Se afișează postările cu eticheta ARTICOLE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ARTICOLE. Afișați toate postările

CEL MAI MARE PERICOL LA ADRESA ROMÂNIEI

Un titlu de presă ce nu are nici o legătură cu conținutul: în fapt, Andrei Muraru recunoaște că e iluzoriu să așteptăm vreo lămurire cu privire la anularea alegerilor. De ce? Pentru că știe: aceasta a fost fomentată de lobby-ul israelian din SUA, iar el personal a fost în mod necesar implicat.

Ținta interviului este George Simion: lobby-ul pur și simplu nu-l vrea, dar asta e cel mai puțin interesant.

Restul afirmațiilor reprezintă propagandă despre cum noi trebuie să cumpărăm influență la Washington – tot prin lobby, desigur – și să rămânem aliniați complet intereselor americane (unde există temerea că imprevizibilul Trump ar putea da câștig de cauză, în această cursă de sumisiune, liniei Simion–Georgescu).

În alte timpuri (altele decât perioadele nazistă și stalinistă) asemenea aserțiuni ar fi fost taxate drept ale unui agent al unei puteri străine, nu ca ale unui ambasador al unui Stat suveran, dar noi aici suntem. Rolul unui ambasador este să negocieze în interesul țării sale, iar nu să se dovedească pe cât posibil de slugarnic, fie și față de Marea Putere Aliată. De fapt, omul nu are nici o pregătire pentru această meserie, unde ai nevoie de anumite abilități, de instruire, discreție și multă disciplină. Iar partea cea mai tristă nu e că se consideră calificat, ci că este considerat astfel de cei ce iau deciziile de politică externă la București.

Cel mai mare pericol la adresa securității naționale nu îl reprezintă nici Rușii (iar Muraru, paradoxal, e de acord cu asta), nici Fasciștii (aici, ca lobbyist holocaustist, nu mai e), ci lobby-ul israelian. Acesta ne anulează alegerile, ne strivește libertatea de gândire și de expresie (legea holocaustului, cu ultimul său avatar „legea Vexler“, plus oficine și persoane implicate în asemenea acțiuni).

Se înțelege, poți numi asta „parteneriat strategic“, dar alta este realitatea; nefardată.

Soluția ar fi o desprindere din această îmbrățișare a Meduzei, o luare de distanță necesară, dar e cumva prea târziu. Și pur și simplu nu ai nici cu cine, nici cu ce.

 

București, 9 septembrie 2026.


RĂZBOIUL UCRAINEAN ȘI FRONTUL ÎNȚELEGERII

Textul

Pe teren, războiul este pierdut de Ucraina. Atacarea „Maicii Rusii“ în adâncime nu va schimba realitatea de pe front, însă va provoca o reacție a acesteia. 

Astfel, se vorbește din ce în ce mai mult despre atacuri cu arme convenționale asupra teritoriului NATO (sunt menționate ca ținte favorite Polonia și România); apoi, dacă mesajul nu va fi înțeles, de lovituri nucleare limitate.

Trăim în epoca nucleară, o realitate din ce în ce mai mult ignorată, iar „liniile roșii“ se cer reinstaurate. Apoi, Rusia nu va aștepta ca Europa să se înarmeze și să devină o forță capabilă de confruntare, după model ucrainean. Și de ce ar face-o, din masochism?

Simpla discuție arată în ce lume periculoasă trăim, chestiune pe care establishment-ul politic de la noi nu pare să o înțeleagă. Și chiar dacă ar avea capacitatea (un fapt îndoielnic), este prea preocupat cu tranșarea puterii, după modelul Țara arde și baba se piaptănă!

În loc să se ocupe de economie, de criză, de salvarea țării – nu mai vorbim de dezvoltare, despre care nu are nici o idee – se afundă în politicianism mărunt, în dispute sterile. Mai mult, ne expune unor mari pericole. De la dreapta la stânga și de sus în jos!

O mlaștină de iresponsabilitate, un somn al rațiunii din care, se vede clar acum, nu ne va scoate decât o catastrofă.

 

Atacul clonelor

La peste patru ani de război ruso-ucrainean cred că s-a produs o adevărată spălare a creierelor (pretind că știu ce înseamnă, căci am studiat reeducarea). Am văzut asta aiurea, dar nu m-am confruntat, pe pagina mea de Facebook, cu așa ceva.

Este o pagină personală, mica mea gazetă de perete, a săracului, unde mă exprim, și care a fost invadată de drone, de clone care repetă același soft. Și care se hăhăie, mă iau la rost, mă dădăcesc, îmi dau lecții – asta când nu mă înjură de-a dreptul, mă trimit în Rusia ori mă întreabă câte ruble am primit în cont.

Pagina mea este deschisă, oricine poate vedea și comenta ce scriu, dar caut să o mențin salubră, astfel că, pentru prima dată, am limitat comentariile. Iar dacă situația persistă, o voi face în continuare; pentru simplitate, poate chiar permanent.

Sunt pentru înțelegerea realității cu cea mai mare acuratețe omenește posibilă, fără parti-priuri, nici propagandă. Nu am vreo pretenție de infailibilitate, cred că realitatea poate fi înțeleasă prin aproximări succesive, nu prin clișee, ukazuri ori slogane de galerie.

