Panait Istrati. Arhiva de Siguranță / Panaït Istrati.
Archive de la Sigourantza (1922–1942), editori/éditeurs Dana Radler și Cristina–Alice Toma,
ediție bilingvă/édition bilingue, Cluj – Napoca, Presa Universitară Clujeană,
2024.
Asemeni
colegului istoric Sorin Aparaschivei, care semnează prefața lucrării, deși am
comis un studiu independent al acestor dosare ale lui Panait Istrati de la Siguranță[1]
– care, în mod ghinionist, s-a petrecut în paralel cu cercetarea autoarelor de
față – nici eu nu sunt un „istratist“. Și probabil că nici nu intenționez să
devin, exceptând versiunea lui Monsieur Jourdain. Mă consider însă istratist
în spirit, fapt care-mi motivează atât interesul, cât și prezentarea de carte
de față.
O spun dintru
început: este o ediție utilă, binevenită, necesară și, în ansamblu, mi se pare
o bună realizare. Faptul că avem în mână o ediție bilingvă româno–franceză este
de asemenea un lucru foarte nimerit, motive pentru care nu am decât cuvinte de
laudă. Îmi place să dialoghez însă cu textul, pentru a încerca să măsor
progresul în materie de analiză istorică și arhivistică pe care îl aduce prin
prisma Capitolului său introductiv. Prin urmare, odată ce am depășit
capitolul laude, voi face ceea ce fac de obicei: nu voi bate apa-n piuă, ci voi
trece direct la subiect. Astfel, voi căuta să fiu didactic, dar nu pedagogic,
căci pedagogia îmi repugnă!
1. Colecția
de față a aparținut fondului 95, creat în Arhiva Centrală a Institutului de
Istorie a Partidului de pe lângă CC al PCR, mai precis Institutul de Studii
Istorice și Social–Politice (ISISP). Acest fond nu a fost larg accesibil
cercetării până în 1989, criticul Alexandru Oprea numărându-se printre
excepții. În prezent, arhiva de urmărire a lui Panait Istrati se află la
Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale (SANIC) – (p. 16)
1.1. Documentele
în discuție se găsesc la Fondul 95 al fostei Arhive Centrale a Partidului
Comunist Român (PCR), care poartă denumirea: „Dosare personale ale luptătorilor
antifasciști întocmite de Ministerul de Interne în perioada 1917–1944“.
Nu este vorba deci despre Arhiva ISISP[2], o instituție
care avea propria arhivă și ale cărei fonduri se regăsesc azi, de asemenea, la
Arhivele Naționale. Arhiva ISISP era distinctă de Arhiva Centrală de Partid[3],
căci fondurile corespondente, asemeni instituțiilor – PCR și ISISP – erau diferite.
Vorbim deci despre un fond arhivistic ce cuprinde
dosarele nr. 5796, vol. 1–3, și nr. 5796/1316 (Panait Istrati).
În termeni arhivistici, despre dosarele de mai sus nu
putem folosi termenul „colecție“, întrucât aceasta înseamnă o agregare de
dosare într-un fond arhivistic care s-a realizat nu după criterii organice,
adică pornind de la structura instituției creatoare, ci conform unor criterii specifice
sau deciziei deținătorilor ulteriori. Este chiar cazul Fondului 95, care
reprezintă o colecție constituită ca atare în anii 1950 de PMR/PCR prin
destructurarea fondurilor Siguranței, dat fiind că la origine aceste dosare
constituiau o structură/parte a arhivei serviciului secret.
În anii 1950, când au fost preluate aceste dosare și a
fost constituit fondul pe care îl cunoaștem azi, s-au petrecut două evenimente:
a) în urma unei hotărâri a Secretariatului CC al Partidului (conducerea
restrânsă) din 1953, instituțiile deținătoare au fost obligate să predea toate
documentele privind activitatea ilegală a Partidului către Arhiva sa Centrală;
b) tot atunci Arhiva Centrală de Partid a devenit, pentru o perioadă, sector
distinct în cadrul ISISP. Măsura s-a petrecut din rațiuni de securitate și
competență, însă, dincolo de organizare, cele două arhive, a Partidului și a
ISISP, au rămas distincte.
Cota arhivistică a dosarelor lui Istrati este următoarea:
Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Dosare personale ale luptătorilor
antifasciști întocmite de Ministerul de Interne în perioada 1917–1944, dosar
nr. 5796, vol. 1 ș.c.l. Și așa trebuie citate. Pentru simplitate
spunem însă în continuare Fondul 95, căci toată lumea înțelege despre ce este
vorba și nu trebuie să fim hipercorecți.
Cota arhivistică și elementele sale componente nu trebuie
confundate cu instituția și cu structurile acesteia, unele pasagere. Astfel,
arhiviștii preferă să spună Arhivele Naționale Istorice Centrale, iar nu
Serviciul Arhivele Naționale Istorice Centrale, pe motiv că aceste
structuri sunt adesea redenumite – înaintea Serviciului a fost Direcția, ba
chiar desființate – deși azi SANIC nu mai există ca structură în cadrul Arhivelor Naționale, păstrăm
referința la Arhivele Naționale Istorice Centrale.
Sunt precizări importante ce nu au legătură cu vreo
pedanterie profesională, la fel cum celor din afara disciplinei nu li se poate
face o culpă din faptul că nu le stăpânesc.
Prin urmare, în cazul dosarelor lui Istrati vorbim despre
un corpus sau pur și simplu de dosarele lui Istrati, dar nu de o colecție.
În fine, a spune că fondul nu a fost larg accesibil
cercetării până în 1989 este cel puțin un eufemism. În realitate, în cazul lui
Istrati – unul foarte relevant, căci standard – din toate cele patru dosare a
fost cercetat unul singur. Și de către o singură persoană, care nu apare pe foaia
de folosire a dosarului decât prin interpuși (Diana Cristev de la Muzeul
Literaturii): Al. Oprea. Practic nu este vorba de excepții, ci de o singură
excepție. Întrebarea care se pune – și rămâne fără răspuns din partea
autoarelor – este: de ce?
