„ÎNTOARCEREA LA ARHIVE ESTE OBLIGATORIE“

Două întrebări istorice și una arhivistică adresate Elenei Dragomir

Istoric, specializată în politica externă a regimului comunist român postbelic, Elena Dragomir răspunde întrebărilor noastre cu ocazia publicării cărții sale, „Pericolul sovietic. Percepții și relații româno–sovietice în România postbelică“ (Humanitas, 2019, versiune electronică la adresa:

https://play.google.com/store/books/details/Elena_Dragomir_Pericolul_sovietic?id=ggitDwAAQBAJ&fbclid=IwAR2nGg8riLFx7ggu8WRNBAtBcYcsyftV3nCMy7VG-pbuI8G5xCEvmnQ8Nnw).

Cum caracterizați raporturile româno–sovietice în perioada studiată, să-i spunem epoca Gheorghiu–Dej?

Contactele româno–sovietice din perioada Gheorghiu–Dej trebuie privite în contextul general al alianței de securitate în care România a intrat după război. Spre sfârşitul anului 1944, țara noastră era un fost aliat al Germaniei, învins în război, aflat sub ocupaţie militară sovietică, față de care Marea Britanie și Statele Unite ale Americii nu manifestau vreun interes special, dar față de care Uniunea Sovietică nutrea planuri de pedepsire. În octombrie 1944, societatea românească şi elitele ei politice se temeau că însăşi existenţa statului român era în pericol. Conform acestor percepții, în cel mai rău caz URSS avea să transforme România într-o republică sovietică, iar în cel mai bun caz să impună aici un regim comunist. Temându-se de repercusiunile sovietice împotriva României, ca pedeapsă pentru participarea la războiul antisovietic, la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945 mulţi români se pronunțau pentru o politică de prietenie, colaborare şi alianţă cu sursa pericolului (cu URSS), considerând că aceasta era singura soluţie care i-ar fi putut calma pe sovietici şi care ar fi putut oferi garanţii de securitate României. Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Gheorghe Tătărescu, Constantin Vişoianu, Regele Mihai, dar și Petru Groza, Vasile Luca, Gheorghiu–Dej sau Ana Pauker vedeau situația în acest fel.

Al doilea factor care explică intrarea României în alianța cu URSS ține de experienţa anterioară a țării în materie de alianţe. După Primul Război Mondial, România căutase să obţină garanţii de securitate prin încheierea unor alianţe defensive cu Franţa sau Marea Britanie, într-o tentativă de a balansa împotriva statelor revizioniste din regiune – Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Pentru că cele două puteri occidentale nu erau interesate să încheie alianţe militare cu statele est-europene, în 1921 România a decis să intre în Mica Antantă, iar în 1934 în Înțelegerea Balcanică. Nici aceste alianțe, dar nici tratatele încheiate cu Franţa, Italia sau Polonia în 1926 nu au garantat securitatea României în caz de război. În noiembrie 1940, România s-a aliat (a balansat) cu Germania, pentru a contrabalansa URSS, dar şi această alianţă de securitate a eşuat.

Astfel, luând în considerare experienţele istorice ale României în materie de alianțe de securitate, precum şi percepţiile asupra ameninţării sovietice iminente, în a doua parte a anilor ’40 elitele politice ale României (nu numai cele comuniste) au conceptualizat viitoarea strategie de securitate a statului român în termeni de prietenie, colaborare şi alianţă cu URSS, sursa pericolului. Nu a fost deloc ușor pentru oficialii români din anii 1945–1947 să-i convingă pe sovietici să primească România în sistemul lor de tratate de prietenie. Pentru a atinge acest scop, România a adoptat o „politică de împăcare“ cu URSS, caracterizată de satisfacerea cererilor sovietice. Se spera ca, odată obținută „încrederea“ Uniunii Sovietice în prietenia României, aceasta din urmă să poată obține o uşurare a condiţiilor economice, politice, militare sau administrative impuse de Acordul de Armistițiu. Abia în februarie 1948 între România și URSS s-a încheiat un tratat de prietenie, primul acord postbelic româno–sovietic care a tratat România (chiar dacă doar formal) ca pe un partener egal, iar nu ca pe un inamic înfrânt în război.