Totodată, singurul steag care flutură aici este cel al țării mele. Sunt deci un „Romania firster“; nu un ideolog, ci un realist.

În fine, sunt pentru discuția, dezbaterea liberă cu oricine e capabil de așa ceva, cred în dezacordul fertil, dar nu voi face nici un comerț cu acest delir pe care tocmai l-am descris. Căci tocmai de aceea.

 

București, 27 iunie 2026.

 

CRONOLOGIA

1) Președintele a discutat cu partidele și nu a putut degaja o majoritate care să susțină un guvern în vechea formulă, PNL–PSD–USR–UDMR: clivajele, căci orgoliile, sunt ireconciliabile.

2) Situația este și mai critică din pricina faptului că România are o linie roșie: nici un guvern cu „fasciștii“ (AUR, SOS, POT), impusă de UE, de SUA (nu că le-ar păsa, ci pentru că lobby/holocaustiștii). Altfel spus, aceștia sunt buni ca instrument, dar nu ca parteneri; la fel, la bucată, iar nu în bloc.

3) Astfel, Președintele + deep state („statul paralel“, „pădurile“ sau oricum s-ar zice) au propus un guvern Tomac, văzut ca „tehnocrat“ (deci parapolitic), pe care dl. Bolojan l-a sabotat sistematic – la fel și USR, UDMR.

4) Ceea ce înseamnă că prim-ministrul demis a decis să joace hardball. În timp ce Lumea, Țara arde, baba se piaptănă!

5) Reacția Președinției a fost imediată și escalatorie: a atacat anturajul d-lui Bolojan (cazurile Fritz și Ciucu, „calea legală“) și a numit pentru formarea Guvernului pe dl. Veștea, practic un liberal necunoscut, fără consultarea PNL/Bolojan.

Să tragem acum linie și să adunăm: ce ar fi trebuit să facă dl. Dan, să plece la mânăstirea Tismana și să se roage pentru sufletele concurenților politici?

Președintele a fost chiar reținut, deschis pertractării cu Bolojan, și nu a atacat decât atunci când acesta a încercat să joace tare, fără a avea totuși cărțile necesare. Faptul va avea consecințe: dl. Veștea va deveni prim-ministru, iar dl. Bolojan va pleca, mai devreme sau mai târziu, la Oradea. Nimeni nu are globul de cristal și nici eu nu am o asemenea pretenție, deci, dincolo de analiză, cele spuse au valoarea pe care o au toate predicțiile. Cred însă că lucrurile se vor petrece în acest fel.

În fine, de bine de rău, Președintele este singurul care are o soluție în context. Înțeleg că nu place (nici Veștea ca persoană), dar care ar fi alternativa? Și una realistă? Întrebarea este retorică, întrucât, în afară de outsiderii guvernării, care cer alegeri anticipate, nimeni nu-și dorește așa ceva.

 

București, 22 iunie 2026.

 

MIRCEA RĂCEANU (1935 – 2026)

A fost fiul Ilonei Pápp (ulterior Elena Răceanu, o ilegalistă comunistă) cu Andrei Bernath (șeful tineretului comunist de dinainte de război, executat în 1944 în lagărul de la Râbnița de către trupele auxiliare naziste aflate în retragere). I-am biografiat pe toți aceștia în cartea despre Gavril Birtaș, care a lucrat cu ei îndeaproape. Ca detaliu istoric relevant, Bernath a fost informator al Siguranței, iar dacă ar fi supraviețuit războiului și n-ar fi murit la timp, eroic, n-ar fi fost deloc tratat cu blândețe de tovarășii săi. În schimb, Ilona/Elena a fost o dură; intratabilă la anchetele Siguranței, a luat parte la lupta fracționistă împotriva lui Ștefan Foriș, liderul partidului interior, apoi a navigat abil prin apele învolburate ale mișcării. Ea l-a plasat pe fiu în diplomație.

Născut în detenție în România, în timpul războiului Mircea a stat în URSS, unde a cunoscut-o și pe fiica lui Birtaș, Dumitra–Donca, ce i-a păstrat întotdeauna o afecțiune fraternă, numindu-l „frățiorul meu mai mare“.

IICCMER copiază aici necrologul lui Dorin Tudoran la moartea lui Răceanu. Căci este linia politică pentru înțelegerea acestor cazuri: al lui, al lui Pacepa, în principal.

În realitate, dacă omul nu a avut nimic de explicat, dacă a dormit bine și a găsit justificări în istorie (cu i mare), istoric vorbind, cazul său nu e atât de simplu. Căci este întotdeauna greu de spus pentru cine lucrează cu adevărat un agent: pentru cei pe care-i trădează, pentru cei în favoarea cărora trădează ori pentru sine? Sau pentru toți în același timp? O cercetare documentară, care lipsește, ar fi deci necesară și în acest caz.

În tot cazul, dacă în acea perioadă doreai să lupți împotriva comunismului, existau și alte căi, precum cea a disidenței.

Apoi, dacă el nu a avut nevoie de reparații, de ce le-a acceptat, totuși? Căci Răceanu a primit, chiar înainte de intrarea noastră în NATO, și ca gest de bunăvoință al guvernării Iliescu față de Americani, cea mai înaltă recunoaștere a Statului român. Adică ceva ce un Paul Goma sau Vasile Paraschiv – care nu și-au trădat țara, ci au denunțat pe față represiunea, minciuna și impostura comuniste – nu au primit.

