GHEORGHE URSU: DOSARUL DE ELIMINARE DIN PARTID

Pentru că zarva mediatică a intelighenției anticomuniste și antisecuriste s-a stins ca un foc de paie, căldura de afară s-a potolit, iar riscul ca istoricul să fie trimis superior la culcare ori să i se spună că n-a înțeles ce s-a întâmplat în ultimii 33 de ani în România s-a diminuat considerabil, prezentăm mai jos documentele lui Gheorghe Ursu de la Fondul CC al PCR – CCP, dosar nr. U/123. Deși inventarul ce le conține este accesibil la Arhivele Naționale încă din decembrie 2015, nimeni nu le-a consultat până acum. În contextul Procesului Ursu vs. securiștii, colegul istoric Vlad Mitric–Ciupe, care a studiat atent biografia accesibilă a lui Gheorghe Ursu, a avut ideea de a investiga în această direcție.

 

 

În rezumat, Ursu a fost membru al partidului (PCR/PMR) în perioada 1945–1950. În timpul epurării partidului de după primirile masive postbelice – așa-numita operațiune de verificare a membrilor de partid (1948–1950) – a fost eliminat din partidul unic al clasei muncitoare de o subcomisie de verificare, decizie confirmată, în urma apelului său, de instanța superioară, comisia de verificare.

Aici se cuvine o mențiune. Forma pe care a luat-o aceasta se numea, în terminologia specifică instituțiilor de verificare, anularea calității de membru (sau, sub ocurența, anularea încadrării). Alte forme de eliminare din partid erau: excluderea (pentru diverse abateri) și încadrarea greșită (culpă atribuită organizației de bază ce l-a primit). Diferența dintre aceste tipuri nu este lipsită de importanță, ci esențială, căci în cazul de față organele de profil ale partidului se manifestau ca și cum primirea sa ca membru nu a existat vreodată. Practic, se spunea astfel că cel investigat era străin de ideologia și practicile comuniste, și așa fusese și în perioada în care avusese calitatea de membru. Punct.

Motivele invocate atunci erau: proveniența dintr-o familie burgheză, faptul că nu fusese încântat de ocupația sovietică a Basarabiei, furtul de cărți (o chestiune simpatică și mai greu de înțeles azi, când lectura a decăzut dramatic) și episodul scurtei arestări.

Ursu nu s-a mulțumit nici de această dată cu decizia, ci a contestat-o la instanța superioară de apel – Comisia Controlului de Partid – comportându-se astfel ca un adevărat membru de partid, căci pentru această calitate trebuia să te lupți, să te agiți, să dai din mâini. A făcut-o însă nu imediat, ci în 1956, în perioada de destindere ideologică (așa-numitul „spirit al Genevei“), estimând că șansele de reușită erau mai mari. Ceea ce era corect, dar nu și suficient.

Comisia i-a recercetat cazul, iar expunerea acesteia aduce precizări precum sancțiunea de „vot de blam cu avertisment“ (gravă pentru un membru de partid), scurta detenție de la închisoarea Văcărești și falsa susținere că sub ocupația sovietică ar fi făcut parte din Comsomol. A conchis că avea o conduită anarhică, în opoziție cu disciplina de partid cerută, nu-și schimbase mentalitatea burgheză și înșelase partidul, pentru a sfârși cu menținerea deciziei/deciziilor anterioare. Nu știm dacă Ursu a mai revenit vreodată asupra calității pierdute, dar din documentele deținute de Arhivele Naționale (incomplete) nu rezultă acest lucru.

Dosarul prezentat ilustrează o parte a parcursului profesional, intelectual, uman al lui Ursu, necunoscut până acum, și îi conturează un profil. Astfel, documentele întăresc impresia inițială că acest caz este mai complicat, mai plin de umbre și de semne de întrebare decât pare la prima vedere. Precum viața.

Să fim bine înțeleși: Gheorghe Ursu a murit ucis într-un arest al „organelor“, torturat de deținuți de drept comun în „sistem Pitești“ la instigarea ofițerilor Securității. Nu este nici un dubiu, nici o dilemă aici (vorba lui Pleșu), la fel cum nu este nimic de relativizat, atenuat, despicat firul în patru. Este o crimă cu autori identificabili, fapt pe care mai multe instanțe juridice postdecembriste au căutat să-l elucideze și să pedepsească vinovații, chestiune ce rămâne însă litigioasă. Prin urmare, lectorii insidioși să lase tonul superior, profesoral și propaganda și să caute în altă parte pe cei ce socotesc că „victimele nu sunt chiar nevinovate“ (de pildă la CNSAS), apoi să ne spună când i-au găsit. Hai, curaj! 