În perioada cuprinsă între 1948 și sfârșitul anilor ’50, conducătorii români au continuat să acționze în cadrul general al unei politici de liniștire a Uniunii Sovietice. Această politică urmărea să reducă lipsa de încredere a Moscovei față de România și era bazată pe compromisuri și pe respectarea intereselor și cererilor sovietice, chiar și când acestea contraveneau intereselor naționale. În acest fel, liderii români sperau, pe de o parte, să îi convingă pe conducătorii sovietici să reducă o parte dintre poverile impuse asupra României la finalul războiului, iar pe de altă parte, să prevină alte măsuri sovietice care să afecteze securitatea și interesele țării. Când URSS a acceptat să își retragă trupele și consilierii din România sau să desființeze sovromurile (în anii ’50), conducătorii români au formulat concluzia că politica lor de calmare a Uniunii Sovietice se dovedise eficientă și că, deci, trebuia continuată. La începutul anilor ’60 însă, în contextul oferit de încercările sovietice de integrare și coordonare a blocului estic, conducătorii români au început să percepeapă noi și iminente amenințări sovietice la adresa securității și intereselor României. Ca răspuns, au început să combine politica de loialitate și împăcare, pe de o parte, cu opoziția față de Uniunea Sovietică, pe de alta.

Care sunt resorturile opoziției României comuniste față cu sovieticii și cum s-a manifestat ea concret?

Situații și exemple când românii s-au opus unor propuneri, inițiative sau cereri sovietice pot fi găsite încă de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50. Această opoziție era însă nepublică. La începutul anilor ’60, luând în considerare factori precum apropierea geografică a Uniunii Sovietice, puterea militară și economică a acesteia, dar și intențiile sale agresive (așa cum erau ele percepute la București), liderii români apreciau că prezervarea alianței cu sursa percepută a pericolului (URSS) era singura opțiune prin care se putea realiza securitatea statului român. Aceiași lideri erau convinși, însă, că transpunerea în practică a proiectelor sovietice de integrare și coordonare ar fi dăunat puternic intereselor naționale ale României, poate chiar integrității sale teritoriale (a se vedea, de exemplu, reacțiile lor față de Planul Valev). De aceea, conducerea română și-a propus scopul aparent contradictoriu de a se opune amenințărilor sovietice și de a bloca proiecte sovietice precum integrarea blocului estic fără a periclita însă relația de prietenie și alianță cu URSS.

Pentru a atinge acest scop, românii subliniau de regulă existența unei distincții formale între, pe de o parte, nivelul prieteniei și alianței bilaterale (pe care România nu l-a contestat și nu avea să îl conteste, subliniau ei) și nivelul unor probleme (chipurile) concrete, mărunte, al unor diferențe de opinie, al unor divergențe palpabile, în chestiuni precum colaborarea economică, integrarea CAER, coordonarea Pactului de la Varșovia sau a ripostei împotriva Chinei, relațiile cu statele vestice etc. Deseori, în discuțiile sale cu sovieticii, conducerea română susținea că România și URSS puteau avea poziții diferite într-un număr de probleme concrete, dar că relația de prietenie și alianță nu trebuia să sufere din această cauză. În august 1964, după ani de discuții tensionate, conducerea sovietică a accceptat acest punct de vedere și a promis că poziția diferită a României avea să fie respectată în toate problemele. Se cerea, în schimb, ca România să se abțină de la a mai discuta în public divergențele bilaterale.