2. Arhiva
cuprinde: vol. I (1924) cu 261 de file, filele 147, 149-151 fiind transferate
la fondul 191, care nu a putut fi deocamdată identificat (p. 16)
2.1. Este
vorba despre 3 (trei) documente, descrise în conținut, din care unul a fost
readus ulterior în dosarul de origine. La fel ca fondul 95, Fondul 191
de la Arhiva Istorică a CC al PCR se află la Arhivele Naționale și probabil că
filele respective pot fi identificate. Și nu doar Fondul 191, ci și Fondul 6,
unde a fost mutat un alt document. Deci dacă cineva dorește să le regăsească, eu
cred că o poate face.
3. vol. III (1922)
cu 172 file, două fiind transferate, iar fila 43 lipsește (p. 16)
3.1. Conform
certificării de la Arhiva Partidului, dosarul conține 175 de file, iar fila 43
nu lipsește, ci „a fost sărită la numerotare“, adică cine a numerotat – anterior
anului 1963, verosimil în 1958, când intră în Arhiva Partidului – a făcut o
eroare, un fapt cu totul posibil, și nu e cazul să dăm în fandacsie.
În acest dosar nu există nici o notație cu privire la
vreo filă transferată, deci nu știu la ce se referă autoarele.
4. Al patrulea
volum, III/1316 (1922), a fost înregistrat la 27 mai 1953 (p. 16)
vol. III/1316 conține doar două file, fiind adnotat cu
cifra «1930» de mână și revizuit la 27 mai 1953 la Arhivele Naționale. (p. 30)
4.1. În
termeni arhivistici, operațiunea la care se referă autoarele se numește certificare,
deci nici înregistrare, nici revizuire, orice ar însemna asta. La sfârșitul
fiecărui dosar există o notă de certificare ce arată că dosarul a fost
numerotat și certificat. În mod normal, odată ce dosarul a fost certificat,
înseamnă că a fost arhivat definitiv, dar realitatea și idealul sunt adesea,
după cum vom vedea, lucruri diferite.
Data certificării acestui dosar, la fel ca și a
celorlalte dosare, este aceeași: nu 27/05/1953, ci 23/02/1963, și nu la
Arhivele Naționale, ci la Arhiva Partidului.
5. La
momentul publicării de Alexandru Oprea, documentele aduceau informații
prețioase despre scriitorul de limbă română și franceză. Cu toate acestea,
criticul nu a explicat cum a procedat la selecția celor douăzeci de documente
din perioada 1924–1929, deși publicarea unor documente deschidea o zonă complet
inedită de cercetare. (p. 17)
Documentele publicate în nr. 3 din Manuscriptum în 1974 nu cuprind explicații sistematice
și cronologice privind selecția documentară și se opresc brusc la 14 octombrie
1929, când campania contra lui Istrati demarase deja în cotidianul l’Humanité.
(p. 33)
Criticul Alexandru Oprea nu a oferit niciun fel de
detalii privind hărțuirea lui Istrati de către organele de urmărire din ultimii
ani de viață ai romancierului, dar și după trecerea lui în neființă. Poate că
la vremea respectivă nu i s-ar fi permis să publice mai multe documente sau a
considerat o selecție mai amplă inoportună, deși actele din arhivă priveau
poliția politică sub regimul monarhic din România. (p. 33)
5.1. Al.
Oprea nu este un critic în sensul clasic al termenului, ci un tovarăș de la agitprop.
Sau, altfel spus, este un critic literar în contextul literaturii numite
realist-socialiste. Chestiune pe care este imposibil ca autoarele să nu o știe,
căci vin din acest teritoriu, iar faptul că de-a lungul studiului lor o
tratează cu mănuși rămâne neexplicat. Al. Oprea a primit atunci de la Partid (Secția
Propagandă și Agitație a CC) sarcina de „recuperare“, adică de revalorizare
selectivă a lui Istrati – o acțiune petrecută după „obsedantul deceniu“ și în
cazul altor intelectuali, autori zis burghezi – și a executat-o precum orice altă
sarcină de partid. Dacă i s-ar fi repartizat Lucian Blaga sau Anghel Saligny,
ar fi scris despre Blaga sau Saligny fără să comenteze. Sarcina se executa, nu
se discuta. Prin urmare, el nu avea nimic de explicat, nici detalii de
comunicat, așa că nu a făcut-o. Dosarele Istrati ne arată însă cum a procedat:
mai întâi, cineva de la Arhiva Partidului a făcut o identificare a dosarelor
(probabil Viorica Câlniceanu); dintre cele patru i-a fost pus la dispoziție
unul singur, vol. 1; acest dosar a fost consultat nu de el, ci de o trimisă a lui
(Diana Cristev, pe atunci studentă). Selecția a vizat ceea ce regimul de atunci
își propunea: nu deschiderea unei, iluzorii în context, zone inedite de
cercetare, ci o operațiune politică de recuperare, selectivă și limitată prin
natura sa. Ca dovadă, după acest episod, fereastra cercetării inedite a
dosarelor de Siguranță ale lui Istrati s-a închis la fel de repede cum se
deschisese.
6. În
volumul 1 de la SANIC, prima filă, nota informativă datată 9 mai 1924 lipsește
actualmente din dosar. În locul filei respective au apărut, renumerotate, două
file din cuvântarea rostită de Panait Istrati în fața deținuților din
închisoarea Singros din Atena, deși documentul este incomplet. Cele două file
inserate astfel purtau inițial numerele 165 și 166, cifrele respective fiind în
prezent înlocuite cu numerele «t», respectiv «t/1». Deoarece discursul susținut
de Istrati reapare la filele 73-74, apare ipoteza reasamblării documentelor ca
o încercare de refacere a primelor file lipsă. (p. 17)
6.1. În
fapt, în discuție sunt 3 (trei) file, renumerotate nu «t/1» și «t/2», ci: 1,
1/1 și 1/2.
În privința dosarelor lui Istrati și a intervențiilor
asupra lor avem patru mari perioade, în funcție de deținător:
t1:
perioada Arhivei Siguranței (1922–1948);
t2:
perioada Arhivei Partidului (1948–1989);
t3:
perioada Arhivelor Militare (1989–1995);
t4:
perioada Arhivelor Naționale (1995–prezent).
Practic, nu se poate stabili cu precizie ce și cât s-a
intervenit pe fiecare dintre aceste segmente de timp. Iar o analiză a tentativei
autoarelor arată că încercarea nu duce nicăieri. Singurele indicații sunt
notele dactilografiate de la începutul dosarelor, certificările și restul
notațiilor de pe dosare, care arată ce a fost scos, trimis la alte fonduri sau
readus la loc. Mai general, în principiu, în arhivistica românească toate
intervențiile asupra fondului sunt notate în așa numitul dosar al fondului.