Dar dincolo de acest fapt, motivul – sau, mai bine zis, mobilul crimei – rămâne în continuare misterios. Iar aici întrebările curg în cascadă. Astfel, de ce, odată ce Ursu a ajuns în arestul Miliției/Securității, familia sa a refuzat scandalul mediatic al Ligii Drepturilor Omului de la Paris, singurul care l-ar fi salvat de tragicul sfârșit? De ce torționarii săi, deținuți de drept comun și colaboratori ai Securității, simpli executanți, nu s-au limitat să-l tortureze, ci chiar l-au ucis? Să fi fost doar un accident ori este vorba despre un asasinat la comandă, după cum pare mai plauzibil? Ce a avut Securitatea de anchetat dincolo de un simplu caz de „înscrisuri dușmănoase“, precum jurnalul, care să motiveze repetatele reveniri, insistențe, apoi uciderea sa? În fine, horribile dictu – nu pentru a da credit Securității și urmașilor ei, ci pentru a nu ne interzice să punem toate întrebările posibile – care este veracitatea unor afirmații, apărute în cursul ultimului proces, dar mai ales ulterior, conform cărora Ursu ar fi fost omul Securității externe (DIE/CIE), ce juca însă pe mai multe tablouri, iar moartea lui din 1985 o tragică și definitivă reglare de conturi, precum într-un caz de „trădare“? Unde sunt documentele care ar putea oferi un răspuns?

Documentele lipsă, necesare înțelegerii, cine le are, le va scoate la un moment dat, dar pentru aceasta cineva va trebui să ceară, să se agite, să facă crize (de conștiință), să-și pună pielea-n băț, nu să fumeze un anticomunism de vreme bună, oficios, de aparat. Însă dincolo de conivențe, de propagandă, nu există nici un interes.

Și pentru că suntem într-un film, o proastă replică autohtonă după „Twin Peaks“, vorba unui personaj: Show me the records!

 

București, 6 septembrie 2023.

 

UN „TWIN PEAKS“ AL ZILELOR NOASTRE

Am mai spus, repet: după primul proces pentru crime împotriva umanității, pe care l-am urmărit și comentat în detaliu, cel al lui Vișinescu, am încetat să mă mai preocup de temă, căci este pierdere de vreme, întrucât nu aduce vreun plus cunoașterii istorice, nici memoriei victimelor. Copleșit însă de vulgata anticomunistă din ultima vreme, de puzderia de Casandre, de bocitoare, de populismul istoric și memorial, am citit câteva dintre relatările de presă cu privire la maniera în care s-au desfășurat înfățișările în cauza Ursu vs. securiștii. O lectură rapidă a acestora relevă situații cu totul stranii, precum defilarea unor personaje dintre cele mai bizare ca deținutul Marian Clită, demne de Twin Peaks, pseudo-thrillerul moral al anilor 1990, în care nimic nu este ceea ce pare a fi, „nici măcar bufnițele“. Le redau sub formă de citate, care vor fi urmate, acolo unde este cazul, de întrebări. Neretorice.

Un straniu raport de forțe

 

Familia Ursu a fost reprezentată de avocatul Alexandru Terța de la SCA Mușat și Asociații. / La această societate de avocatură a lucrat și judecătoarea Corina Corbu, actuala președintă a ÎCCJ[,] în perioada 2014-2018, cât a fost judecată în dosarul pe care i l-a făcut DNA. După ce a fost achitată definitiv, aceasta a revenit în magistratură.

Fostul judecător Nicolae Trăistaru este avocatul colonelului în retragere Vasile Hodiș.

Mai întâi, fostul judecător Trăistaru are certe capacități extrasenzoriale. Apoi, despre casa de avocatură gurile rele spun că te duci la ea atunci când nu ai dreptate și vrei să-ți rezolvi problema. Să nu mă înțelegeți greșit, ca să mă trezesc cu vreun proces pe cap: este vorba strict de competența juridică și de dedicarea față de client! Unde mai pui că este condusă chiar de un fost securist – unul bun, care luptă împotriva securiștilor răi, un securist de siguranță națională, spre deosebire de cei de poliție politică. Personal, am văzut acest start-up în acțiune în cauza Goma vs. Antisemitizatorii. Pentru profani, este firma agreată a holocaustiștilor, la fel cum „Observator Cultural“, firma soției șefului, este gazeta culturală de perete a acelorași. De ce fiul unei victime a Securității a ales astfel, fără să se aplece în nici un fel asupra principiului identității, al noncontradicției, al tertium non datur, preferând să plonjeze în dialectică, rămâne un mister. Cum a vrut deci să rezolve acest proces? Să învingă Securitatea cu oamenii și cu armele ei?