Reevaluarea agenților americani a fost doar începutul, căci ulterior, toți aceștia au început să fie numiți altfel: parteneri strategici.

 

București, 25 aprilie 2026.

 

CÂTEVA CUVINTE DESPRE SITUAȚIA FOSTEI REPUBLICI SOCIALISTE SOVIETICE MOLDOVENEȘTI

Să punem măcar un bemol, zic, obositorului republican-moldovenism victorios ce a ajuns să ne dea lecții de politică internă și externă, ba chiar și de democrație!

Deocamdată să lăsăm democrația la o parte, căci ea este în reflux peste tot în Occident (America, Europa), de vreme ce anulăm (și noi și ei) alegeri, candidați și tratăm, pe cât de interesat, pe atât de decerebrat, pe cei ce gândesc diferit ca „agenții Rusiei“, exact ca pe vremea lui Stalin. Să vorbim deci în termeni real-politici.

Statul numit Republica Moldova are o populație egală cu Gaza și, la fel ca aceasta înainte de purificare etnică și genocid, trăiește în principal din ajutoarele occidentale (masiv din România). Fără acest ajutor s-ar fi prăbușit demult, căci cu vinul și produsele sale agricole are o economie ce o împiedică să iasă din subdezvoltare. Astfel, „opțiunea europeană“ reprezintă, în context, direcția benefică pentru ea. Sau cel puțin așa îi pare. Numai că lucrurile sunt mai complicate în realitate.

Deși a fost luată sub pulpana UE și controlul NATO, republica în discuție rămâne în zona gri a politicii regionale: nu are nici o umbrelă de securitate, iar situarea sa pe un punct de conflict al Occidentului cu Rusia reprezintă o direcție periculoasă și perdantă pe termen mediu și lung.

Cu un procent mare de minorități etnice dispuse în Nord, în Sud și în Transnistria, Republica Moldova are clivaje culturale, lingvistice și teritoriale importante greu de gestionat. Să nu mai vorbim de bazele militare rusești și de conflictul militar înghețat asociat.

În termeni realiști, singurul viitor al acestui stat ar fi neutralizarea sa, redeschiderea dialogului cu Rusia – și cu partea de societate acum criminalizată ca „pro-rusă“. Alternativele – conflictul extern și intern – sunt perdante, căci nu duc nicăieri. Mai mult, sunt rețeta-standard pentru eșec, pe care reușitele de parcurs și de palmares, în care se va epuiza curând, nu fac decât să-l acopere.

Dar o politică de deschidere internă și multiazimut în cea externă nu este în nici un fel în vederile actualului regim de la putere la Chișinău și, tocmai de aceea, estimez că vom asista în continuare la acest joc pe muchie de cuțit, ba chiar la jocul cu focul. Republica Moldova nu are nici graniță cu Rusia, nici vreo importanță strategică, fiind, pentru aceasta din urmă, cel mult un codicil la „problema ucraineană“. Factorii săi de stabilitate sunt pur conjuncturali, nu intrinseci sau legați de propria conduită zonală. Nu văd deci nici un viitor acestui stat într-un context multipolar, în care s-ar prăbuși, nici într-unul de extindere a conflictului ucrainean ori de avans al trupelor ruse către Odesa, caz în care ar fi amenințat fără posibilitatea de a putea rezista în vreun fel.

În ceea ce o privește, găsesc că România ar trebui să abandoneze susținerea necondiționată a acestei republici. Să fiu clar: nu orice formă de susținere, așa cum doresc „suveraniștii“ din Parlament. Căci nu vorbim aici nici de susținerea pentru dezvoltare, nici, cu atât mai puțin, a cetățenilor români de la fața locului, ambele în interesul nostru. Vorbim de susținerea oricărei politici de acolo doar pentru că este pro-europeană și pro-NATO. UE și NATO sunt cadre, idei regulatoare care ne ghidează, dar nu țin loc de politică.

Ar trebui deci să ne întrebăm de ce o facem? Care este interesul nostru? Apoi ce beneficii – și costuri – ne aduce nouă integrarea în UE a acestei Foste Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (cum ar trebui să se numească dacă dorește să intre în UE, nu Moldova, nici Republica Moldova), fostă parte a teritoriului României? Integrare la care nu ne opunem, dar de ce ar trebui să o încurajăm, mai mult, să o sprijinim – și nu doar declarativ, ci și financiar? Estimările (căci cifrele reale sunt clasificate) spun că sprijinul nostru pentru Ucraina și Republica Moldova reprezintă, cumulat, cca 3,5% din PIB. Putem susține acest procent în condițiile crizei noastre economice structurale? Mă îndoiesc. Acestea sunt întrebările-cheie la care ar trebui să răspundem dacă am avea o politică externă. Ceea ce nu avem, cel puțin deocamdată, doar clișee și locuri comune. Și dacă nu avem, este trist să vezi cum politica externă ți-o fac nu doar entități mai puternice, ci chiar cele nesemnificative politic, gen Republica Moldova. Iar dacă tot vorbim de cine și al cui agent este, să fii agentul SUA, al Israelului (precum holocaustiștii) mai e cum mai e, dar să fii agentul Republicii Moldova sună ridicol!