Nu știm de existența unui asemenea dosar în t1. Presupunem însă că
acesta a fost constituit în anii 1960, adică în t2, când la Arhiva
Partidului a debutat un travaliu arhivistic notabil. Nu avem însă nici o
dovadă. La Arhivele Naționale, via Arhivele Militare, ultimul deținător
intermediar, el nu a ajuns. În concluzie, fără acest instrument de evidență nu
știm ce s-a întâmplat nici cu fondul, nici cu dosarele care ne interesează,
adică: nici cine, ce, cât și cum a intervenit.
Nu se înțelege deci cum au stabilit autoarele ce lipsește
din dosar, și mai ales identitatea documentului. Ideea de a acredita lipsuri
pornind de la numerotările succesive este ilogică, dat fiind că documentul
deplâns (Nota informativă din 9/05/1924) chiar există în dosar.
Faptul arată că numerotarea filelor nu este un criteriu
relevant de analiză: un dosar constituit, și mai ales unul de tip operativ,
agregă cel mai adesea file numerotate din alte dosare sau documente distincte
care au fost deja numerotate anterior, iar întregul ansamblu a fost ulterior renumerotat.
Deci toate ipotezele autoarelor au darul de a rămâne suspendate, căci nu pot fi
probate. Cert este însă că, în perioada t2, cei ce răspundeau de arhivă
nu ezitau să intervină asupra dosarelor interbelice, scoteau documente (după
cum am văzut), dar și adăugau: în cazul dosarelor din acest fond regăsim
frecvent, sub aceleași coperți, documente post-1945. Noțiunea de autenticitate
nu le era complet străină, însă era secundară, subsecventă altor criterii.
7. Volumul
II cuprinde preponderent o selecție a articolelor din presa vremii, multe fără
regularitate sistematică, lipsind unele articole cunoscute despre Panait
Istrati, precum cele scrise de Ioan Slavici, Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic,
Cezar Petrescu sau Mihail Stelescu. (p. 17)
7.1. Siguranța,
se știe, avea un serviciu de monitorizare a presei, care nu doar că urmărea ce se
publica despre una sau alta dintre țintele sale, ci și plasa informația pe care
dorea să o difuzeze. Prin urmare, ce găsim în dosarele sale reprezintă, pe de o
parte, surse deschise din care extrăgea informația ce o interesa și, pe de altă
parte, dovada informației plasată de ea însăși. Toată această informație este prin
natura sa discontinuă, criteriul fiind operativ, în funcție de obiectivele
urmăririi, și este excesiv să ne așteptăm la altceva: dosarele de acest tip
sunt, fără excepție, la fel.
8. Volumul
de față prezintă o colecție documentară amplă. Trebuie să reținem faptul că nu
știm cum s-a operat numerotarea și renumerotarea documentelor după cum apar în
prezent, fapt pentru care nu este clar dacă arhiva cuprinde toate actele în
forma constituită inițial. (p. 17)
8.1. Acesta este un punct
de vedere de bun simț analitic și nu vom reveni asupra celor deja spuse.
9. Deși
peste 80% din documente sunt paginate prin ștampilare, există documente
numerotate de mână. Acest fapt sugerează multiple reașezări ale arhivei, dar
data acestor intervenții nu este deocamdată lămurită deoarece nu cunoaștem
amănunțit modul de funcționare a serviciilor Siguranței. (p. 17)
9.1. Până
în 1942, deci târziu după moartea lui Istrati, când apare ultimul document,
dosarele sale au rămas de lucru, deci în stadiu operativ. Prin urmare, au fost
posibile orice intervenții, inclusiv diferite numere de pagini. Ștanțările apar
în momentul în care dosarul este arhivat, fapt petrecut cu certitudine începând
cu 1942, dar nu știm când anume. În fond, într-o perspectivă realistă asupra
arhivisticii, toate aceste lucruri sunt secundare sau chiar nu contează. Ceea
ce contează este dacă dosarele, așa cum se prezintă, conțin documente autentice
și dacă avem vreo suspiciune că situația ar sta altfel. Ceea ce nu este dovedit
prin nimic: toate documentele ne apar ca fiind de încredere. Nu cunoaștem în
amănunt cum era organizată Siguranța, și chiar dacă am cunoaște-o – ceea ce
este iluzoriu pentru orice serviciu de informații, care funcționa conspirat,
compartimentat – există întotdeauna un decalaj între normele oficiale și
activitatea curentă. În lipsa acestor informații, cel mai bun ghid sunt logica
și bunul simț.
10. Sub
numele instituției, și anume Ministerul Internelor, Direcția Generală a
Poliției și Siguranței Generale, coperta primului volum conține textul «Arhiva
Siguranței. Anul 193...», cifra finală urmând a fi completată manual. Prin
urmare, emitenții au constituit acest dosar, cel mai probabil, la începutul
deceniului treizeci. (p. 17)
10.1. Dacă
un dosar conține documente din 1922, iar coperta sa indică un tipar din anii
1930, explicația este mult mai prozaică: dosarul a fost constituit la data
primului document conținut, însă în anii 1930 i-a fost schimbată coperta, uzată
din pricina folosirii. Cu ce altceva să o schimbe decât cu ce se tipărea
atunci?
11. Volumul
III/1316 conține două elemente relevante pentru datarea fondului: în primul
rând, cifra «1930» scrisă cu roșu de mână în dreapta pe copertă, dar tăiată
ulterior cu un creion albastru; în al doilea rând, mențiunea «218» care ar
putea sugera fi [sic!] numărul inițial al filelor. Deasupra etichetei de pe
copertă apare o însemnare sugestivă: «P.V. No 10 din 27 mai 1953» redactată cu
cerneală neagră, cu altă grafie decât însemnările de mai sus. Deducem că acest
dosar a fost constituit în 1930 – parțial sau integral – apoi, documentele au
fost reasamblate în 1953. (pp. 17-18)
11.1. «1930»
scris cu roșu este anul creării dosarului, după cum arată singurul document
conținut, care este din acel an. Arhivistic vorbind, a tăia cu o altă culoare
este semnul că acel număr nu trebuie confundat cu un element de cotă, și anume
numărul, acesta este sensul. Nu știm ce ar putea să însemne «218» și nu este
motiv să speculăm, căci arhivistica este o știință teoretică, dar empiric-analitică.