O stranie aliniere a astrelor

 

Cu excepția ANAF care este apelant, parte responsabilă civilmente, și care nu s-a prezentat la niciun termen, în rest toate părțile au fost la termen.

[Nicolae Trăistaru] Mi-a spus că este [avocat] și în „Dosarul Revoluției“, îl reprezintă pe generalul Rus. / În „dosarul Ursu“ zice că sunt niște ciudățenii. La fond, unde a obținut achitarea clienților săi, a aflat că juristului SRI i s-a cerut de către șefi să facă non-combat. A spus asta în instanță și SRI l-a retras pe respectivul jurist, înlocuindu-l cel de acum. Care și el este tot non-combat, chiar dacă SRI este parte civilmente responsabilă.

Realmente, este cu totul impresionantă această galerie a instituțiilor statului care se declară bucuroase să plătească o cotă-parte din cele 3,1 milioane de euro cerute ca despăgubiri de familia victimei. Desigur, faptul se întâmplă nu din alt motiv, ci din pura dorință ca ochii plânși să vadă, în sfârșit, dreptatea.

Strania poveste a unor dosare

 

i-am cerut [Andrei Ursu lui Eduard Hellvig – n.n.] inclusiv o anchetă internă în cadrul SRI a celor care au falsificat dosarul de urmărire informativă a tatălui meu: dosarul Udrea, dovedit de CNSAS că a fost falsificat grosier în anii ’90 (în decembrie 1984, Securitatea i-a deschis dosar de urmărire lui Gheorghe Ursu cu indicativul Udrea – n.r.). Şeful arhivelor fostei Securităţi, ajunse toate la SRI, era un fost securist, care lucrase în arhive şi până în ’89, şi a rămas bine-merci în SRI şi după ’89 şi care a ajuns decanul Facultăţii de Informaţii din cadrul Academiei SRI. E vorba de cel care e prezentat la unele televiziuni ca „istoric“ al serviciilor secrete, Cristian Troncotă, ajuns general în SRI. Ei bine, acest Cristian Troncotă are semnătura pe dosarul falsificat Udrea al tatălui meu. Cei de la CNSAS au dovedit negru pe alb, filă cu filă, cum filele pe microfilm sunt diferite de cele pe hârtie. Au inserat în 7 volume alte file. Falsificarea acestui dosar s-a făcut în cadrul SRI, dovedit, clar. Nu putea să fie dinainte.

Iată ce spune despre această situație Germina Nagâț, fosta șefă a Direcției de Investigații din CNSAS, actualmente membră a Colegiului instituției:

 

Mai întâi, dosarul penal deschis de Securitate – și nu butaforia creată de Miliție! – s-a rătăcit în meandrele concretului. A ajuns la CNSAS abia în 2007, la „marea predare de dosare“, iar Andrei Ursu l-a văzut pentru prima oară abia în octombrie 2014, în timpul celui de-al doilea episod de grevă a foamei. La rândul lui, dosarul de urmărire informativă „Udrea“, compus din 7 volume, a fost desecretizat abia în 2000, printr-o decizie a CSAȚ, și a ajuns la CNSAS în ianuarie 2015, trimis de Parchet. Abia după ce l-am citit am înțeles de ce a fost nevoie de o decizie a CSAȚ pentru ca Andrei Ursu să poată vedea dosarul de urmărire al tatălui său. / Acest construct arhivistic, compus din 7 volume și închis, potrivit copertei, în 1987, a fost golit de documentele originale și transformat într-un bric-a-brac suprarealist: începând cu volumul 2, e umplut cu fotocopii, fie după declarații arhivate în original în dosarul penal, fie după alte declarații care nu mai sunt de găsit nicăieri, fie ale unor ciorne de rapoarte și comunicate de presă de după 1990, unele datând chiar din 1993. Asta, deși oficial dosarul era închis din 1987... / Cele mai interesante sunt însă drafturile succesive ale comunicatelor de presă, formulate ca reacții la acuzațiile societății civile, care reclama că SRI obstrucționează ancheta. Din ele aflăm de pildă că, pe toată perioada anchetei din anii ’90, procurorii au fost „sprijiniți“ de „ofițeri de informații“. Firește, pasajele cu pricina n-au fost păstrate și în textul final al comunicatelor... Din dosarul de 7 volume, doar primul mai conține documente originale, nu însă și coperta. Comparația cu microfilmul, preluat și el tot în 2015, a arătat că volumul 1 nu mai are coperta originală, pe care se afla mențiunea „urmează volumul 2, TO“. Adică, volumul 2, compus azi din talmeș-balmeșul amintit mai sus, conținea inițial transcrieri ale interceptărilor de tehnică operativă. O explicație simplă pentru dispariția lor ar fi faptul că transcrierile înregistrărilor, inclusiv din camerele de arest, se trimiteau în primul rând ofițerilor de caz – Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș. / În timpul în care probele din dosarele penal și informativ, care îi indicau pe cei doi securiști ca anchetatori principali, zăceau sub cheie și erau masiv modificate, s-au găsit alți vinovați pentru moartea lui Gheorghe Ursu (doi milițieni, un deținut de drept comun și un șef de la arhivă).

