Mihai
Burcea, Rețelele de spionaj sovietice în Basarabia anilor 1930. Rezidenți ai
OGPU/NKVD din Basarabia anilor 1930. Studii de caz: Petre Goncearuc, Serghie
Nicolau, Valeriu Bucicov, Ion Vidrașcu, Vasile Posteucă și Simion Babenco,
Târgoviște Editura Cetatea de Scaun, 2026, 265 p.
În ultima vreme m-am poluat cu isprăvile holocaustiștilor, astfel că voi
trece la ale mele și voi lua o gură de aer proaspăt.
Mihai Burcea nu mai are demult nevoie de vreo prezentare, fiind un istoric
cunoscut, pe care îl prețuiesc în mod deosebit, ale cărui texte sunt de un
foarte bun nivel intelectual. Și, în primul rând, sunt istorice în adevăratul
sens, adică bazate pe documente, pe cercetări extinse în arhive diverse –
opusul perfect fie al unor compilații, fie al unor reinterpretări ale
izvoarelor cunoscute; asta ca să nu vorbesc despre teorii dintre cele mai
năstrușnice. Indiferent dacă ești sau nu de acord cu înțelegerea lui, acesta
este „nivelul zero al istoriei“.
Tocmai am parcurs ultima sa carte, astfel că trec aici câteva gânduri
grăbite, fără să fac o recenzie-standard (las sarcina altora).
Lucrarea prezintă, în context, șase foști spioni sovietici (de fapt șapte,
cu Gh. Pintilie/Bodnarenko, inclus în portretul lui S. Nicolau/Nikonov). Ea
agregă informații din diverse arhive și surse într-un mod cvasi-exhaustiv,
fiind un studiu exemplar.
Important este, de asemenea, și că, spre deosebire de lucrările sale
anterioare, intră în dialog critic cu alți istorici la temă (vezi trimiterea la
profesorul de la Academia Națională de Informații, pp. 57-58, în notă). Ca
știință, istoria este de neimaginat în absența dialogului, tocmai pentru a o
delimita de ideologie (de orice tip ar fi aceasta), Advertising ori Public
Relations.
În ultimă instanță, aș formula câteva remarci
proprii-dar-nu-chiar-personale (ca să-l parafrazez pe D. Săraru):
Prima este oarecum anodină în economia cărții sale, dar la temă. Și aici mă
adresez „memoriei de elefant“ a colegului Mihai: șeful cadrelor Securității din
prima perioadă a regimului, V. Mazuru, nu trebuie confundat cu V. Mazur,
spionul sovietic omonim (pp. 21, 57). Oricât ar părea de ciudat, primul nu a
avut nici o legătură cu PCdR sau cu spionajul sovietic din perioada
interbelică. Este o eroare, un loc comun care continuă, din păcate, să facă
ravagii și la istoricii de la Academia SRI/SIE. Am crezut că am lămurit această
confuzie, ce durează cel puțin de la Revoluție încoace, în Documentele
reeducării vol. 3, editate
împreună cu colegul Vlad Mitric–Ciupe.
Concluzia cărții lui Mihai Burcea este formulată astfel: „până în acest
moment, nu am descoperit în arhive cazuri în care spionajul sovietic să fi
penetrat medii civile și militare din administrația centrală, dezvoltând rețele
capabile să furnizeze informații de reală valoare operativă“ (p. 239).
Este o întrebare-cheie dacă aceste cazuri sunt relevante pentru a evalua
ponderea, efectele, beneficiile – pentru sovietici – ale activității
respectivilor spioni. Iar aici sunt de acord cu autorul: ele nu par să aibă
vreo importanță notabilă.
Dar răspunsul este valabil pentru o analiză în sine. Or spionajul, la fel
ca viața, se poate mulțumi cu orice, atunci când nu poate atinge idealul. De
aici și orientarea informațiilor sovietice către o direcție fundamental
cantitativă.
Altfel – în opinia mea – există, în perioada studiată, asemenea cazuri
notabile, de penetrare la vârf și în profunzime a instituțiilor românești,
operate de spioni competenți care au fost identificați și urmăriți de ofițeri
de informații cel puțin la fel de competenți. Și indic aici două cazuri, din
care primul a fost documentat în cartea despre Gavril Birtaș: grupul V. Aradi (din 1930) și Grupul de la
Poșta centrală – Daciu Voicu/Voicov (din 1931–1932).
Teoria că spionajul nu trebuie amestecat cu propaganda comunistă (v. Introducerea)
a reprezentat o orientare sovietică ce în realitate a funcționat relativ.
Comunismul nu a acționat niciodată în forme fixe, ci în funcție de realități,
de necesități. Or, în realitate, aceste acțiuni au fost adesea îmbinate. Dacă
nu în același timp și cu aceiași oameni, atunci ca tipuri de activități
convergente. Ca exemplu este cazul Grupului Gustav Arnold (1931–1932), o masivă
acțiune de propagandă sovietică ce s-a suprapus cu cazul de spionaj de la Poșta
centrală din aceiași ani, în care Voicu/Voicov a fost de asemenea implicat.
Felicitări încă o dată autorului,
Enjoy!
București, 18 octombrie 2026.