Una dintre cele mai grele întrebări pentru specialiști a fost aceasta: cum explicăm faptul că România s-a opus uneori Uniunii Sovietice, dar alterori nu; că uneori a susținut proiecte și inițiative sovietice, dar alteori le-a contestat și blocat, chiar public? În opinia mea, liderii români au pus bazele unui anumit model (sau tipar) de opoziţie față de Uniunea Sovietică, definit de câteva elemente principale: opoziţia era un răspuns dat unei (percepute) ameninţări iminente (cum au fost, de exemplu, propunerile de integrare CAER); scopul opoziției era de a amâna sau elimina exact acea ameninţare (percepută); opoziţia faţă de o (percepută) ameninţare specifică era construită în trepte, de la împotrivire indirectă şi nepublică la contestare publică şi oficială; acţionând pentru a bloca o anumită ameninţare sovietică, conducătorii români erau preocupaţi în mod special să nu antagonizeze cu Uniunea Sovietică, să nu-i provoace pe sovietici la noi acte ostile faţă de România; a face publice neînţelegerile româno–sovietice era o tactică „de rezervă“, pe care românii o foloseau doar ca ultimă soluţie: cu cât era mai mare ameninţarea (percepută), cu atât creştea probabilitatea ca liderii români să folosească acestă tactică; după ce ameninţarea era amânată sau eliminată, conducătorii români reduceau intensitatea opoziţiei lor, renunţând la contestarea categorică, publică şi oficială în favoarea unei opoziţii secrete (ţinute departe de public) şi indirecte.

În ce măsură arhivele românești ajută studierii acestei problematici și unde considerați că nu?

Cercetătorii interesați de istoria României postbelice au acces foarte larg la sursele deținute de Arhivele Naționale ale României. Noi fonduri devin accesibile în fiecare an, condițiile din sălile de studiu sunt din ce în ce mai bune, atitudinea personalului este una profesionistă. Se pot fotografia și xerocopia documente și articole din presa vremii. Taxa foto este simbolică, se poate plăti online, iar dovada plății poate fi trimisă prin poșta electronică. Custozii îți dau telefon și te informează dacă sala este închisă, astfel încât să nu călătorești degeaba din provincie. Toate aceste aspecte sunt foarte importante. Accesul la sursele din Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe nu este la fel de ușor, dar chiar și acolo s-au produs îmbunătățiri considerabile în ultimii ani. Pe scurt, de foarte multă vreme, accesul la surse nu mai este o problemă pentru cercetător.

Rămâne însă întrebarea cum folosim aceste surse? Cum încorporăm informațiile în studiile noastre? Cum interpretăm? Cât suntem de onești cu sursele noastre și cu noi înșine? Ce facem când sursele de arhivă nu confirmă tezele susținute de vocile consacrate din istoriografia domeniului? Dar când sursa oferă informații vagi, incomplete sau chiar contradictorii? Cum procedăm când o informație nu este disponibilă și pare a fi de negăsit în hățișul arhivistic?

Tocmai pentru că există larg acces la sursele de arhivă, relațiile româno–sovietice pentru perioada Gheorghiu–Dej se află în plin proces de revizuire istoriografică. Foarte încet, dar foarte sigur, alături de vechea abordare începe să se contureze o nouă perspectivă și încep să apară noi paradigme de interpretare. Această afirmație este, de altfel, valabilă nu numai pentru perioada în care la conducere s-a aflat Gheorghe Gheorghiu–Dej, ci și pentru deceniile ulterioare, și nu numai pentru relațiile româno–sovietice, ci pentru politica externă a României postbelice în general.