Și Ștefan Bosomitu de la IICCMER:

 

În fine, la fel de curioasă rămîne și situația dosarului de cercetare penală dispusă în cazul Gheorghe Ursu în perioada decembrie 1984 – august 1985, sub învinuirea de „propagandă împotriva orânduirii socialiste“, instrumentat de ofițerul de Securitate Marin Pîrvulescu. Acesta a fost identificat în arhiva CNSAS, sub cota P 58684, abia în luna noiembrie 2014. Conform instrumentelor de evidență, dosarul în cauză fusese preluat de către CNSAS încă din data de 19 februarie 2007.

Mai întâi, ne putem întreba ce a făcut șefa Direcției de Investigații de la CNSAS – această zeiță Diana a zilelor noastre – pusă în fața situației. Să nu-mi spuneți că dacă ar fi făcut ceva ar fi zburat din post în secunda următoare, căci nu cred că în democrația noastră este posibil așa ceva! Am înțeles, judecătorii sunt comuniști și răi, iar securiștii și mai răi. Dar CNSAS ce-a făcut cu dosarul între 19 februarie 2007 și noiembrie 2014, deci timp de peste 7 (șapte) ani? L-a ținut în păstrare socialistă? Ne putem întreba apoi de ce Andrei Ursu, „care a moștenit de la tatăl său candoarea naivității și încăpățânarea, ambele la cote absolute“ (am citat-o pe aceeași Nagâț), nu a cerut avocaților firmei Mușat&Asociații să dea SRI și CNSAS în judecată pentru aceste fapte? Dosarele tatălui său, unul făcut harcea-parcea la SRI, celălalt ținut sub obroc la CNSAS, erau piese centrale în probatoriu, iar acțiunea ar fi fost logică și necesară. A intrat cumva în pertractări cu șeful serviciului secret intern, așa cum lasă să se înțeleagă chiar relatarea sa? A existat un troc, vreo înțelegere tacită între aceștia, de tipul: noi nu zicem nimic de dosar, iar voi faceți figurație în proces? Și cu CNSAS: a crezut că o putem aranja cumva, între noi?

Și o stranie experiență personală

Nu-l cunosc personal pe Andrei Ursu, însă acum un cincinal-în-patru-ani-și-jumătate am avut nefericita surpriză să-l regăsesc pe acest Ulise al zilelor noastre ca agent de influență al holocaustiștilor într-o situație legată de istoria și memoria comunismului, mai precis de reeducarea de tip Pitești, unde pe post de pion avansat a figurat Demetriade, între timp mutat cu arme și bagaje la Cursul de Securitate și Totalitarism de la Academia SRI. Este vorba despre un caz pe care îl cunosc în detaliu, căci am fost implicat, dar pe care n-am să-l relatez, căci nu eu am fost ținta. Nu a avut loc atunci nici o influență, nici o prelucrare tocmai pentru că țintele au rămas demne, pe două picioare, nu s-au târât în patru labe. Despre conduita sa în acea situație am însă un singur cuvânt: mizerabilă.

Cum spuneam, suntem în Twin Peaks, nimic nu este ceea ce pare a fi. Este un joc al oglinzilor, o poveste cu securiști și anti-securiști, în care nu știi cine și ce rol joacă cu adevărat. Veritabilă!

 

București, 3 și 9 august 2023.

 

CAZUL URSU vs. SECURIȘTII. CUM AM AJUNS AICI?

După decizia din acest proces, prin care inculpații au fost achitați definitiv, a fost publicată și motivarea sa[1].

Din câte ne dăm seama la o primă vedere, este vorba despre o acțiune prost condusă de la un capăt la altul.