Să revenim la înțelegerea realității și să gândim strategic, așa cum acest stat al nostru, România, a făcut-o încă de la întemeierea sa. Este greu? Se pare că da.

 

București, 1 octombrie 2025.

 

PREȘEDINTELE ȘI REALITATEA

Dat fiind că a fost beneficiarul anulării alegerilor, în materie de politică internă nu este de așteptat ca Președintele să evolueze în vreun fel. De aici suita de ficțiuni legate de interferența rusă, în nici un fel probată: dacă exista vreo probă, aceasta ar fi fost pusă pe masă!

Anchetele, procesele lui Georgescu, care verosimil nu vor ține în justiție (ceea ce nu înseamnă însă că nu va fi condamnat), au ca scop să-l țină ocupat pe acesta și să sleiască mișcarea populară zisă „suveranistă“. Cu ce efecte, vom vedea, căci populația este și va rămâne „suveranistă“: ce-o interesează cu adevărat este propria situație, nu a altora. În tot cazul, acesta este un punct de blocaj pentru Președinte.

În materie de politică externă există o evoluție: faptul că am trecut de la mantra propagandei noastre legată de marșul victorios al noii Armate Roșii până la Paris și Londra, la realistele constatări că Rusia nu poate (și nici nu vrea) să atace NATO și probabilitatea foarte redusă a extinderii războiului dincolo de granițele Ucrainei, este un mare progres. Povestea cu drona (cel mai probabil o provocare ucraineană) este o absurditate a noastră, în conjuncție cu cele ale polonezilor, cu rol de a ține SUA implicate în Europa prin agitarea pericolului rusesc. Ceea ce nu se va întâmpla însă: Trump a ieșit deja din povestea ucraineană plasând responsabilitatea pe umerii noștri, ai Europenilor, dar furnizând în continuare arme pe care noi le vom plăti; pentru a nu fi acuzat de dezastrul de pe câmpul de luptă ce va urma.

Exceptând solidaritatea declarativă colectivă, nici un cuvânt despre susținerea Ucrainei, fapt ce arată că toată lumea, inclusiv Președintele, înțelege că acest război este pierdut, iar NATO și UE se îndreaptă spre o înfrângere strategică greu de gestionat.

Și legat de Republica Moldova înregistrăm o schimbare: Președintele înțelege probabil că acest stat este situat pe un punct de conflict cu Rusia și că ambalarea la temă nu face bine țării noastre ci, din contră, o face prizonieră susținerii necondiționate. Ceea ce, în materie de politică externă, reprezintă o eroare fatală: să faci politica României înseamnă să urmărești interesul național, adică „Romania first“ – nici al Ucrainei, nici al Republicii Moldova, nici al oricui altcuiva. Deci să fii „suveranist“. Să nu mai vorbim despre faptul că, în ciuda masivului ajutor occidental (și al României), situația internă și prestația acestui stat pe scena internațională sunt un dezastru și că, indiferent de rezultatul alegerilor, nu se vor schimba.

 

București, 26 septembrie 2025.

 


ISTORIA ȘI GENOCIDUL DIN GAZA


Lobby-ul israelian de la noi (holocaustiștii) ne spune că legionarii și antonescienii au ajuns în Gaza, unde fac purificare etnică și genocid.

Sigur, e o glumă proastă de-a mea, căci tocmai acesta este scopul său: să vorbim de Zelea–Codreanu și Antonescu pentru a nu vorbi despre Gaza. Să vorbești despre Gaza înseamnă că te interesează „învățămintele“, altfel este pură ipocrizie și propagandă.

În rest, dragi tovarăși și pretini, aceasta nu este istorie, chiar și, mai ales, atunci când are vreo valoare: este o utilizare mizerabilă la care un istoric adevărat n-ar trebui să se preteze. Istoricul trebuie să analizeze și să explice, iar nu să se pună în slujba genocidarilor și a suporterilor lor. Punct!

  

București, 18 septembrie 2025.




PREȘEDINTELE ȘI POLITICA SA EXTERNĂ

Președintele Dan este conștient că noi nu avem nici o direcție, viziune, strategie – nici în plan intern, nici, mai ales, extern. Tonul general al mesajului său este realist, la fel și temele pe care se concentrează: securitate, economie și românii din afara frontierelor.

Instinctele sale sunt deci bune. Problema care se pune este cum să-ți faci o strategie, cu ce oameni și, mai ales, cum să o pui în aplicare.

Cu privire la posibilități, situația este... albastră. Dan este prizonier la Cotroceni. În momentul în care ajunge acolo, căci tocmai de aceea, terenul este deja amenajat: consilieri numiți, premier desemnat, ba chiar și contractele de achiziții de armament semnate (nota de plată pentru păstrarea statu-quo-ului). Apoi, el este încadrat îndeaproape cu euro-atlantiști, securiști, holocaustiști (lobby-ul israelian), oengiști și alte personaje a căror ocupație de bază este să mențină ceva ce nu se mai poate menține: situația de fapt – și propriile scaune!

