Alexandru R. Florian, Cunoaștere și acțiune socială, Editura Politică, București, 1987,
197 p., în colecția „Dezbateri Ideologice“.
Am analizat
într-un text precedent o altă producție a autorului[1]. Dacă aceea era o
lucrare de tinerețe, aceasta este una de maturitate, diferența fiind – nu de
nivel, care rămâne invariabil același – de abordare, ca cea dintre Informația Bucureștiului și Scânteia.
Odată
cu creșterea nivelului politic, de la Frontului Democrației și Unității
Socialiste la Marele Partid al Clasei Muncitoare, a crescut și prețul
«renumerației» (de la 4,25 la 6,75 lei), pentru un format similar de 10,5 x
6,5, iar redactorul de carte este Adrian Miroiu.
Aici trăncăneala
ideologică se desfășoară pe mai multe pagini decât în anterioara, autorul
făcând deja parte din armata de articulatori ai «liniei politice» – acei formulează Proșka! din romanul Cevengur al lui Andrei Platonov – sarcină
și privilegiu, în egală măsură. Știm azi cu precizie că nici Gheorghiu–Dej, nici
Ceaușescu nu-și scriau discursurile, mai mult, că responsabili de primă linie
ai regimului comunist precum Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu sau
Alexandru Bârlădeanu habar n-aveau ce conținea nu doar această maculatură, ci
chiar tezele care călăuzeau activitatea aparatului de propagandă.
Faptul se întâmplă
pentru că propaganda reprezintă o tehnică bolșevică de păstrare a puterii și de
control politic, rolul ei fiind de a deversa asupra populației acest nămol
botezat «ideologic», scopul fiind controlul gândirii, iar ținta împiedicarea articulării
nu doar a unei opoziții, ci a oricărui discurs deviaționist. Astfel, la fel cum
organizațiile paravan («de masă») ale partidului reproduc o falsă societate
civilă, propaganda creează iluzia unui dialog – de aici și titlul colecției în
care publică autorul nostru –, ea fiind o „armă de luptă“, Propaganda
als Waffe, cum spunea maestrul ei, Willy Münzenberg: întrucât dezbaterea este
lipsită de eficacitate, trebuie să distrugi orice contestare, și nu doar reală,
ci și posibilă.
Lucrarea de față indică
faptul că nivelul ideologic al autorului crește, de aici și ariditatea sa,
diferența față de precedenta fiind ca cea între Bărăgan și Sahara (sau, dacă
preferați, pentru a rămâne în același registru geopolitic: Vorkuta).
Astfel, lui
Florian i se încredințează înalta sarcină să prezinte, rezume, comenteze critic
clasici precum Marx, Engels și Lenin, teoreticieni comuniști ca Gÿorgy Lucács, Antonio
Gramsci, Louis Althusser sau Adam Schaff, ba chiar și figuri când triste, când
de-a dreptul tragice, de aiurea sau de la noi, precum Nicolai Buharin, Roza
Luxemburg, Constantin Dobrogeanu–Gherea sau Lucrețiu Pătrășcanu.
Autorul își dă
aici adevărata măsură într-o știință inexistentă (materialismul istoric) și o
filosofie iluzorie (materialismul dialectic), rezultatul fiind o „ideologie
rece“ (Kostas
Papaioanou) numită «materialism dialectic și istoric». Exprimarea este în «limba
de lemn», un limbaj-expresie al puterii cu rol de dezinformare și manipulare
(Tatiana Slama–Cazacu), care întotdeauna este de luat în serios și necesită a
fi tradus. Și acest lucru vom face în cele ce urmează.
«Partidul nostru»
apare, conform ritualului, încă din primele pagini, apoi, după ce aproape
adormisem, la p. 59 cu Programul PCR de făurire a societății socialiste
multilateral decăzute, în fine, regulat cu alte documente ale sale, toate programatice.
Iată cum comandantul
suprem al forțelor de activiști, lumină ne e, și far pe acest drum!