În viziunea istoriografică dominantă lucrurile sunt relativ clare și stau astfel: după Al Doilea Război Mondial comuniștii au venit la putere în România; datorită afilierii lor ideologice și dorind să ajungă și să se mențină la putere cu orice preț, aceștia în mod voluntar au subordonat interesele României intereselor sovietice; mai târziu, când destalinizarea părea să aducă și în România înlocuirea celor aflați la putere, aceștia au decis o distanțare de linia Moscovei, adoptând, în schimb, o politică autonomă sau independentă (care, de fapt, spun aceiași autori, nu era tocmai autonomă sau independentă, de vreme ce România a rămas membră în CAER și în Pactul de la Varșovia). Sigur, am simplificat, dar acestea sunt tezele acestei interpretări, care nu este tocmai confirmată de sursele de arhivă, nici românești, nici străine.

Originea acestei poziții poate fi căutată în unele studii apărute în Occident încă din anii Războiului Rece, o perioadă când nu exista acces la arhive. Autorii lor erau tributari, într-un fel sau altul, confruntării ideologice Est–Vest. Unii fugiseră din Estul comunist și scriau în Vest din postura de politologi sau sovietologi, adică nu din cea de istorici. Imaginați-vă, după cum spunea cineva foarte inspirat odată, cum ar fi arătat o istorie a Primului Război Mondial dacă ar fi fost scrisă înainte ca acesta să se fi sfârșit. Sau dacă autorul ar fi fost unul dintre soldații combatanți.

După căderea regimului comunist, unii foști sovietologi, reveniți în țară, și-au făcut un titlu de glorie din a demonstra că tezele lor publicate în anii Războiului Rece – care se bazaseră (după propriile mărturii scrise) pe „cititul printre rânduri“ al documentelor Partidului Comunist Român și al articolelor din presa vremii – erau confirmate în totalitate de noile surse de arhivă. Rămâne însă întrebarea cum au fost folosite și selectate aceste surse – asta dacă s-a intrat cu adevărat în vreo arhivă.

Ulterior, unii cercetători mai tineri, care nu avuseseră ocazia să scrie și să publice înainte de 1989 și care au avut acces la sursele de arhivă, au căzut într-o dublă capcana istoriografică. Pe de o parte, s-au grăbit să includă în studiile lor tot ce s-a scris vreodată în literatura occidentală, la care România nu avusese acces în perioada regimului comunist. Premisa era că tot ce se scrisese în Occident era și adevărat, și științific corect. Așa se face că în același studiu (de exemplu de politică externă a României) sunt citate de-a valma lucrări apărute în Occident în anii ’50, ’60, ’70 sau ’80. Autorii nu par să cunoască dezbaterile din Occident cu privire la istoriografia Războiului Rece, care a trecut printr-o etapă tradiționalistă (de la sfârșitul anilor ’40 până în anii ’60), una revizionistă (sfârșitul anilor ’60 și anii ’70) și una postrevizionistă (anii ’70 și anii ’80). Spre sfârșitul anilor ’90 s-a propus distincția între Vechea istorie a Războiului Rece și Noua istorie a Războiului Rece, cea din urmă deosebindu-se printr-o nouă paradigmă de interpretare, bazată pe accesul la surse de arhivă.

A două problemă ține de întrebarea ce facem când documentele de arhivă nu confirmă tezele istoriografiei dominante? Selectăm din multitudinea de documente doar ceea ce ne confirmă propria ipoteză sau tezele magistrului? Observăm oare că arhiva infirmă postulatele vechii interpretări? Și dacă da, avem oare curajul de a ne exprima poziția proprie în contra curentului istoriografic dominant?

În concluzie, întoarcerea la arhive este obligatorie pentru studierea acestei problematici, dar cercetătorul trebuie să fie înainte de orice onest. Neîncrezător, suspicios chiar – dacă dorește – dar totuși onest.

București, 20 octombrie 2019.

„O «OMERTA» RĂU ÎNȚELEASĂ“

Două întrebări istorice și una arhivistică adresate lui Florian Banu

Istoric la CNSAS, specializat în serviciile secrete comuniste românești, Florian Banu răspunde întrebărilor noastre cu prilejul apariției cărții sale „Mihai Caraman. Un spion român în Războiul Rece“ (Corint, 2019).