Matematic vorbind, Președintele este în căutarea, în structurarea propriei baze de putere politică. Și asta face, căci nu are de ales dacă vrea să facă ceva. Și arată că vrea. Teoretic are timp, căci are cinci ani în față. Numai că timpul nu așteaptă, de vreme ce economia noastră, care este fragilă, grevată de diverse deficite, se poate prăbuși rapid, înaintea celei europene, de care este dependentă. La fel și în plan extern: NATO este deja de domeniul trecutului (un „pacient în stare terminală“, după cum o numesc analiștii militari veritabili), frontul din Ucraina în disoluție, în timp ce UE nu are nici o viziune realistă asupra economiei, ci doar un delir războinic: diplomația este moartă, iar singurul său program economic îl reprezintă ReArm Europe.

Prin urmare, este nevoie de o schimbare completă de perspectivă: să ieșim – treptat, cel puțin în parte – din mersul cu cârdul și să gândim realitatea, de asemenea propriile interese, cu capetele din dotare. (Remarc aici că termenul folosit de președinte – probabil o greșeală de redactare – este nu „reflecție“, ci cel kantian: „reflexie“!)

În economie ar trebui să ne întoarcem la manufactură, adică: să reîncepem să producem ceva.

Război hibrid (orice ar însemna asta) există mai degrabă ca amenințare în interiorul zonei occidentale (anularea alegerilor, influența diverselor lobby-uri), decât ca pericol extern (ruși, chinezi, iranieni sau nord-coreeni).

Nu știu cât înțelege Dan din toate acestea, nu știu nici cu cine se consultă, dar, în tot cazul, chiar dacă înțelege, nu le poate spune. Cel puțin în acest moment. Prin urmare, nu este deloc de mirare că discursul său arată liniștitor, previzibil, predictibil, ca o colecție de clișee. (Mai mult, considerațiile sale despre Ucraina și Republica Moldova, luate ad literam, sunt pure aberații: această zonă ar trebui neutralizată, după modelul Finlandei, Austriei, pentru a deveni sigură – și pentru ea, și pentru noi.) Sigur însă înțelege că lumea în care trăim este din ce în ce mai multipolară și că trebuie să fii realist, deschis, cooperativ, pragmatic.

Dar dincolo de înțelegere, în situația sa, dacă vrei să schimbi ceva în discurs trebuie să pornești de la realități, iar nu invers. Astfel, în acest sens sunt bucuros că enervează deja diverși hardliners interesați al căror scop nu sunt analiza, explicația, găsirea soluțiilor, ci de a ține captivă agenda publică. Sper ca Președintele să poată continua să scoată din minți pe aceștia.

În concluzie, noi nu avem nici o politică externă, și Președintele nici atât. El înțelege însă acest lucru, iar aceasta este prima condiție: să recunoști realitatea. Ce va fi, vom vedea. Îi urez succes – și nouă de asemenea!

 

București, 27 august 2025.

 

O PROPUNERE INDECENTĂ



















Tovarăși, mă scuzați că întrerup programul «Balamucul cu Ion Iliescu»! Care, din orice unghi l-ai vedea – exceptând victimele acțiunilor (și ale) sale – este o ocupație de hoitari.

Dacă vrem cu adevărat să lămurim rolul jucat de acesta, singurul mod în care s-ar putea face ar fi să fie puse la dispoziția istoricilor, ziariștilor, a oricărei persoane interesate (adică a cetățenilor), arhivele din perioada în care s-a aflat la butoanele politicii.

Și nu chiar toate, ci cele ce îndeplinesc termenul de prescripție (30 de ani) – deși se pot face excepții. Și poate nu de la toate instituțiile cu care a avut vreo legătură: ar fi suficient de la Președinție.

Nu vorbesc despre arhiva web, care a dispărut și aceea, ci de Arhiva instituțională.

Până atunci nu avem decât: experiențe, percepții, opinii, sentimente, umori – și mult delir.

Dom' Președinte, dacă aveți cu adevărat puterea, aceasta ar fi o abordare rațională care ar contribui la pacificarea societății, o temă la care sunt convins că țineți cu adevărat. Adevărul este important; mai mult, este capital pentru o societate, căci o ține cu picioarele pe pământ.

Sfârșitul transmisiei.

Continuați!

 

București, 8 august 2025.

 

UN DELIR ISTORIC

Ar fi de râs, dacă n-ar fi de jale, dat fiind că nu avem de-a face cu un discurs periferic, ci cu cel dominant! Ca istoric, să vorbești despre „reprogramare“ și „răsturnări culturale“ înseamnă ori că n-ai nici un habar despre această disciplină, ori că ai alunecat complet în decor. Cu atât mai frapant este că lucrările în domeniu ale emițătorului mi se păreau dacă nu cu totul valabile, în tot cazul, nu lipsite de interes.

Pe acest domn l-am văzut acum câteva zile la B1 Tv, unde vorbea despre inculparea lui Georgescu. Era ca în transă: discurs peremptoriu, ochii dați peste cap. Mă întreb dacă era doar obosit sau sub efectul propagandei pe care o fumează.

Să fiu bine înțeles: ca istoric nu disprețuiesc pe nimeni, dar aici ne aflăm în fața transformării demersului științific în pură propagandă, în simplu PR politic, în delir rusofob. Nu acesta este rolul istoriei, al istoricului, ci să relateze cu acuratețe, să analizeze și să explice, pe scurt: să rămână într-o perspectivă rațională, realistă.

În fine, nu mă interesează dacă respectivul este „un om al serviciilor românești“, după cum susține un alt apropiat al acestora, Cosmin Gușă (Gold Fm). În vremuri tulburi ca cele pe care le trăim este nevoie și de securiști, dar mai ales este nevoie de cei de la Analiză-și-Sinteză, iar nu de la sectorul Dezinformare.