În schimb, «P.V. No 10 din 27 mai 1953» este o însemnare
cât se poate de explicită: este vorba despre data și numărul procesului verbal
prin care dosarul a intrat în arhivă. De la ce instituție sau structură a
Partidului a fost transferat, nu știm, căci nu ni se spune.
12. Patru
ani (1935, 1936, 1937 și 1942) cuprind documente înregistrate după moartea lui
Panait Istrati, dovadă elocventă a faptului că Siguranța se temea în continuare
de influența acestuia în societate. Pe de altă parte, rezultă că mașinăria
serviciului de urmărire funcționa cu o inerție care împiedica adaptarea
urmăririi unui cetățean, în cazul de față un scriitor celebru. (p. 19)
12.1. Siguranța
se temea nu de influența decedatului Istrati, ci supraveghea pe prietenii săi,
cei care îi păstrau vie memoria și, mai ales, acțiunile la care aceștia luau
parte.
Nu rezultă de nicăieri că urmărirea funcționa prost, ba
chiar din contră. În cazul lui Istrati supravegherea nu a avut, în general,
vreo justificare reală, ci a fost preponderent preventivă. Cu câteva excepții,
informația Siguranței este de bună calitate, fie că vorbim de structurile
centrale ori de cele locale, iar serviciul secret nu este luat niciodată prin
surprindere.
13. Volumul
III […]. Arhiva include și patru documente distincte față de informările
angajaților Siguranței, provenind direct de la cetățeni: o reclamație adresată
de soția colonelului Constantin Manolache directorului Siguranței Romulus
Voinescu, pe care îl cunoștea personal (1925), al doilea document fiind
denunțul anonim al unui brăilean care credea că activitatea medicului Hauser,
aflat în vizită la Istrati, trebuia strict verificată (1930). (p. 25)
13.1. Doar
prima dintre cei indicați, Margareta Manolache – o femeie cinstită și demnă
oripilată de tratamentul mizerabil pe care Siguranța îl aplica lui Istrati, și pe
care îl descrie cu precizie – este un cetățean îngrijorat, celălalt este un angajat
al Siguranței. Denunțul anonim era o un truc prin care se realiza, atunci când
nu existau alte motive, pretexte, acoperirea legală în cazul unei percheziții
sau convocări la poliție a unui suspect pentru a fi interogat, și îl regăsim în
numeroase alte cazuri. De ce făceau agenții așa ceva? Pentru că România interbelică
era formal o democrație, iar formele legale erau importante, și mai ales când
erau încălcate.
14. Tipic
pentru comunicarea privind urmărirea sunt indicativele din patru cifre care
apar adeseori pe documente, numere inserate prin marcaj ștampilat de același
tip cu numerotarea inițială a filelor. Dacă unele rapoarte/informări conțin un
singur indicativ de acest tip, precum chiar fila a doua din volumul I cu
indicativul 1908 sau filele 4 și 6 din vol. III unde agentul își notează
propriul număr, adică 1136, altele conțin numeroase astfel de indicative ale
agenților de urmărire, de exemplu la fila 186 apare însemnarea «1965–1970»,
fila 187 cu mențiunea «2525, 2526», respectiv indicative din 5 cifre la fila
207 a aceluiași dosar: 12949, 12950, 12951, 12952, 12953. Deoarece aceste cifre
sunt întotdeauna în ordine crescătoare, ipoteza logică indică un număr aferent
misiunii de urmărire. Acest fapt sugerează, în același timp, o durată mai
scurtă în cazul unui singur indicativ sau, dimpotrivă, considerabilă, precum al
filei 207 care cuprinde această serie de cinci numere. (p. 25)
14.1. Acestea
par să fie într-adevăr numere de agent. Fiecărui agent îi era alocat un număr,
iar în acest caz interpretarea corectă ar fi că de operațiunea raportată s-au
ocupat toți cei indicați. Restul este pură speculație.
15. Destul
de multe note și rapoarte au adnotări pe margine cu creion roșu sau albastru:
roșu însemna de interes pentru organele armatei, în general, în timp ce
albastrul era folosit pentru instituțiile Poliției și Siguranței Statului.
(Nota 7: Mulțumim cercetătorului Sorin Aparaschivei […] pentru informațiile
valoroase puse la dispoziție, inclusiv acest amănunt.) Apar și adnotări cu
cerneală neagră, acestea fiind uzuale, la vremea respectivă, celor în măsură să
decidă sau să redirecționeze acțiunile de urmărire în instituțiile respective.
(p. 27)
15.1. Prețuiesc
pe colegul istoric Aparaschivei, însă consider că interpretarea sa este eronată,
iar autoarele se află pe o pistă falsă. În fapt, o analiză a ansamblului
sublinierilor de pe dosarele de Siguranță arată că cele cu culorile roșu și
albastru aparțin șefului instituției, în cazul de față Romulus Voinescu. Deci
nu este vorba de temă, ci de autor. Apoi albastrul reprezenta notația obișnuită
pentru acest nivel de decizie, în timp ce roșul însemna importanța deosebită,
solicita o atenție specială. Cu aceste culori se scriau deci rezoluțiile la cel
mai înalt nivel. Deși pe moment nu am un document la îndemână, sunt convins că
șeful Serviciului de informații al Armatei proceda în același mod. Adnotările
cu cerneală neagră aparțin, într-adevăr, ofițerilor de caz.
Pentru o perspectivă mai largă, notațiile și rezoluțiile
cu culori sunt specifice și regimurilor comuniste. Stalin folosea de asemenea
roș-albastrul, iar Gheorghe Gheorghiu–Dej făcea la fel. Ca o notă distinctă,
Gheorghe Pintilie, șeful Securității, folosea cerneala verde. Din contră,
ceilalți responsabili, de importanță intermediară, și burghezi și comuniști, foloseau
cerneala neagră sau albastră[4].
16. La
cererea centralei, serviciul de presă pune la dispoziție traducerea unui
fragment din Mihail pe 22 decembrie 1927, însoțit de observația
traducătoarei Margareta Negruzzi, conform căreia povestirea se încadra în
categoria scrierilor cu caracter primejdios și ilustrând «spiritul comunist».