Că luăm de bun sau nu ce au spus magistrații, concluziile sunt devastatoare:

– Faptele au fost greșit încadrate la „crime împotriva umanității“ (conform legislației de la data săvârșirii lor);

– Procurorii au lăsat faptele să se prescrie (pentru a fi judecate conform aceluiași criteriu de mai sus);

– Rechizitoriul este preponderent o analiză istorico-pedagogică și subțire la nivel de probatoriu;

– Completul ÎCCJ a fost unul „bun“, spre deosebire de alternativele (realismul ar trebui avut în vedere întotdeauna în analiză: judecătorii sunt produsul unei școli și funcționează într-un context dat).

Pe scurt, un deznodământ trist, dar cumva previzibil, logic. Fapt pe care reprezentanții victimei l-au prevăzut încă de acum o lună, când au început să agite opinia publică[2].

Deci cine-i responsabil de această situație? Și la ce folosește agitația care a urmat?

Am spus, repetăm: așteptăm și noi o lectură juridică neutră și competentă cu privire la ansamblul cazului Ursu (care nu se rezumă la motivarea ÎCCJ, ci are în vedere toate aspectele: rechizitoriul procurorului, hotărârea primei instanțe și modul în care au avut loc înfățișările, probele, modul lor de administrare, sofistica tipică proceselor). Dar ne este teamă că vom aștepta cu toții mult și bine: amalgamul, lălăiala, lamentațiile contraproductive, delirul vor continua o vreme, până când se vor stinge cu totul, fără să putem înțelege unde am greșit și ce-i de făcut în continuare[3]. Tocmai pentru că Dreptul nu este istorie, nici sinonim cu Dreptatea. Pe scurt, într-un proces penal ar trebui evaluate și cântărite probe, nu este locul în care se confruntă viziuni istorice diferite, nici memorii concurente. Pentru corectitudine, ar fi de spus că în scurtul răstimp au fost publicate analize juridice care consideră că faptele au fost bine încadrate de acuzare și se concentrează pe maniera greșită de evaluare a judecătorilor ÎCCJ sau împart responsabilitatea acestora cu Parchetul[4]. Din contră, altele indică multiplele probleme legate de încadrarea juridică și posibilitatea condamnării, acum, a faptelor[5].

Toate acestea au un sens dacă mai dorește cineva vreo continuare sau este un moment-alibi pentru toate incompetențele, inconsistențele, lașitățile și lenea noastre proverbiale?

Să lăsăm deoparte pichetarea ÎCCJ, căci este profund neserioasă!

Pe de altă parte, credem că, în loc să aducă Istoria (și istoria) la Tribunal, Istoricul ar trebui să se ocupe de chestiuni arhivistic-istorice precum cele de mai jos:

 

i-am cerut [Andrei Ursu lui Eduard Hellvig – n.n.] inclusiv o anchetă internă în cadrul SRI a celor care au falsificat dosarul de urmărire informativă a tatălui meu: dosarul Udrea, dovedit de CNSAS că a fost falsificat grosier în anii ’90 (în decembrie 1984, Securitatea i-a deschis dosar de urmărire lui Gheorghe Ursu cu indicativul Udrea – n.r.). Şeful arhivelor fostei Securităţi, ajunse toate la SRI, era un fost securist, care lucrase în arhive şi până în ’89, şi a rămas bine-merci în SRI şi după ’89 şi care a ajuns decanul Facultăţii de Informaţii din cadrul Academiei SRI. E vorba de cel care e prezentat la unele televiziuni ca „istoric“ al serviciilor secrete, Cristian Troncotă, ajuns general în SRI. Ei bine, acest Cristian Troncotă are semnătura pe dosarul falsificat Udrea al tatălui meu. Cei de la CNSAS au dovedit negru pe alb, filă cu filă, cum filele pe microfilm sunt diferite de cele pe hârtie. Au inserat în 7 volume alte file. Falsificarea acestui dosar s-a făcut în cadrul SRI, dovedit, clar. Nu putea să fie dinainte[6].

  

Ce este adevărat din toate acestea? Faptul ar rămâne de stabilit cu cea mai mare acuratețe posibilă.

Credem deci că în loc să facă un amalgam între istorie și drept, rolul istoricului, al arhivistului este să se întrebe (și să întrebe) care mai este starea Arhivelor Securității, ale Partidului, ale Penitenciarelor, ale Internelor, ale Armatei? Corolar, care este autenticitatea lor și cum mai stăm cu mult trâmbițata declasificare?[7] Fără acestea, nici un probatoriu din lume nu este posibil, nici o analiză istorică probă și competentă. Restul sunt, în cel mai bun caz, compuneri de amatori (care, tocmai de aceea, își merită soarta) și/sau pescuitori în ape tulburi. Dreptul și istoria sunt două narațiuni diferite, dar care comunică, și în nici un caz nu sunt interșanjabile. Să dăm ce este al fiecăreia.