După o primă istorie a serviciului comunist de spionaj al României*, sunteți autorul primei biografii a celui mai important spion al său. Care sunt jaloanele acestui destin, cu suișurile și coborâșurile lui?

Mihai Caraman, probabil cel mai valoros ofițer de informații român din secolul XX, a avut un destin de excepție. Într-un mod oarecum straniu, întreaga sa viață reprezintă o succesiune de etape întinse pe câte un deceniu. Venit pe lume în noiembrie 1928, într-o familie modestă din comuna Oancea, județul Galați, pe malul drept al Prutului, a avut o copilărie care s-a suprapus, practic, cu ultimul deceniu al democrației românești interbelice.

În 1938, când Mihai Caraman împlinea 10 ani, România intra în zodia regimurilor dictatoriale. Carol al II-lea înființa primul partid unic – Frontul Renașterii Naționale, cultul personalității regelui atingea apogeul, statul de drept era abandonat. Au urmat apoi frământări de amploare, care s-au derulat pe parcursul unui deceniu înfiorător: prăbușirea granițelor României Mari, guvernarea național-legionară, intrarea României în al Doilea Război Mondial, schimbarea alianțelor în august 1944, tranziția spre regimul comunist finalizată, practic, la începutul anului 1948.

Deceniul 1938–1948 i-a marcat irevocabil destinul lui Mihai Caraman. Refugiat de două ori din Basarabia ocupată de Armata Roșie (în vara anului 1940 și primăvara lui 1944), confruntat cu privațiunile materiale din perioada foametei din 1946–1947, tânărul Caraman își vede restrânse opțiunile profesionale la una singură: o școală militară a Jandarmeriei. Astfel, în toamna anului 1948 începea „deceniul cazon“: tânărul Caraman a absolvit școala de ofițeri de la Măgurele în martie 1950 și a lucrat până în 1956 ca ofițer de contrainformații militare. Mutat în DIE, Caraman și-a convins superiorii de potențialul său și în noiembrie 1958 a fost trimis la post la Paris.

Începea, astfel, cel de-al treilea deceniu – cel mai prolific, din toate punctele de vedere: „deceniul parizian“! Aflat la post la Paris până în august 1969, Mihai Caraman a reușit penetrarea informativă a Cartierului General al NATO, obținând mii de documente «cosmic top secret» și «top secret». Rețeaua creată de el pe malurile Senei, dar cu activitate și la Bruxelles, a intrat în analele spionajului, devenind un caz-școală, deopotrivă în Vest, ca și în Est.

Revenit în Centrala DIE de la București, Caraman începea un alt deceniu, deosebit de dificil: 1969–1979. Suspectat de a fi fost racolat ba de sovietici, ba de francezi, îndepărtat din DIE și apoi readus în serviciul de spionaj, Mihai Caraman a traversat o perioadă complexă, în care a încercat să-și facă datoria de ofițer de informații, în pofida tuturor adversităților. Dezertarea lui Pacepa în vara anului 1978 a precipitat finalul (aparent!) al carierei sale de ofițer: în decembrie 1979, la zece ani după revenirea în țară, generalul Caraman era trecut în rezervă!

Începea, practic, „deceniul pensionarului“, 1979–1989, ani foarte grei, din toate punctele de vedere. Generalul pensionar a fost urmărit fără întrerupere în acest interval, atât de Direcția a IV-a „Contrainformații Militare“ a Securității, cât și de UM 0195 „Contrainformații CIE“ (contraspionajul extern) și U.M. 0110 „Contrainformații Țări Socialiste“: rețea informativă, filaj, mijloace TO (supraveghere tehnică), interceptarea corespondenței. Fără nici un rezultat!

