Regizat
de Roland Joffé (Marea Britanie, 1984), el prezintă istoria cambogianului Dith
Pran și a americanului Sydney Schanberg, jurnaliști la cotidianul „The New York
Times”, iar scenariul se bazează pe
articolele lui Schanberg publicate în același ziar sub titlul Moartea și viața lui Dith Pran. O istorie a
Cambogiei [The Death and Life of Dith Pran: A Story of Cambodia].
Filmul
redă cu forță temele: bombardamentelor americane din 1973, din zonele rurale
ale Cambogiei (care au făcut 50.000-60.000 de victime), ca o prelungire a Războiului
din Vietnam (după ce fuseseră interzise, expres, de către Congresul SUA);
atentatele kmerilor roșii din Capitală; intrarea acestora în Phnom Penh și exacțiunile
care au urmat; evacuarea ambasadelor străine și a populației civile în zonele
rurale; predarea către khmerii roșii, de către Ambasada Franței, a
personalităților cambogiene refugiate acolo (gest pe care noul regim îl
plătește cu… trei porci!); numeroșii membri ai gherilei de vârsta adolescenței (recrutați,
știm astăzi, cu forța); viața în lagărele de muncă din zonele rurale; crimele
în masă (de notat revelatorul exemplu de execuție a persoanelor care aveau „mâini
fine” sau tehnica de ucidere prin acoperirea capului cu o pungă de plastic); și
istoria lui Pran, prizonier în Kampuchia Democrată, care în 1979 a reușit să se
refugieze în Tailanda.
La acestea
putem adăuga câteva rezerve: explicația oarecum univocă a cruzimii khmerilor
roșii prin relele tratamente aplicate lor de către regimul Lon Nol și armata
americană (gherila marxist-leninist-maoistă era oricum capabilă de așa ceva);
redarea episodului intrării khmerilor roșii în Phnom Penh, și al primirii lor „fraterne”
de către populația orașului (știm astăzi că membrilor gherilei li se trasase
sarcina să nu atingă populația civilă decât cu... țeava armei); caracterul
rușinos al predării, de către Ambasada Franței, către khmerii roșii, a localnicilor;
sau tăcerea lui Pran în cursul ședințelor de reeducare (acolo fiecăruia îi
venea rândul să-și facă autocritica / autodemascarea, iar orice rezervă era
percepută – și sancționată! – ca un act dușman).
Cu
toate acestea, filmul este absolut impresionant, căci relevant și expresiv.
Un
cuvânt și despre traducere: denumirea curentă a Partidului Comunist din
Kampuchia Democrată era „Angkar” [Organizația], iar nu „Angka”.
Cei care vor să-l (re)revadă o pot face la adresa:
(cu subtitrare în limba română)
Târgoviște, 12 ianuarie 2014.