 

București, 4 iulie 2025.

 

CE FEL DE TRILATERALĂ?

Zelenski se va întâlni cu oricine îi va promite că va continua să alimenteze conducta de bani și arme pentru a-și toca în continuare țara în războiul cu Rusia și a supraviețui politic, pentru a supraviețui pur și simplu.

Sandu, la fel, cu orice președinte al României care îi garantează sprijinul necondiționat.

Dan nu ne spune nouă, concetățenilor săi, care este prețul pentru toate acestea. Ne spune însă că vor urma ani de austeritate, că felia de pizza va fi tot mai mică. De fapt nici nu știe, căci doar vorbește, promite. L-am văzut la conferința de presă cu Sandu, când ne-a încredințat că vor fi amânate proiectele naționale de investiții, dar că cele cu Republica Moldova nu vor suferi în nici un fel. Nu a fost în stare să răspundă la întrebări concrete, nu avea cifre, a recunoscut că nu s-a informat. Pe scurt: nu are nici un dosar în față pe care să-l fi citit, iar politica sa externă este un bla-bla de campanie, o improvizație și un haos.

În rest, să vorbești despre „reconstrucția Ucrainei“ acum, când din acest stat încă nu s-a ales definitiv praful, este un fel de a pune căruța înaintea boilor. Pe ce lume trăiesc toți acești oameni? Ucraina, sau mai bine zis ce va mai rămâne din ea, va fi transformată într-un stat disfuncțional care nu va mai amenința Rusia, iar Zelenski și grupul din jurul său vor fi vânați precum o „bandă de teroriști“. Este misterioasă, insondabilă dorința lui Dan de a se asocia, afișa cu asemenea oameni care sunt terminați militar, politic și moral.

Între timp, la București este adoptată o nouă versiune a Legii holocaustului, una mai represivă – nu legionarii, rasiștii ori xenofobii sunt cei cu adevărat vizați, ci libertatea de expresie, gândirea care iese din canonul oficial, botezată „radicalism și ură“. Când lobby-ul israelian ți-a pus președintele, cu finanțatori, influență și tot tacâmul, acum urmează firesc nota de plată. 

La fel, Chișinăul se confruntă și el cu acțiunile lobby-ului, vezi cazul manualului de istorie de clasă terminală pe care holocaustiștii îl vor rescris după hârțoaga Raportului Iliescu–Wiesel. Adică ceea ce s-a întâmplat și la noi. „Naționaliștii“ de acolo rezistă și obțin o victorie de parcurs, dar pentru cât timp? „Independenta“ Republică Moldova este dependentă de respectivul grup de interese, iar acest stat va sfârși, mai devreme sau mai târziu, să i se alinieze.

Despre Ucraina ce să mai vorbim? Fantoșa de stat rămasă în urma războiului va fi „denazificată“, debanderizată fie de ruși, fie de lobby, fie de o combinație a celor două.

În fine, este vorba de o Trilaterală de toată jalea, care nu are nimic de-a face cu acțiuni istorice de tip Mica Antantă, pe care le parazitează ilegitim. Este un simplu show. În mod normal, dacă Dan ar fi avut vreo brumă de experiență în materie externă și consilieri ce trăiesc cu picioarele pe pământ, iar nu care fumează clișee, ar fi trebuit să-și vadă de treabă, în speță de chestiunile interne, de alcătuirea guvernului, de problemele economice, sociale. Iar cuvântul de ordine ar fi fost, vorba Americanului: just walke away!


București, 12 iunie 2025. 


ROMÂNII DIN SUDUL UCRAINEI CER PROTECȚIA ROMÂNIEI

Exprimat adecvat, diplomatic, mesajul lor are însă tonul de alarmă necesar, tema securitară fiind dominantă.

Astfel, se vorbește acolo nu de bani, brânză și de alte ajutoare, ci despre „frustrări și de un sentiment profund de alienare“, pentru a se cere „relansarea cooperării bilaterale în domenii strategice“ sau „dezvoltarea de proiecte bilaterale și multilaterale în domenii strategice precum securitatea“. Apoi, se precizează că „mai multe state membre ale Uniunii Europene și-au menținut ori au reluat prezența diplomatică la Odesa, adaptându-se realităților de securitate locale. În acest context, România are nu doar oportunitatea, ci și responsabilitatea de a se alătura acestor demersuri“.

Dacă înțeleg bine mesajul lor, ca unul care nu sunt în teren, acești oameni se confruntă cu o amenințare existențială, căci tot sunt la modă cuvintele mari, grave.

Primul vector în discuție îl reprezintă limba, cultura și tradițiile naționale. Totodată, deși mesajul se centrează pe perioada post-conflict, al doilea vector constă tocmai în conflictul în curs. Căci toată lumea care și-a păstrat simțul realității așteaptă ofensiva rusească de vară, prăbușirea frontului ucrainean și nimeni nu știe în ce direcții vor avansa trupele ruse: se vor opri la Nipru, se vor îndrepta spre Kiev, spre Odesa?

Răspunsul MAE român la temă este edificator.