După zece ani de urmărire zadarnică, Revoluția din decembrie 1989 a adus schimbarea și pentru Mihai Caraman, la fel ca și pentru milioane de români. Rechemat în activitate, generalul a primit funcția de șef al Serviciului de Informații Externe, având dificila misiune de reconfigurare a activității acestuia, în conformitate cu noile orientări politice externe și interne ale statului român. Până în aprilie 1992, când a fost trecut definitiv în rezervă, a îndeplinit cu brio și această misiune, stabilind contacte și construind canale de comunicare cu foștii adversari din cadrul NATO, dar și redefinind parametrii de colaborare cu parteneri tradiționali, precum serviciile secrete din R.P. Chineză.

Cum evaluați rolul jucat de Caraman și motivațiile sale în contextul Războiului Rece, ulterior al României post-comuniste?

Evenimentele secolului trecut au dovedit, cu prisosință, că un singur om poate juca un rol decisiv în derularea unor evenimente de importanță crucială. În toamna anului 1941, înaintea bătăliei de la Moscova, Richard Sorge, agent sovietic aflat la Tokyo, a transmis informația vitală că japonezii nu vor ataca Uniunea Sovietică în Răsărit. Această informație i-a permis lui Gheorghi Jukov să deplaseze trupele staționate în Siberia spre capitală, pentru a întări apărarea și a pregăti contraatacul. Care ar fi fost, oare, cursul războiului dacă diviziile siberiene ar fi rămas pe loc, așteptând un atac japonez?

Așadar, o informație cu valoare strategică se poate dovedi de o importanță extraordinară, iar omul care-și riscă viața pentru a o obține merită tot respectul. În cazul lui Mihai Caraman trebuie să avem în vedere faptul că acțiunea sa de spionaj s-a derulat în anii în care tensiunea Războiului Rece se afla la cote paroxistice, omenirea fiind „la un buton distanță“ de catastrofa nucleară. Să ne amintim că în octombrie–noiembrie 1962, pe când Caraman se străduia la Paris să afle secretele NATO, omenirea a stat cu sufletul la gură așteptând deznodământul „crizei rachetelor din Cuba“. SUA și URSS, două super-puteri posesoare ale unui impresionant arsenal nuclear, stăteau față în față, iar doctrina americană a „represaliilor masive“ şi teama de un atac-surpriză din partea URSS dădeau fiori reci oamenilor aflați de o parte și de alta a Cortinei de Fier.

În acest context, documentele obținute de Mihai Caraman, care dezvăluiau dotarea, doctrina, strategia și planurile concrete ale Alianței Nord–Atlantice au permis strategilor din cadrul Pactului de la Varșovia o înțelegere adecvată a intențiilor reale ale adversarului, dincolo de cele prezentate în retorica ideologizată. Decidenții politici de la Kremlin au înțeles, pe baza unor informații exacte, că „agresiunea imperialistă“ nu este o legitate istorică, au dobândit o cunoaștere precisă a capacităților militare extraordinare ale Occidentului și au înțeles determinarea liderilor NATO de a-și apăra cu hotărâre propriul sistem.

Toate acestea au condus la intensificarea eforturilor pentru construirea unor canale de comunicare, pentru promovarea politicii de coexistență pașnică, pentru adoptarea unor măsuri de control și limitare a armamentelor nucleare.

Așadar, trimis la Paris cu misiunea de a penetra informativ NATO, Mihai Caraman trebuie să fi fost animat de dorința de a obține informațiile strategice necesare prevenirii unor „crize“ în relațiile Est–Vest, dar și apărării cu succes a României, în cazul unui conflict militar.

În cazul activității din perioada anilor 1990–1992, funcția de șef al SIE a fost privită, deopotrivă, ca o încununare a activității, dar și ca o enormă responsabilitate. Să conduci serviciul de spionaj al României în contextul intern și internațional al epocii era o misiune extrem de dificilă: la Răsărit, colosul sovietic se dezintegra sub impactul mișcărilor naționale și sociale, extremisme de tot felul, de la cele ideologice, la cele religioase renășteau, un arsenal atomic extraordinar risca să ajungă în mâinile unor iresponsabili, iar proclamarea independenței Republicii Moldova și conflictul din Transnistria ridicau şi ele o serie întreagă de probleme.