În acest loc
autorul nostru se face apologetul marxismului și al „mizeriei istoricismului“ său (Karl Popper).
Aici
Florian se face apologetul revoluției comuniste, dincolo de bine și de rău, în
egală măsură necesitate și imperativ moral. Și, mai presus de toate,
declanșatorul colectivizării gândirii și simțirii prin „descotorosirea de
întregul putregai“,
exact ca la Pitești: Să scoateți tot
putregaiul din voi, bandiților!
În acest loc avem
o mostră de apologie a «socialismului real» și a infracțiunilor sale.
Acesta este unul
din momentele, singurul de altfel, în care autorul este chiar cinstit cu
cititorii săi: vorbește despre dominația totalitară și rolul de instrument de
putere pe care propaganda îl are într-un asemenea tip de regim.
În acest moment,
în care ni se vorbește despre teoria revoluției și/sau tranziției, este vorba
pur și simplu despre teroare și întregul cortegiu de acțiuni ce urmează
preluării puterii de către revoluționarii de profesie care vorbesc în numele
clasei muncitoare: naționalizări, colectivizări, distrugerea dușmanilor, a
vechilor clase și a vechii ordini botezată «burgheză».
Propagandistul
nostru ne spune că teroarea totalitară este o necesitate ale cărei excese,
odată ce nu mai este nevoie de ele, sunt denunțate drept «birocratism».
Ideea pe care Florian
o are despre istoria României este o preluare a ultimului viraj al «liniei
politice» a ceaușismului cu privire la înfrângerea reacționarului regim
burghez: insurecția armată antifascistă și antiimperialistă din august 1944
(pentru înlăturarea lui Ion Antonescu de la putere, cu scopul de a evita
ocuparea țării de către sovietici și comunizarea ei); rolul determinant al PCR
în acest proces (pentru dorința Regelui și a conducătorilor PNȚ, PNL și PSD de
a evita să intre în coliziune cu sovieticii, PCR fiind un partid marginal,
lipsit de bază socială, care nu avea alt sprijin decât trupele sovietice, de facto de ocupație); lupta împotriva
forțelor reacționare, fasciste și rasiste ale burgheziei (în fapt, distrugerea
oricărei opoziții). Și ea se încheie, la fel de ritualic, cu un citat din
gândirea Marelui Cârmaci.
Iată ideea pe care
autorul o are despre colectivizare: un proces treptat realizat prin convingere
și adeziune – entuziastă, cum altfel? În fapt, exproprierile în vederea
etatizării proprietăților rurale au început brutal cu deposedarea marilor
proprietari, în 1949, operațiune desfășurată într-o singură noapte prin
arestarea lor și a familiilor lor și trimiterea la Canalul Dunăre – Marea
Neagră ori dislocarea în alte localități rurale. Apoi, au continuat cu tactici
la fel de brutale asupra țăranilor fruntași, numiți «chiaburi», până în 1952, fapt
care a declanșat revolte sătești ce au alimentat grupurile de rezistență armată
din munți. De la moartea lui Stalin și până după Revoluția maghiară ritmul colectivizărilor
a scăzut, din rațiuni mai generale legate de tactica de ansamblu a regimului, țăranii
mijlocași și codași fiind împovărați cu «cotele obligatorii», care aveau ca
scop să-i facă să renunțe la proprietăți. În fine, între 1959 și 1962 din nou,
cu tactici combinate, dar preponderent brutale.
Să vedem acum ce
idee are eroul nostru despre social-democrație: mai întâi, avangardistul
bolșevism a depășit decadenta social-democrație burgheză pentru că ea avea
marele păcat de a cita din propriile documente-program ca din Biblie. Apoi,
grupările social-democrate sunt numite «secte», apelativ care maschează faptul
că secta fanatică a revoluționarilor de profesie reprezentată de bolșevism se
instituie în dogmă unică de factură similireligioasă în interiorul stângii
politice tradiționale și duce împotriva social-democraților o luptă
ireductibilă (ca «socio-fasciști»). În fine, această teorie radicală, care este
aplicată brutal celor cu care se află în clivaj politic, este apanajul unui
grup de inițiați care cugetă, transmit sarcini maselor și urmăresc aplicarea
lor.