Traducătoarea folosește apelativul «jidani» în fragmentul pe care îl pune la
dispoziție din textul istratian, reluând termenul și în comentariul personal,
ceea ce denotă perspectiva sa antisemită. În plus, autoarea se contrazice: după
ce afirmă că volumul intră în categoria publicațiilor periculoase,
traducătoarea conchide că acesta nu este, totuși, îngrijorător, deoarece
celelalte scrieri ale lui Istrati n-au fost traduse în română. În concluzie,
încadrează romanul în seria lecturilor «cu pretenții umanitare și sociale». (p.
27)
16.1. Simpla
folosire a termenului „jidan“ nu are, în acel moment, o conotație antisemită. Faptul
depinde doar de emițător. Termenul în cauză devine încărcat negativ, până să
ajungă azi la sensul exclusiv, abia în timpul războiului și după holocaust
(exterminarea evreilor din Europa). Astfel. Dicționarul universal al limbei
române al lui Șăineanu (1925) reține echivalența perfectă, în timp
ce Dicționarul enciclopedic ilustrat al lui Candrea și Adamescu (1931)
înregistrează, la primul sens, echivalența Jidan – Evreu, iar la
sensul figurat (cel de-al doilea sens) notează nuanța de dispreț.
Dat fiind că Jidan și Evreu erau atunci
termeni echivalenți și interșanjabili, traducătoarea – o boieroaică
mic-oportunistă, colaboratoare literară a Siguranței – nu se contrazice în nici
un fel: practic rezumă ceea ce i se ceruse, adică să stabilească în ce măsură
este periculoasă lucrarea lui Istrati. Și se dovedește a fi cinstită în
concluzia sa.
17. [Invitația
lui Istrati de la Delfi din 1927] Ca și în cazul altor informări, apar amănunte
insuficient clarificate [...] Nu reiese cum lua romancierul contact frecvent cu
«elementele revoluționare» în timp ce era chemat să dea declarații. (p. 28)
17.1. Ca
și România, Grecia de atunci era un regim democratic, în care se puteau petrece
excese, abuzuri – precum în cazul lui Istrati – însă garanțiile procedurale în
caz de reținere, arestare erau prezervate. Aceasta înseamnă că prevenitul,
arestatul putea lua în această perioadă contact cu un avocat sau cu alte
persoane interesate chiar și în cazul unor suspiciuni sau infracțiuni la legile
siguranței naționale. La fel se întâmpla și în România burgheză[5]. Este important
de înțeles că aceste state nu erau asemănătoare regimurilor comuniste de mai
târziu.
18. [Lupeni
1929, piedicile puse de autoritățile militare] Nu este credibilă ipoteza ca
șeful garnizoanei să fi luat o inițiativă pe cont propriu, ci fie că a urmat
instrucțiuni separate care nu apar în dosarul scriitorului, fie a primit ordine
verbale stricte. (p. 28)
18.1. Din
contră, această ipoteză nu este doar credibilă, ci cea mai probabilă; ba chiar
certă. Comandantul militar de la Lupeni (ținea deci de Armată, nu de Poliție)
conducea un dispozitiv în care acest intrus pe nume Istrati apare cu un permis
de la ministrul de interne, motivând că dorește să se informeze, să
investigheze, să scrie. Este firesc să fie deranjat: represiunea stupidă ce a
urmat nu se putea face cu reporterii de față[6].
19. [Lupeni
1929] totuși, conținutul notelor prezintă unele aspecte ilogice. O notă arată,
de exemplu, că Istrati venise ca trimis al guvernului francez [nota 9], dar tot
autorul documentului menționează apoi că cercetarea de la Lupeni avea loc «la
cererea guvernului nostru» (filele 114-116); era, în concluzie, o investigație
la solicitarea instituțiilor interne sau externe? (pp. 28-29)
19.1. Fiecare
emițător notează ce știe, iar faptul nu trebuie să ne mire; la fel, nici
contradicțiile. Ce contează la toți aceștia este informația la zi, proaspătă
privind mișcările lui Istrati. Emițătorii nu aveau de unde ști toate detaliile
vieții și activității lui, prin urmare, fiecare spune ce a aflat sau ce i s-a
arătat. Nu trebuie deci să ne așteptăm să găsim acolo răspunsul la întrebarea
autoarelor, ci este nevoie să-l căutăm singuri. Iar acesta este că, de fapt,
Istrati nu a venit în țară la solicitarea nimănui (el este, în această
perioadă, un actor independent), ci: s-a dotat cu o hârtie de la revista Europe
și editura care îl publica, cu care l-a impresionat pe Vaida–Voevod (ca orice
ministru rațional, acesta nu dorea scandal și, cu atât mai puțin, unul
internațional); și-a scos apoi o hârtie de la ministrul respectiv și cu aceasta
a mers în Valea Jiului, unde a înnebunit dispozitivul represiv.
20. De
fapt, pe parcursul celor peste 400 de file [ale corpusului], nici un
reprezentant nu semnalează sau cere
explicații privind datele contradictorii; autorii și decidenții apar, de aceea,
mai curând să își îndeplinească atribuțiile formal, solicitând/trimițând
informări regulate, dar analiza profundă a informațiilor lipsește de cele mai
multe ori sau este superficială. Este posibil, pe de altă parte, ca o astfel de
analiză să nu fi intrat în atribuțiile organelor respective. (p. 29)
20.1. Ultima
presupunere este și cea adevărată.
Rolul informărilor nu este decât de a produce informație
cu privire la acțiunile urmăritului, supravegheatului. Autorii lor transmit ce
cunosc sau ce au auzit, iar calitatea rezultatului este variabilă, în funcție
de emițător. Rolul acestora nu este să facă analiza informațiilor culese, în
general brute, ci să le transmită în Centrală – în cazul unei supravegheri
naționale, sau eșalonului superior – în cazul unei supravegheri regionale;
acolo erau analizate, prelucrate și erau dispuse măsuri. Cum a fost analizată
informația primită, felul în care a fost orientată supravegherea și ce măsuri
au fost dispuse aflăm din rapoarte, corespondență (atunci când există) și
rezoluțiile puse – între care cele cu creioane colorate sunt de primul nivel.
