Pe 14 iunie a.c. în sala Rectoratului Universității
București a avut loc dezbaterea cu titlul „Dezvrăjirea comunismului. Afacerea
Marelui Jaf de la Banca de Stat (1959)“, iar
Revista „22“ a publicat câteva dintre punctele
de vedere ale participanților.
Vladimir Tismăneanu:
„Concluzia mea provizorie: întâi a fost
scris scenariul, pe urmă a fost mis en
ouevre [oeuvre], cu «actorii» desemnați să servească, sub teribile presiuni
psihologice și, probabil, fizice, scopurile a ceea ce marea istorică Annie
Kriegel a numit, scriind despre procesele-spectacol din «democrațiile
populare», pedagogia infernală.“ (cf. http://revista22.ro/70254291/marele-jaf-i-pedagogia-infernal.html)
Mădălin Hodor:
„În acest context, marcat de o puternică
psihoză a unei iminente catastrofe care urma să se producă pentru toţi evreii
din RPR, eroii noştri (banda Ioanid), care în acea perioadă erau în căutarea a
unei vieţi noi şi a unui nou ideal şi care plănuiau şi ei să plece din ţară, au
îmbrăţişat deschis lupta pentru Aliyah.
Aceşti oameni, a căror biografie era dincolo de orice dubii ex-cepţională şi
care tocmai trecuseră prin etapa dezvrăjirii
de comunism, au primit cadou «un nou ţel» şi s-au «re-radicalizat».“ (cf. http://revista22.ro/70254420/marele-jaf-vrful-aisbergului.html)
Concluzia lui Tismăneanu, care are meritul
de a exclude din discuție aderența sionistă a autorilor atacului, și care are
ca motiv de inspirație convingerea familiei Obedeanu, este la fel de
spectaculoasă ca jaful, dar nu se bazează pe probe empirice. Paradoxal, Hodor
de la CNSAS, ale cărui articole ne par documentate, istorice, este cel mai
ideologizat, iar Mihai Demetriade, tot de la CNSAS, cu discursul cel mai
găunos, este cel mai prudent și rămâne pe terenul faptelor (cf. http://revista22.ro/70254290/radiografia-unui-hold-up.html).
Este remarcabilă, apoi – ba chiar demnă de
o cauză mai bună – tentativa „antifasciștilor“ (fie ei anticomuniști ori
pur-și-simplu) de a transforma un act de banditism ordinar într-unul de eroism
politic.
Or o asemenea teză, fie că invocă motivații
sioniste, fie că apreciază atacul drept o înscenare a Securității, nu rezistă
la un examen sumar. În primul caz pentru că direcția aleasă de atacatori este
una de grup, dar în esență nepolitică (un fapt empiric), iar în cazul secund
pentru că nu este inteligibil cum Miliția și Securitatea ar fi alergat timp de
două luni după autori (și acesta un fapt empiric) dacă Securitatea ar fi fost
instigatoarea, fără a mai vorbi de faptul că este de neimaginat cum însuși
fostul șef al Miliției Judiciare, Alexandru (Lică) Ioanid, participant la jaf,
s-ar fi pretat la un asemenea scenariu.
Așa se întâmplă însă întotdeauna când
terenul faptelor este părăsit în favoarea ideologiei.
În fapt, fără alte dovezi contrare, care nu
au apărut până acum și probabil că nici nu au cum să apară, deci este practic
inutil să le cauți – pentru a schimba oarecum registrul, precum ordinul lui Ion
Antonescu de a începe Pogromul de la Iași, căutat de Radu Ioanid! – grupul
banditesc al comuniștilor dezabuzați miza pe priceperea sa în materie, ca și pe
capacitatea de a înșela ancheta, deci de a scăpa neprins.
Numai că în Securitate nu toți erau cretini
(sau dacă erau, nu tot timpul!) și cineva le-a recunoscut modul de operare,
stilul, în speță al lui Igor Sevianu (în filmul lui Alexandru Solomon: „un
general de Securitate care refuză să vorbească tocmai pentru că a fost coleg cu
ei“, nenumit, în fapt, Hristache Zambetti). De altfel, ca între bandiți...
Vom încheia cu o referință la filmul
documentar al lui Alexandru Solomon, Marele
jaf comunist (România / Franța, 2004), din care vom și cita (cf. https://www.youtube.com/watch?v=VI_mncoGJ8M). Desigur, în această poveste sunt multe
minciuni, dar de alt tip decât cel care crede autorul.
Gheorghe Enoiu:
Nu a rezultat...
Uite ce e: pân-oi muri o spun, că nu a strâns bani pentru nici o... Au strâns
bani ca să fugă!
Și o chestiune de limbaj: nu credem că termenul
„dezvărăjire“ (o traducere a franțuzescului désenchantement) este potrivit în
context, căci vag, pentru procesul mental prin care au trecut autorii jafului,
termenii tari fiind „decepție“, „deziluzie“, „dezabuzare“;
iar dacă îl folosești, nu comunismul este cel care se „dezvrăjește“, ci persoane sau grupuri. Apoi, a numi acest caz
„afacere“ reprezintă un nefericit calc
francez (affaire judiciaire), căci în limba română termenul nu are
decât o semnificație economică, ce exclude discuția politică, juridică, ideologică
dorită. În fine, efectul general este opus intențiilor: nu elucidarea, ci întreținerea
misterului – ca să nu spunem chiar a „vrajei“ –
cu privire la acest subiect istoric.
Târgoviște,
24 iunie 2016.