Ar fi de spus apoi
că social-democrații de la noi, cei adevărați, grupați în jurul lui Constantin
(Titel) Petrescu, au făcut ani grei de pușcărie politică, iar mulți dintre ei
au pierit acolo, unii, precum Ion Flueraș, în torturile din „demascări“.
După 1990,
activistul ceaușist Florian, apropiat al lui Ion Iliescu și, apoi, al lui
Adrian Năstase, a devenit un social-democrat de marcă: cercetător la Institutul
de Teorie Socială, o instituție de prezervare a activiștilor comuniști
post-„Ștefan Gheorghiu“
(1991–1999); apoi, secretar ştiinţific la Fundaţia Română pentru Republică şi
Democraţie și Institutul Social–Democrat, organizații de mase ale PDSR/PSD
(1999–2001) și, în același timp, profesor la SNSPA, «Sorbonica» de reciclare a
fostelor cadre ale nomenklaturii (1998–2000), unde a fost coleg cu redactorul
Adrian Miroiu; încă, director ştiinţific la același Institut Social–Democrat
(2001–2004); în fine, profesor la mercantilist-burgheza Universitate Creștină
„Dimitrie Cantemir“[2], condusă de
un alt social-democrat creștin post-decembrist, fostul refugiat comunist
iugoslav în România lui Gheorghiu-Dej, în timpul schismei sovieto–iugoslave (a
se citi: stalinist), Momcilo Luburici.
Spre deosebire de
precedenta producție, cea de față este cu mult mai bine editată, așa încât
dispar complet dezacordurile și mare parte dintre cacofonii. Nu toate însă,
întrucât conștiința socialistă este cacofonică prin definiție. În fapt,
lucrarea chiar debutează cu una dintre ele: „Epoca contemporană“, care se repetă întrucât
este ritualică, și continuă cu altele inedite precum „că cunoașterea“ și „politică
conducătoare“ (de altfel, un foarte
potrivit lapsus revelator).
Notele sunt și ele
mai bine îngrijite, însă nu trec nici de această dată de exigențele formale ale
unui aparat critic științific. În fapt, nici nu este nevoie, căci lucrarea nu
are nici cea mai mică legătură cu știința. Prin urmare, nu se spune Idem,
ci Ibidem
în cea de-a patra notă, pentru autorul și titlul din cea de-a treia notă, iar repetarea
autorului în notele 11 și 13, respectiv 25 și 26, ar fi fost corect redată prin
Idem.
În
fine, acesta fiind omul, și aceasta producția lui de dinainte de 1989, nu ne putem
decât declara de acord că este persoana cea mai calificată să ocupe postul de
director al unui institut guvernamental care nu are nici o consistență proprie,
căci rolul său este dublu: să țină în șah revendicările legitime ale victimelor
comunismului și să reprezinte o interfață de hard power cu autoritățile americane și israeliene. Căci, din
nefericire, nu despre memoria victimelor nazismului/regimului antonescian este
vorba aici, ci despre instrumentalizarea ei în scopuri politice, deopotrivă
interne și externe. Iar faptul că România este singura țară din lume care are o
instituție de acest tip, corespunde absenței politicilor veritabile cu privire
la memoriile comunismului și nazismului/antonescianismului, și rolului cvasinul
pe care îl joacă pe scena europeană și internațională.
NOTE
[1] Lecturi necesare (1), la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2017/07/lecturi-necesare.html.
[2] Cf. CV-ul său la adresa: http://www.ucdc.info/cd/cd_profil.php?cid=1009#cv.
București,
27 iulie 2017.