Acestea trebuie deci studiate cu atenție și înțelese în contextul
investigației, altfel nimeni nu-ți va explica cum funcționează un serviciu
secret; trebuie să deduci. Este drept, multe dintre acțiuni rămân misterioase,
dar aceasta este regula jocului.
Prin urmare, restul considerațiilor autoarelor sunt
eronate. În cazul Istrati mașinăria Siguranței nu arată deloc superficială și
formală în executarea atribuțiunilor. Ba chiar din contră, căci după perioada sa
bolșevică, serviciul secret a exagerat, a supralicitat adesea.
21. După
conținutul documentelor, vol. I prezintă 261 de file revizuite conform Notei de
la finalul dosarului pe 23 februarie 1963, texte olografe și dactilograme
păstrate la nivel central, fapt confirmat prin indicativul «2751», numărul
dosarului lui Istrati în arhiva Siguranței care apare frecvent, adeseori la
momentul înregistrării documentului și direcționării în cadrul serviciilor de
resort; separat, o parte din documente se referă la dosarul nr. «11248», adică
cele privind broșura «Au pays du dernier des Hohenzollern» (1926). Deducem că
indicativul 2751 privea acțiuni la nivel pe teritoriul României, iar 11248 era
asociat cu acțiuni potențial periculoase din afara țării. (p. 30)
21.1. Repetăm:
nota de la finalul dosarului se numește certificare, iar ceea ce
autoarele numesc «2751» sau mai precis «2751 a.s.» – «a.s.» presupun că este
prescurtarea de la acțiune secretă sau specială (o abreviere care de altfel nu
există în lista autoarelor) – reprezintă numărul de lucru al dosarului lui
Istrati de la Siguranța Generală (Centrala), la care se raportează și
corespondența acesteia cu structurile sale din teritoriu.
«11248» este verosimil numărul de lucru al dosarului lui
Istrati de la Ministerul de Externe, referință preluată mecanic și de
corespondența la temă a Siguranței din teritoriu; că nu avem de-a face cu o
schimbare de număr este dovedit de faptul că ulterior se revine la cel anterior.
Prin urmare, acestea sunt doar numere de dosare, nu
indicative pentru acțiuni generale, dacă autoarele vor să spună asta.
22. În
primul volum, apare numărul «14153» doar de trei ori; în acest caz documentele
respective privesc Uniunea Sovietică. (p. 30)
22.1. «14153»
(ff. 168, 176, 177) nu este un număr de dosar, ci pur și simplu o confuzie a
numărului adresei cu numărul dosarului făcută de un emițător, apoi replicată de
alți corespondenți în răspunsurile lor.
23. Volumul
III [...] Semnificativ[,] în acest dosar este fișa personală a lui Istrati,
intitulată «Interogator[iu]», expresia unui zel tardiv de vreme ce Postul de
Jandarmi din Baldovinești îl întocmește pe 3 mai 1930, când scriitorul era de
mult în atenția serviciilor centrale. (p. 30)
23.1. Fișa
respectivă, întocmită pe 4 mai, este chiar un interogatoriu, dar nu un
original, ci o copie. La fel ca originalul, care nu se regăsește în dosare, a
fost completată la Brigăzile Centrale. Postul de jandarmi o primește de acolo
pentru orientare.
24. Noutatea
acestui volum constă, între altele, în efortul de documentare contextuală
suplimentară – de tip cartografic și [nu] numai. Am inclus în acest scop 2
cărți poștale, 24 de fragmente din presa românească și 2 articole din presa
franceză. Acestea completează materialele de presă din volumele I-III […] Toate
contribuie la o imagine mai bună a realității sociale și politice a epocii.
(pp. 30-31)
24.1. Acest
efort este util, necesar, lăudabil. Și este bine că toate acestea sunt trimise
în Anexe, nu amestecate cu corpusul.
Dacă însă aș fi editat aceste documente, nu le-aș fi
ordonat cronologic, ci le-aș fi lăsat așa cum se găsesc în dosare. Fiecare
dintre decizii implică o opțiune ce trebuie justificată. În cazul unei selecții,
ordonarea cronologică este obligatorie, dar atunci când reproduci documentele
integral, este important să te raportezi la contextul dosarului de origine,
adică să păstrezi interrelațiile dintre documente. Și chiar dacă asupra
dosarelor s-a intervenit dincolo de voința creatorului, cum este cazul de față.
Poate că modul în care creatorul le-a ordonat nu pare inteligibil, dar și acest
fapt spune ceva. A ordona cronologic aceste documente înseamnă a privilegia
conținutul în dauna contextului, o opțiune pe care în general arhivistul și
istoricul o resping, căci conținutul se interpretează întotdeauna în legătură
cu contextul pe care tocmai l-ai ignorat.
25. Aparaschivei:
Nu exclud nici ipoteza ca Panait Istrati să fi colaborat uneori, în condiții
deplin conspirate, cu Siguranța română, acuzații aduse de Henry Barbusse și o
parte din presa franceză «progresistă» (p. 11).
Henri Barbusse declanșase în cotidianul Monde o campanie fulminantă […] care avea să atingă
apogeul în 1935 și să fie invocată drept leitmotiv până în prezent ca un
argument irefutabil că Istrati ar fi colaborat cu această instituție.
Deocamdată, din arhivă nu reiese pe deplin cum se folosea Siguranța de
informațiile sau influența lui Panait Istrati în societate. […] În contextul
cercetării actuale transdisciplinare, acest fapt deschide calea unor dezbateri
ample, depășind șablonul simplist al etichetei de «agent bolșevic» puse de
Pamfil Șeicaru […] și de mulți alți ziariști care au reluat ideea ulterior. (p.
31)
25.1. „Argumentul“
lui Barbusse este unul din arsenalul propagandei comuniste, care trata pe toți
foștii aderenți, precum Istrati, ca trădători, agenți ai burgheziei,
fascismului și ai tuturor organelor lor de informații, Siguranța y compris.