Astfel, dincolo de emoție, acesta e clar: România nici nu poate, nici nu are interesul să meargă în direcția cerută. Nu mai vorbesc de faptul că la București, exceptând funcționarii de externe, care sunt cu picioarele pe pământ, este un haos asezonat cu clișee. Cred apoi că aceeași întrebare ar fi de pus și autorităților ucrainene, de care depinde agrementul pentru o asemenea acțiune. Motivul ar fi că, din punctul lor de vedere, mișcarea ar stârni bănuieli cu privire la adevăratele intenții. Iar acolo, dată fiind paranoia explicabilă în contextul oricărui conflict, probabil nu se va înțelege că e vorba de o îngrijorare legitimă, ci de altceva, de pildă, ca să mă exprim în clișeul zilei, de o presupusă influență rusă. Solicitarea românilor din Sudul Ucrainei este perfect legitimă, iar îngrijorările ce stau la baza sa întemeiate. Totodată, este obligația țării noastre să ia toate măsurile de protecție cu privire la acești oameni. Dar când ai pronunțat cuvântul „securitate“, trebuie să vezi cum se raportează la chestiune și partea ucraineană. Aceasta este esența discuției, iar problema nu mai apare deloc ca o simplă acțiune birocratică. Ceea ce petiționarii și spun: diplomatic, dar negru pe alb.

Din nefericire, însă, la București este degringoladă, haos. Nu există nici o viziune, nici măcar o idee despre această relație, ci doar o colecție de clișee, care toate se reduc la susținerea necondiționată a Ucrainei. Iar când ai această linie de conduită, chestiunea depinde doar de cel susținut. Acesta este the basic fact of life, vorba americanilor!


București, 7 iunie 2025.

 

LA ZI DE COMEMORARE

(9 Martie: Ziua deținuților politici ai comunismului)

Un comunicat analfabet istoric și moral. Și o mizerabilă turnătorie la poliție.

Să-i explicăm semnatarului ceva ce nu-i va explica nimeni:

1) Rolul institutului pe care „vremelnic îl conduce“ (vorba unui clasic) este să studieze criminalitatea comunistă și să fie deferent cu memoria victimelor, indiferent de culoarea lor politică, apartenență socială, etnică, religioasă, vârstă ori sex. Punct.

2) Să lase istoria în trecut, să nu o aducă în prezent decât ca explicație, ca analiză. Iar nu ca anexă, utilizare a politicului ori a situației prezente.

3) Să înceteze de a se face purtătorul de cuvânt nu doar al „adevăratei memorii a deținuților politici anticomuniști“, ceea ce este delirant, ci al oricărei memorii a deținuților politici, pentru care nu l-a mandatat nimeni. Atâta vreme cât mai trăiesc, în numele victimelor vorbesc doar victimele. Să înceteze de a se considera Comitetul Central al memoriei deținuților politici, căci se face de râs.

4) Aici nu este vorba nici de legionari, nici de comuniști, nici de țărăniști, social-democrați, liberali, regaliști ori ce vor mai fi fost victimele comunismului, ci despre decență.

Rușine!

 

București, 9 martie 2025.


P.S.: După mizeria morală de acum două zile și festivalul de urări de pe pagina sa de Facebook, IICCMER (iar nu inenarabilul domn Șandru) revine și drege busuiocul cu un comunicat în care renunță la coada pe sus și o băgă între picioare.
Măcar să nu mai insulte victimele și memoria lor!...
(notă din 10 martie 2025)

 

 

REPUBLICA MOLDOVA... IN BIG, BIG TROUBLE

Vizita președintelui nostru interimar la Chișinău s-a desfășurat în condițiile în care Administrația Trump este hotărâtă să pună capăt războiului din Ucraina, și o va face. În acest timp, Republica Moldova și-a pus toate speranțele în câștigarea războiului de către Ucraina, un pariu pe care, la fel ca aceasta, l-a pierdut.

Ce se va alege de parcursul european al acestui Stat post-sovietic nefuncțional (căruia trebuie să-i plătești gazele, curentul), cu identitate când fluidă, când vagă („al doilea Stat românesc“, „popor moldovean“, „națiune civică“), rămâne de văzut. Și asta pentru că UE nu poate avansa către Est fără umbrela strategică a NATO. Or NATO este în acest moment în colaps, iar avansul său încheiat.

În mod normal, Maia Sandu ar fi fost cea care ar fi trebuit să meargă la București, nu invers, însă Ilie Bolojan a fost chemat. Și a făcut exact ce trebuia să facă orice președinte al României într-o asemenea situație. Vizita sa este una de susținere morală, iar fotografia cu umbrela, sugestivă și exactă cu privire la intențiile celor doi.

Ce poate face concret România? În materie de securitate, nimic. Nu vor exista garanții de securitate cu privire la Ucraina – SUA nu le va da, în timp ce UE nu poate; iar cu privire la Republica Moldova nici atât.

Țara noastră își manifestă însă interesul strategic legitim, motivat de considerente istorice, etnice, lingvistice și de vecinătate. Un interes pe care nici măcar Rusia nu i-l poate contesta. Și este singura care o poate face, restul sunt simple declarații de presă. Problema este că România are propriile-i... probleme, din care Georgescu nu e decât un simptom. Dar faptul că Bolojan a mers la Chișinău în această perioadă, când la București totul este cu susul în jos, confirmă cele spuse mai sus.

