
Scornicești?
După statalism și rezistența BOR, marea
grijă pare să fie o anume orientare multiazimut în
politica externă. Nu este însă nici un pericol, pentru că o politică externă veritabilă
încă nu avem; sau tocmai aceasta ar fi temerea: că am putea avea una.
*
După ce am luat act de aceste „indicații
prețioase“ în care ni s-a transmis că nu avem nimic de sărbătorit și
ce am avea de făcut ca să putem sărbători, ca naziști von Scornicești ce suntem, nu avem decât o concluzie, pe care o
formulăm astfel:
Aceasta este o vulgată „atlantistă“ care nu are decât o relație conjuncturală,
instrumentală cu istoria, rolul său fiind pur politic, de hard și soft power, și de
Romania-bashing, în care vituperarea
ideologică împotriva ideologiei se folosește de haina științei pentru a cădea
de unde a plecat, în ideologie adică, și care în mod straniu reușește să
valorizeze exact ceea ce dorește să combată: naționalismul ortodox transistoric
și nivelator care ar fi dat permanență Statului român. Este o telenovelă ale
cărei proporții de ridicol sunt la pătrat, comparate cu cele ale grupării „holocaustiste“ Ioanid–Rotman–Florian–Cioflâncă, iar
efectele ei la fel de „pompierpiromane“, dar tot la pătrat.
Și toate acestea se petrec sub cupola unei
instituții cu deschidere universalistă, care poartă numele marelui Enescu, și
în România euro-atlantică, iar nu în Rusia lui Putin.
Centenar fericit!
NOTE
București, 4 martie 2018.