Care a fost răspunsul intelighenției autohtone, al instituțiilor de istoria comunismului și păstrarea memoriei sale? Doar un exemplu revelator: IICCMER a decis să publice o petiție. Investigarea Crimelor Comunismului! Petiție! Altfel spus, Găina se ouase o mărgică. Și ne mai întrebăm cum de am ajuns aici? Să nu ne mai întrebăm: așa, și cu oameni de acest tip!

 

NOTE

[1] Cf. https://www.luju.ro/cazul-ursu-la-rece-pasajele-cheie-din-hotararile-cab-si-iccj-in-2014-dupa-aproape-30-de-ani-de-la-decesul-victimei-pentru-infractiunile-pentru-care-se-putea-dispune-tragerea-la-raspundere-de-abuz-in-serviciu-cercetare-abuziva-rele-tratamente-tortura-insti?fbclid=IwAR0xxAyGScgVKmDKpwdslbcEXHEse2wOsdkwrC06Iy3n8Rz8ykSG_i2a3v4.

[2] Cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2023/07/procesul-ursu-si-mai-multe-probleme-pe.html.

[3] Iată un exemplu revelator pentru populismul istoric și memorial ce reprezintă curentul dominant: https://romania.europalibera.org/a/judec%C4%83tori-ursu-ignoranta-ticalosie-/32526354.html?fbclid=IwAR0HJtpA0N56XjnNjdoyxpab-zAKRa5KcU3zFIUIIof7MufHL8cYG8wbm1c.

[4] Cf. https://www.juridice.ro/698326/o-analiza-juridica-a-deciziei-tribunalului-suprem-al-rsr.html?fbclid=IwAR22PPa1eNluM-DZs4LxINu92HcdVlH5mQGi4GQJ0NMvuOJoaMvoyamezlI; https://www.juridice.ro/698321/cazul-ursu-restantele-si-strambatatile-actiunii-publice-din-romania.html?fbclid=IwAR22PPa1eNluM-DZs4LxINu92HcdVlH5mQGi4GQJ0NMvuOJoaMvoyamezlI.

[5] Cf. https://www.qmagazine.ro/tortionarii-disidentului-ursu-nu-au-fost-achitati-o-analiza-a-sentintei-pronuntate-de-judecatorii-valerica-voica-constantin-epure-si-alin-nicolescu-de-la-iccj/; https://defapt.ro/procurorii-au-ratat-dosarul-gheorghe-ursu/?fbclid=IwAR1ufP5ZExFb_8bPoDfZ1ram1FxxwcVwHkQGCOk39JJNeaASCSMTtNZkymY.

[6] Cf. https://www.stiripesurse.ro/fiul-lui-gheorghe-ursu-dezvaluiri-incendiare-am-fost-in-audienta-la-eduard-hellvig-cand-era-sef-al-sri_3010508.html?fbclid=IwAR3HrXQEghPpwJWK_TaDjNs0TnWlehyoS_q11a6gNtMpi3_9RcsqBeYUfNg.

[7] Cf. https://mircea-stanescu.blogspot.com/2023/03/cea-mai-opaca-arhiva-isi-deschide.html?fbclid=IwAR1v9nZy8zZ5Ey3KbukRu2PcWzWqj8vw3SAJAXsMzGla7cH0hW-XbrU5bGc.

 

București, 1 august 2023.

 

PROCESUL URSU: ȘI MAI MULTE PROBLEME, PE APE ȘI MAI TULBURI!

Am scris, deci nu va trebui să reiau. Și spun asta nu din dorința de a fi în răspăr cu toată floarea cea vestită a intelighenției băștiașe (Goma îi zicea „băștinoase“), care face front comun pentru condamnarea celor doi securiști, într-un proces văzut ca „al Securității“, dacă nu chiar al regimului comunist însuși, la care s-a raliat până și Madam Blandiana, cea cu „memoria ca formă de justitie“, deci dezinteresată de dezbateri juridice, condamnări penale, chestii!

Lasând la o parte familia victimei, activiștii profesioniști sau figuranții de conjunctură (și de bonton), pentru istoric acest proces, ca și precedentele, este o provocare, căci pune în lumină rolul său: este sau nu treaba lui să se alăture corului care cere condamnări, ori o alta? Și dacă nu, care? O putem descrie?

