Am citit cartea de față pentru a
mă mai abstrage de la ale mele; apoi, vorba securiștilor patriei, să văd ce mai
scrie lumea, cu ce se mai ocupă, ce mai face, ce mai gândește.
Este o lectură de vară, plăcută
dacă nu știi nimic despre Istrati, ușoară și... cam atât. Puteam să-mi văd de
treabă (nu-mi văd capul!), dar mă dau peste cap cărțile acestea, pe subiecte
complexe, scrise în doi-trei ani, precum noile teze de doctorat în trei, cincinalu-n
patru ani și jumătate, chestii...
De la un prozator, chiar
romancier (din critică înțeleg că unul bun), mă așteptam să reiasă cât de mare
scriitor este acest genial fute-vânt pe nume Panait Istrati. Nu reiese!
Nu reiese nici că era un om de
convingere profundă, pe scurt: o conștiință a epocii sale.
În fapt, imaginea lui este
mișcătoare, apare blurată, ba chiar uneori am impresia că-l reaud pe tov. Al. Oprea. Iată un pasaj:
Istrati
a fost un om scindat. Omul tuturor contradicțiilor imaginabile (sic!). S-a
dezis frecvent (re-sic!) și și-a surprins contemporanii prin declarații,
adeziuni și gesturi de sens contrar. A fost „omul care nu aderă la nimic, cum
îi plăcea să spună în anii ’30, dar a aderat la aproape toate cauzele întâlnite
în cale (re-re-sic!). Se inflama ușor, schimba atitudinile ca pe cămăși, lua
poziție de câte ori descoperea o cauză (re-re-re-sic!). Uneori era pur și
simplu în căutarea atenției celorlalți (re-re-re-re-sic!). Anonimatul era o
haină prea strâmtă pentru el. Avea un complex social moștenit din copilărie. A dorit
mereu să-și depășească condiția de vagabond. (...)
Istrati
nu trebuie neapărat preamărit pentru că nu a fost nici sfânt, nici Isus, nici
zeu sau un zeu sacrificat (re-re-re-re-re-sic!). S-a amestecat singur în cele
mai improbabile situații, unele câștigătoare, puține; cel mai adesea perdante. Mereu
inflamat, combativ, a lăsat impresii contradictorii despre el și operă.
Și tot așa...
Un fapt bizar. Despre Istrati
s-au publicat cărți importante, esențiale, începând cu anii 1960 (nu de către
istorici, ci de criticii și istoricii literari), care înțeleg și explică
progresiv maniera în care funcționa această conștiință, precum, doar la noi,
cele ale lui Mircea Iorgulescu (Spre alt Istrati – 1986, Celălalt
Istrati – 2004 și Panait Istrati – nomadul statornic – 2011, cu
ultima a și murit, scriind-o!). Desigur,
o lectură nu exclude pe alta, ba chiar este de sperat, de dorit, de revizuit
dacă te țin brăcinarii, însă nici una dintre cărți nu este menționată în note,
necum în bibliografie. Cu ele, Tănase pare că dialoghează prin... tăcere. Ignor
care vor fi fost relațiile dintre cei doi, la fel, motivul acestei absențe, dar
Iorgulescu este ocultat sistematic, or travaliul acestuia, de un înalt nivel
intelectual, mi se pare de neevitat. Nu știu cum aș putea numi acest procedeu –
ba știu, dar mă abțin! (Parcă aud vorba de-beton-armat a unui cunoscut: D-nu
Stănescu, cu cine te mai cerți?)
În fine, înțeleg că autorul
pregătește o ediție greacă a cărții și, din dorința sinceră de a-l sprijini
dezinteresat, la fel ca pe viitor și editura din țară care i-a redactat-o,
semnalez aici câteva erori simpatice (urmează ceva cu liniuțe, un stil detestabil
și pentru mine însumi):
– „Gorki [...] publică un volum
în care laudă construcția canalului Marea Neagră – Marea Baltică, ridicat de
deținuți politic[i] din Gulag prin muncă forțată“ (p. 167). Canalul
în discuție este Marea Albă – Marea Baltică (în rusă Belomorkanal).
Desigur, ar fi fost plăcut ca azi să ne plimbăm cu bărcuța de la Plaja Tataia
și până la Sankt Petersburg, dar să ne imaginăm doar câți bandiți ar fi
trebuit să moară, să se reeduce ca să-l dea gata!
– „Asociației panruse a
scriitorilor proletari, organizație-bidon sub controlul GPU“ (p.
184). Un franțuzism ininteligibil acesta, bidon, bașca generează
calambur cu sensul românesc, căci în limba noastră se spune organizație-paravan,
anexă.
– „La acea dată Panait Istrati
trecuse de trei ani în neființă“, „Panait Istrati trecuse în
neființă la 16 aprilie“ (pp. 186, 252). Ei, dacă a trecut în
neființă, la ce bun să-i mai consacri o biografie?
– „Emigranții ruși, foști
socialiști, Constantin Stere și Vania Răutu au preferat să vină
la Constanța“ (p. 54). Vania Răutu nu este un personaj real, ci alter-ego-ul
lui Constantin Stere din romanul biografic fluviu În preajma revoluției.
– „Mistinguette și
Maurice Chevalier țin afișul spectacolelor de music-hall la Casino de Paris“
(p. 107) Numele cântăreței în chestie este Mistinguett (fără e
final). Nu pare o terminație de feminin, dar na, nimeni nu-i perfect, nici
măcar artistele!
– „invitat la aniversarea a
zece ani de la revoluție“ (pp. 147, 150, 185). Din motive de evitare a
pleonasmului, în română se zice cea de-a zecea aniversare a revoluției (aniversare
vine din franceză, anniversaire, și înseamnă să sărbătorești un număr de
ani) – eroare pe care, în mod neașteptat de astă dată, o face și Iorgulescu, la
fel cum trece și de redacția cărților sale.
– „[În URSS, Istrati] Închiriază
pentru trei luni o casă din lemn (dacea) într-o pădure de brazi“
(p. 165). În rusă, dacea
înseamnă și asta, dar sensul, devenit curând dominant, este cel de vilă pentru
nomenclatura sovietică, domiciliu ori casă de vacanță.
Mă opresc aici: nu sunt
răutăcios, nu caut nimănui nod în papură!
Despre
arhive și alte banalități istorice tehnice, poate cu alt prilej.
Enjoy!
București, 11 august 2024.