Este o mașinărie de maculare și de propagandă pusă în slujba unei tabele cu
două valori, în care dezabuzații – oricare le-ar fi fost motivele, și cu atât
mai rău pentru ei dacă erau reale – nu puteau fi decât niște ființe abjecte
care maculau idealurile Revoluției. Dacă Istrati ar fi avut vreo relație de
colaborare cu Siguranța, cineva ca Barbusse nu avea de unde ști: ce fumează el este
un simplu slogan. Prin urmare, a-i da vreun credit și a broda pe marginea acestui
slogan este cu totul bizar. Și la fel este susținerea d-lui Aparaschivei:
istoricul poate să nu excludă nimic, dar se bazează întotdeauna pe probe, nu pe
bănuielile unor detractori ideologici în misiune precum Barbusse.
Din contră, șablonul de agent bolșevic pus de Șeicaru are
un sens, căci Istrati chiar fusese un propagandist al cauzei, până la contactul
său cu raiul sovietic. Dar nu mai mult și nici altceva, indiferent de ce cred
Șeicaru ori alții, sau doresc să creadă.
În concluzie, dosarele de la Siguranță ale lui Istrati
arată din contră, că nu există nici o dezbatere aici și, cu atât mai puțin,
vreuna amplă. Dacă cineva are însă vreo dovadă, este corect să o scoată ca s-o
analizăm, nu să se lanseze în presupuneri, suspiciuni fără nici o bază, delir. Iar
pentru asta nu ai nevoie de vreo perspectivă transdisciplinară, ci doar de o
doză de bun simț științific, oricare ar fi acea știință.
26. De
fapt, Istrati nu era un bolșevic sau înregimentat al vreunei ideologii, deși nu
renunțase la concepția generală de stânga propusă generos [de] bolșevism, așa
cum îl înțelesese înainte de a călători în URSS. (p. 32)
26.1. Istrati
fusese, în perioada 1917–1929, un comunist fără carnet, iar în 1929, în URSS, înțelesese
exact că nu era nimic generos în bolșevism. Declanșatorul îl reprezentase cazul
Rusakov, un om concret prins în mașinăria de distrugere a aparatului comunist. Atras
de Revoluția bolșevică, asemeni unei întregi pleiade de militanți socialiști,
după ce se arsese la flacăra ei, Istrati se reîntorsese într-un fel la
socialismul său de tinerețe. Care nu avea nimic de-a face cu vreo dimensiune
generoasă a bolșevismului.
27. În
articolul său, „Panait Istrati, agent sau «client» al poliției politice
interbelice. Considerații generale privind dosarul de la Siguranță al
scriitorului Panait Istrati“ publicat de Horațiu Măndășescu ca cea mai recentă analiză (Independența
română, anul 2, nr. 19, august 2016), acesta confirmă calitatea de urmărit a scriitorului și
deschide discuția în această direcție, citând fragmente din documentele apărute
în Manuscriptum în
1974. Articolul său urmează considerațiile privind evenimente, personalități
bine cunoscute sau readuse în atenția publicului de Stelian Tănase în volumul
său, Clienții lu’ tanti Varvara (Humanitas, 2008) (p. 33)
27.1. Este
un lucru frumos pe care îl fac autoarele atunci când menționează contribuția
fiecăruia la studierea temei, în speță a d-lui Măndășescu, chiar dacă acesta
confirmă un fapt anodin. Fac parte dintre cei care cred că dacă nu putem prețui
pe toată lumea, nu trebuie să disprețuim pe nimeni și nici un efort, astfel că
apreciez mențiunea autoarelor. O cultură vie se întreține nu doar cu somități,
ci și cu figuri mai modeste, iar aici, dacă mi se permite, m-aș introduce și pe
mine, adică votre humble serviteur istratien.
Altceva mă preocupă însă, și anume: cum se raportează
autoarele la ultima biografie consacrată lui Panait Istrati, al cărei autor
este dl. Tănase? Vorbesc de Clienții lu’ tanti Varvara, dar de ce nu
spun un cuvânt despre Viața lui Panait Istrati (Corint, 2024)[7]? Care
este sensul acestei tăceri, ca să nu spun lapsus revelator? Să fie
motivul că, deși consacră marelui scriitor o întreagă carte, S. Tănase nu
discută în nici un fel sursele de bază reprezentate de dosarele lui de
Siguranță? Să fie alt motiv? În tot cazul, răspunsul l-aș dori formulat,
articulat. Iar tăcerea este cea mai greșită soluție, căci ce facem aici: ne
adunăm să vorbim sau să tăcem? Dl. Tănase tace, autoarele tac tăcerea lui, iar
noi ce mai discutăm atunci? Deci ne autocenzurăm ca să ne menajăm și numim asta
știință?
28. Nu
am identificat alte articole sau studii de specialitate care să fi abordat tema
arhivei de Siguranță [corpusul Istrati]. (p. 33)
28.1. Pentru
fragmentul de dosar publicat în Manuscriptum și analiza demersului în
context istoric, le indicăm noi aici: Mircea Iorgulescu, Spre alt Istrati
(1986), Celălalt Istrati (2004) și Panait Istrati – nomadul statornic
(2011). Cu ultima a și murit, scriind-o! Oare să nu le cunoască autoarele,
care arată totuși că stăpânesc bibliografia temei? Scăpările sunt întotdeauna
posibile, inclusiv la autorul rândurilor de față, căci nimeni nu este perfect; sau,
în termenii consăteanului meu Filipescu: «Omul pe lângă defecte mai are și
lipsuri»! Ori este vorba despre o altă tăcere? Aceeași ca în cazul lui S.
Tănase, care cunoaște și el aceste lucrări, dar tace la fel de misterios?
29. În
lipsa documentației suplimentare care să ateste în ce fel a fost modificată
componența fiecărui dosar în parte, nu putem contura un tablou complet al
modalității în care instituțiile au lucrat pentru urmărirea unui intelectual
cunoscut, nici pentru perioada interbelică, nici pentru deceniile ulterioare
când colecția s-a aflat la ISISP și puțini cercetători au avut acces la
documente. (p. 34)
29.1. După
cum am spus deja, această documentație pur și simplu nu există. Prin urmare,
într-o perspectivă arhivistică și istorică realistă trebuie să ne mulțumim cu
ce avem.