La fel, treaba jurnaliștilor, oamenilor de bine, activiștilor – folosind cuvintele mari: adevăr, dreptate, justiție – este să preseze instanța în sensul obținerii unei condamnări ori să militeze pentru o examinare independentă juridic a probelor de la dosar, în fine, pentru o justiție independentă sau pentru una cu geometrie variabilă (doar când ne convine)?

Din păcate, vestea tristă este că nici de această dată nu vom avea parte de vreo dezbatere, ci doar de clișee și porcife, de propagandă unidirecțională, deci pustiu, Sahara spiritului – ca să închei dramatic!

 

Zakynthos, 6 iulie 2023.

 

ÎNCEPUTUL PROCESULUI URSU

Gheorghe Ursu

        Captură Tv

Butaforia proceselor de tip Vișinescu – Ficior continuă

După primul proces, pe care l-am urmărit și comentat în detaliu, am încetat să ne mai preocupăm de subiect, care este pierdere de vreme, căci nu aduce vreun plus nici cunoașterii istorice, nici memoriei victimelor[1].

Noul avatar al subiectului poate fi tratat în puține rânduri[2]:

1) Despre victimă și familia ei: Gheorghe Ursu putea fi la vremea respectivă salvat. Liga Drepturilor Omului de la Paris (Eugen Ionescu, Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Maria Brătianu, Paul Goma) era pregătită să intervină, să facă publicitate („scandal“, cum se spunea atunci), la fel cum s-a întâmplat și în alte cazuri ale perioadei – Vasile Paraschiv, Radu Filipescu – care, în ciuda represiunii nu mai puțin brutale a Securității, au scăpat cu viață. Doar că familia Ursu s-a opus, iar Liga i-a respectat dorința, și acea decizie i-a fost fatală lui „Babu“...

2) Faptul că aceste cazuri ajung azi în instanță indică în mod clar situația că se vor solda cu condamnări, iar rolul trist-celebrelor deja NUP-uri de până acum câțiva ani a fost să împiedice tocmai publicitatea, dezbaterea lor și, mai ales, orice posibilă evoluție imprevizibilă în instanță. Să ne imaginăm doar ce s-ar fi întâmplat dacă procesele ar fi avut loc în ultimul deceniu al secolului trecut, când presa era cât de cât presă, iar prima generație a pușcăriilor politice nu plecase încă spre o lume mai bună, ba chiar exista și o agregare anticomunistă notabilă...

3) S-a structurat deja un modus operandi: sunt aduse în fața instanței cazuri de autori care mai de care mai epuizați (fizic, mental și „ca valoare de întrebuințare“), tot așa cum sunt vizate familiile victimelor cu pondere socială și mediatică, precum fiicele lui Ioan Bărbuș (în cazul Vișinescu), liderul AFDPR și secretar de Stat Octav Bjoza (în cazul Ficior) sau, în acest caz, fiul opozantului ucis, Andrei Ursu.

Ne-am declara, la rigoare, convinși pe deplin de acuratețea juridică a demersului dacă Parchetul s-ar apleca nu doar asupra aceastei pleiade de „lideri de opinie“, „persoane sus-puse“ și membri ai Intelighenția, ci și a cazurilor familiilor nenumăraților „Ion“ și „Gheorghe“ uciși în condiții asemănătoare în timpul regimului comunist, sau măcar a ansamblului cauzelor care au făcut obiectul așa-numitului dosar „Procesul comunismului“, soldate toate cu neînceperea urmăririi penale, din care Parchetul extrage, la intervale rare și printr-un hocus pocus, unele dintre ele. Și corolar, dacă aceste procese nu s-ar desfășura ca și cum Vișinescu, Ficior și ceilalți ar fi făcut crimele care li se impută de unii singuri, fără ordinele superioare și concursul subordonaților, iar Parchetul și instanțele s-ar strădui să înțeleagă structura de comandă (chain of command), și s-ar preocupa să inculpe și asociații lor.

4) Faptul că abia după 25 de ani de la căderea regimului comunist se discută în instanță aceste cazuri este în sine o dovadă a continuității – de oameni, practici și structuri – între vechiul regim și cel postrevoluționar. Prin urmare, argumentația fiului victimei: „Noul stat nu are nicio legătură cu obiectul cauzei. Nu poate fi tras la răspundere“[3] este stranie. Înțelegem tactica avocățească (motiv: în general, populația nu susține calea juridică de abordare a moștenirii comuniste, și cu atât mai puțin atunci când implică despăgubiri materiale), dar ea este falacioasă istoric și moral. În plus, este ilogică, întrucât inconsistentă, circulară: dacă Statul român a devenit chiar ieri, când s-a aplecat asupra cauzei, altceva decât a fost până în 1989, nu se înțelege de ce ar trebui să o mai judece. Doar pentru a acorda familiei victimei o tardivă satisfacție morală? Corolar, devine Statul român „democratic“ atunci când se ocupă de cazurile care ne interesează pe noi, iar nu și de restul victimelor?