Ce va fi fost însă în culisele discuțiilor româno–republicano-moldovene este greu de spus. Să nu uităm că d-na Sandu s-a implicat în campania prezidențială de la noi de partea Elenei Lasconi și a îndemnat în acest sens cetățenii români din Republica Moldova. Iar nu de partea candidatului PNL, de care aparține președintele interimar Bolojan, și nici a celui al PSD, celălalt partid românesc aflat la putere, de care depinde de asemenea finanțarea pentru dezvoltare a Statului din stânga Prutului. O eroare de amator politic pe care a făcut-o și președintele Zelenski, care s-a implicat în campania electorală americană de partea democraților, fapt reproșat de Trump și de staff-ul său la întâlnirea de pomină din Biroul Oval. Dar măcar acela o făcea pentru că democrații dădeau banii, în timp ce președintele Republicii Moldova a făcut-o din motive pur ideologice și contra propriului interes, mizând pe o mână moartă.

Să reamintim apoi că, în cei trei ani scurși de la începutul războiului ucrainean, a existat o atitudine a reprezentanților acestui Stat de peste Prut prin care nu mai doreau să fie văzuți ca „rudele sărace“ ale României, ci ca un partener egal și o voce distinctă în zonă. Dorințele de acest tip sunt minunate, dar, când alții îți plătesc facturile la curent și gaze, greu de aplicat. Să o spunem în clar: autoritățile române au rămas calme, dar fudulia aceasta este prost văzută la București.

Ce va fi, vom vedea. Însă politica – și mai ales cea internațională – are capacitatea de a aduce pe toată lumea cu picioarele pe pământ. Nu văd însă bine prestația Republicii Moldova pe această scenă și, cu atât mai puțin, viitorul politic al d-nei Sandu.

 

București, 6 martie 2025.

 

LA PLECAREA LUI NICOLAE MANOLESCU

Cu câteva excepții, corul panegiricelor este de nestăvilit, semn de raporturi de putere, de fidelitate, al faptului că mulți oameni îi sunt datori, ceea ce este explicabil, ba chiar de înțeles. Ei, bine, există cineva care, nici mai mult, nici mai puțin, susține că „pur și simplu, liberalismul îi curgea prin vene“ (Vladimir Tismăneanu), așa încât momentul trist devine tragicomic, ca la orice priveghi. Nu l-am cunoscut personal, nu mi-a fost profesor, deci am o perspectivă (inevitabil) parțială asupra personalității sale.

Ce pot să spun din experiență directă este că în 14–15 iunie 1990, după sosirea „minerilor“ în Capitală și represiunea sângeroasă a „Pieței Universității“, a studenților, a opoziției, la tarabele cu ziare și reviste din orașul aflat în război civil, grupurile de „capra cu trei iezi“ – reapărute subit și formate dintr-un securist și trei „mineri“ – permiteau doar literatura de partid („Azi“, „Dimineața“) sau asociată („Adevărul“), plus „România literară“ condusă de... N. Manolescu. De notat că faptul se petrecea înainte de publicarea interviului său cu Ion Iliescu din aceeași revistă, în care îl numea „om cu O mare”, semn că acesta se pregătea, se cocea, de unde consemnul venit de la cel mai înalt nivel. Este episodul care a provocat indignarea lui Paul Goma (și pe bună dreptate!), care nu contenea să i-o reamintească, numindu-l „spălător de sânge“. 

Mă veți ierta, poate, căci în general sunt respectuos cu cei plecați, dar altceva nu am. Dumnezeu să-l ierte!

*

„Contradicția lui Manolescu“

Foștii studenți, colaboratori continuă să îi aducă omagiu lui Nicolae Manolescu, ceea ce este un lucru foarte frumos: în locul lor, și eu aș fi făcut la fel! Cum nu sunt însă nici una, nici alta, aș avea câteva băgări de seamă, pe care cei ce le-au știut vreodată le-au uitat protectiv, iar cei ce le mai știu și n-au dat în amnezie nu se vor grăbi deloc să le spună. N. Manolescu este numit (în sugestie, ce-i drept!) chiar luptător împotriva nedreptei acuze de antisemitism, ceea ce este cu totul exagerat. În sprijinul acestei idei este invocat pasajul dintr-un interviu care începe astfel (nu, titlul redacției n-are nici o importanță!): 


O.Ș.: Cum priviți reproșurile care vi s-au făcut ca ați avea uneori accente antisemite? A fost o suita de articole in care erați acuzat de antisemitism, ca negați Holocaustul sau cel puțin ca nu doriți sa recunoașteți specificitatea acestui tip de represiune.

N.M.: Eu sînt convins ca nici Michael Shafir, nici Norman Manea nu cred ca sînt antisemit.


Episodul indicat reprezintă doar o mică parte dintr-un tablou mai larg, care, luat separat, nu are sens. Este momentul în care marele critic începe să-și facă demascarea, după care este „reevaluat“. Numai că traseul acesta de reabilitare de „tip Pitești“ trece în mod necesar prin demascarea altora pentru culpe similare, precum episodul „antisemitizării“ lui Paul Goma. De acum este gata pregătit pentru postul de ambasador UNESCO, pe care altfel nu l-ar fi primit în veci. Sau cum ar spune fataliștii: blestemul eternei reîntoarceri a „contradicției lui Maiorescu“!... 

București, 26 martie 2024.