Apoi, este de spus că acest fond de arhivă (95) și aceste
dosare ale lui Istrati au suferit de-a lungul timpului, comparativ cu alte
fonduri și dosare, cele mai puține intervenții, agresiuni. Faptul se datorează
unor factori para-arhivistici: Partidul avea nevoie să-și verifice cadrele din
ilegalitate, conduita lor, să nu aibă în rândurile sale „trădători“, agenți ai
Siguranței. Prin urmare, aceste dosare au fost păstrate – horribile dictu
– cu sfințenie. Fapt semnificativ, timp de peste 45 de ani nimeni nu s-a atins
de dosarele lui Istrati, cu o singură excepție. Sigur, cei ce răspundeau de
arhivă au mai scos un document sau altul pe care l-au mutat la alte fonduri, au
mai aranjat piesele din dosare, au mai adăugat câte ceva, dar în ansamblu avem
în față o arhivă fiabilă, față de care putem emite judecăți cu sens. Este un
fapt important, astfel că nu avem nici un motiv să ne jelim. Și este o situație
fericită pe care nu o putem compara cu altele, adevărate dezastre imposibil de
gestionat.
30. Studiul
de față este doar un pas pentru a sugera o posibilă direcție de recartografiere
a operei istratiene prin valorificarea resursei documentare pe care o
înglobează. Potențialul acestei arhive este cu siguranță mult mai ridicat și,
printre altele, utilizarea sa în nuanțarea resurselor eticii învinsului ce
reiese din opera globală istratiană nu poate constitui decât o sugestie de
continuare a incursiunii și relecturii documentelor de față – printre alte
multe piste de cercetare latente. (p. 34)
30.1. Atât?
Sugestia este că Istrati reprezintă un învins și că are o etică aferentă? Un
caz bizar, precum la S. Tănase, care și la autoarele noastre a trecut „în
neființă“ (p. 33), iar noi îl mai înviem din când în când din morți ca pe
Lazăr, fără să știm însă precis de ce?
*
În fine, vom indica o suită de erori
de editare care alterează sensul sau sunt pur și simplu inestetice:
Recentele traduceri ale operelor lui Panait Istrati se
bucură de interes din Spania, Tunisia și Rusia dovedesc un interes
deosebit pentru scrierile sale. (p. 8) Fraza ar suna așa: Recentele traduceri ale operelor
lui Panait Istrati se bucură de interes în Spania, Tunisia și Rusia,
și dovedesc un interes deosebit pentru scrierile sale.
La Arhivele Naționale [...] cercetarea arhivei a
beneficiat de sfaturile competente oferite de custozii sălii de studiu: [...]
Elena Vîrjan. (p. 9) Este
vorba de Elena Cârjan.
Istrati alias
Adrian Zografu – Istrati alias Adrian Zografi.
(p. 11)
Documentele incluse în dosarul indică o colecție
constituită pe plan local la Brăila, unele documente constituind surse primare
pentru primul volum. – Documentele
incluse în volumul III indică o colecție constituită pe plan local la
Brăila, unele documente constituind surse primare pentru primul volum. (p. 17)
... să susțină legea conversiunii datoriilor agricole, pe
7 decembrie 1931 în comuna Tudor Vladimirescu și ă, 10 decembrie 1931 în
comun Însurăței. (p. 20) – ... să susțină legea conversiunii datoriilor
agricole, pe 7 decembrie 1931 în comuna Tudor Vladimirescu și pe 10
decembrie 1931 în comuna Însurăței.
setul celor 72 de file primite de la Victor Serge, din
păcate, acestea lipsesc din arhivă, autorii adreselor înșiși sugerând că
utilitatea unui exemplar. (p. 22) – setul celor 72 de file primite de la Victor
Serge, din păcate, acestea lipsesc din arhivă, autorii adreselor înșiși
sugerând utilitatea unui exemplar.
(dosarul I, fila 126)/documentele indică că (pp.
28, 31) – o cacofonie.
*
Pentru mine, Panait Istrati –
acest genial fute-vânt – este un mare, un uriaș scriitor. Un scriitor în
adevăratul sens al cuvântului, care trăiește și creează în același timp,
transfigurează experiențe cât pentru șapte vieți într-un du-te vino neîncetat.
Este un mare maestru al limbii sau, mai bine zis, al limbilor – franceză și
română – pe care le mânuiește cu mare dexteritate. Dar mai presus de toate –
dacă poate fi ceva mai presus de așa ceva – este un caracter: o conștiință a
unei epoci. Uneori, de cele mai multe ori, are dreptate, alteori se înșală
fatal și cade pradă unor iluzii periculoase. Dar are întotdeauna forța de a
recunoaște, de a reveni, de a se recompune. Pe scurt, de a rămâne mereu
autentic în acest exercițiu de finitudine propriu ființei umane. Tocmai de
aceea cărțile-și-viața-lui au un caracter peren: când le citești, ai impresia
că sunt scrise azi; și așa vor fi – cred, sper – și mâine și poimâine.
NOTE
[1] Cf. https://mircea-stanescu.blogspot.com/2025/04/dosarele-de-siguranta-ale-lui-panait.html.
[2] Pentru prezentarea ISISP și a arhivei sale vezi https://gabrielcatalan.wordpress.com/2012/02/29/institutul-de-studii-istorice-si-social-politice-fototeca-prezentarea-partii-structurale/.
[3] Pentru prezentarea Arhivei Centrale a Partidului și modul în care s-a
petrecut transferul la Arhivele Naționale vezi https://mircea-stanescu.blogspot.com/2015/11/despre-situatia-arhivei-centrale.html.
[4] Notațiile cu culori sunt în general o resursă foarte
puțin sau deloc exploatată. Vezi în acest sens Mircea Stănescu (editor), Documentele
reeducării, Bacău, Editura Vicovia, 2013, 2018, vol. 1-2 și M. Stănescu,
Vlad Mitric–Ciupe (editori), Documentele reeducării, Bacău, Editura Vicovia, 2023,
vol. 3.
[5] Mai multe cazuri de acest tip sunt descrise în M.
Stănescu, Gavril Birtaș: Destinul unui militant comunist, București,
Editura Eikon, 2025.
[6] Pentru vizita lui Istrati la Lupeni în contextul
Congresului Sindicatelor Unitare de la Timișoara și al Grevei din Valea Jiului
din 1929 vezi M. Stănescu, Gavril Birtaș, București, pp. 100-101.
[7] Pentru o prezentare a cărții vezi https://mircea-stanescu.blogspot.com/2024/08/doar-o-biografie-lui-istrati.html?m=0.
București, 6 august 2025.