5) Aceste procese – târzii, foarte selective – nu doar că nu aduc vreo clarificare istorică necesară dar, mai mult, mai grav, sunt compromițătoare atât pentru urmașii victimelor cât și, mai ales, pentru memoria victimelor și ideea de justiție. Căci dacă justiția nu se aplică tuturor, atunci ea nu este justiție!

Se pare însă că este nevoie, în context, și de crearea impresiei că Parchetul – parte a Executivului bicefal angajat într-un conflict politic pe viață și pe moarte – luptă împotriva „ciumei roșii“...

6) În fine, ar fi util de eliminat o iluzie, altminteri înălțătoare: „Condamnările foştilor oficiali şi funcţionari comunişti trebuie urmate şi de o politică de desecretizare a documentelor create de regimul construit [comunist] şi intrarea lor în circuitul ştiinţific.“[4]

Faptul că România menține secretă nu doar mare parte a informațiilor regimului totalitar, ci chiar a legislației acestuia, se întâmplă din pricina cvasiabsenței dezbaterii sociale și istorice și a interesului public pentru aceste chestiuni, reflex, și ele, al slabei noastre capacități asociative și civice. Prin urmare, este ușor de estimat că procesele de acest tip (ceea ce s-a și dovedit, de altfel, după primele două) nu vor face decât inversul: să legitimeze o iluzorie despărțire de trecutul comunist și, în același timp și tocmai de aceea, să păstreze deplânsa „continuitate a culturii secretului ridicată la rang de politică de stat de către regimul comunist și preluată după 1989 de către statul român postdecembrist și structurile sale“[5].

*

Anticomunismul sui-generis care mai animă azi intelighenția noastră (intelectuali, literați, ziariști, „analiști politici“ și alți „lideri de opinie“) este când lacrimogen, când ideologic, însă în ambele cazuri interesat, și lăsăm deoparte chestiunea despăgubirilor, care poate fi ea însăși un motiv subordonat. Să eliminăm o posibilă neînțelegere: beneficiarii au dreptul de a primi despăgubiri, dar ar fi util să mediteze la faptul că în acest context ele sunt privilegiul unor aleși, iar nu drepturile unei întregi categorii uitate, care este nevoită să se mulțumească cu ceea ce cade de la masa stăpânilor[6].

În locul acestui tip de anticomunism, ar fi utilă o interogare pragmatică a beneficiilor sociale ale demersului, istoric și reparatoriu deopotrivă. Înțelegem contextul social și suntem nevoiți să-l luăm în considerare, oricât de puțin ne-ar conveni: populația – născută, crescută în comunism, plus o generație în postcomunism – nu agreează acest mod juridic de raportare la moștenirea vechiului regim, la fel cum instituțiile europene nu obligă Statele membre să se aplece asupra cazurilor de criminalitate de dincolo de orizontul temporal al Tratatului lor de bază, cu două excepții în cazul nostru: crimele Revoluției și Mineriadei din 13–15 iunie 1990[7].

Iar dacă concluzia este că aceste beneficii sunt iluzorii, atunci rămâne întrebarea: cui și în ce fel folosesc procesele criminalilor comuniști?

NOTE

[1] A se vedea suita de zece articole de pe acest blog la adresa:

http://mircea-stanescu.blogspot.ro/search/label/PROCESUL%20VI%C8%98INESCU.

[2] Pentru expunerea primei înfățișări în instanță, cf. Dumitru Lăcătușu, Relatare de la procesul Gheorghe Ursu. Spinoasa problemă a continuității între instituțiile statului român de azi cu cel comunist, la adresa: http://www.contributors.ro/reactie-rapida/relatare-de-la-procesul-gheorghe-ursu-spinoasa-problema-a-continuitatii-intre-institutiile-statului-roman-de-azi-cu-cel-comunist/.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Pentru chestiune cf. Despre spinoasa problemă a despăgubirilor datorate foștilor deținuți politici, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/11/despre-spinoasa-problema-despagubirilor.html.

[7] Pentru un bilanț al manierelor de raportare la trecutul comunist cf. Mémoires communistes, mémoires du communisme en Roumanie, în «Communisme 2015», sous la direction de Stéphane Courtois, Paris, Éditions Vendemiaire, 2015, pp. 169–182, și la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/11/memoires-communistes-memoires-du.html.

București, 14 mai 2017.