În Balcani, naționalismul amenința să transforme zona, din nou, în „butoiul cu pulbere“ al Europei! Evenimentele de la Tg. Mureș, din martie 1990, arătau că anumite cercuri din Ungaria nu renunțaseră la vechea deviză iredentistă «Nem, nem, soha!» (Nu, nu, niciodată!), preluată din poezia lui Attila József. De asemenea, Orientul Apropiat era în flăcări, prin declanșarea Primului Război din Golf. Structuri tradiționale de colaborare economică, precum CAER, sau de apărare colectivă, precum Pactul de la Varșovia, deveniseră istorie, fără a fi înlocuite prin altceva. În acest context, conducerea politică a României avea nevoie de informații de primă mână pentru a-și putea fundamenta deciziile de politică externă și internă, iar SIE, condus de Mihai Caraman, s-a dovedit capabil să le furnizeze.

Accesul la sursele folosite în scrierea lucrării, discuțiile cu fostul spion român și documentele serviciilor române de informații sunt în vreun fel rezultatul dorinței serviciilor noastre actuale de a-și consolida reputația în domeniu, în fine, cum interpretați această deschidere?

Din păcate, societatea românească este încă tributară unui mod absolut păgubos de raportare la activitatea serviciilor secrete. Cu largul concurs al mass-media, în cei 30 de ani scurși de la căderea regimului comunist a fost inoculată cetățenilor ideea că serviciile secrete nu fac decât afaceri și poliție politică. Atunci când nu fac trafic de țigări și motorină, serviciile infiltrează redacțiile ziarelor și conducerea partidelor politice, fură voturile cetățenilor și manipulează justiția!

Ca atare, a face parte din serviciile secrete ale României sau a le sprijini în vreun fel nu este nici pe departe o mândrie sau o datorie cetățenească, ca în alte state, ci dimpotrivă, o adevărată rușine. La această situație s-a ajuns cu largul concurs al serviciilor de informații înseși, care au preferat mai degrabă un cult al secretului de tip totalitar, decât susținerea unui control democratic și o transparentizare a anumitor aspecte ale propriei istorii.

Documentele din arhiva Securității și chiar a Siguranței și SSI-ului au devenit cu greu accesibile studierii de către istorici, în mare măsură abia după anul 2006. Cele referitoare la acțiunile rețelei Caraman au fost parțial desecretizate abia în… 2018.

Prin urmare, este greu de vorbit de o politică structurată coerent, de o „deschidere“ prin care serviciile românești de informații să încerce să-și renoveze imaginea publică și să crească gradul de încredere al cetățenilor, prin încurajarea publicării unor lucrări de istorie a intelligence-ului românesc. Spre deosebire de marile servicii de informații occidentale sau israeliene, care au sprijinit publicarea unor așa-numite „istorii autorizate“, nici SRI, nici SIE nu par prea interesate de istoria predecesorilor instituționali.

În ceea ce privește decizia surprinzătoare a domnului general Mihai Caraman de a-mi acorda încredere și a relata detaliat o parte a activităților desfășurate de domnia sa, aceasta a fost una personală, motivată în special pe trecerea a peste 50 de ani de la evenimente și de dorința de a se clarifica o serie de aspecte prezentate deformat în istoriografie.

În concluzie, breasla istoricilor mai are de așteptat până să beneficieze de o reală deschidere a serviciilor spre cercetarea onestă a documentelor istorice de primă importanță, iar foștii ofițeri de informații continuă să păstreze tăcerea, respectând o «omerta» rău înțeleasă, totul în detrimentul cunoașterii istoriei recente.

* De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948–1989), Corint, 2016.

București, 18 iunie 2019.