Bucuria
comunicatului CNSAS, care anunța publicarea pe site-ul său a două dintre
dosarele reeducării (cf. http://www.cnsas.ro/reeducarea.html), ne-a fost
brusc umbrită de lectura textului introductiv, reluat și în ediția din data de
14 octombrie a.c. a revistei „22” (cf. http://www.revista22.ro/despre-reeducarea-de-la-pitesti--cu-documentele-pe-masa-48677.html).
 |
|
Colaj foto: CNSAS
|
Motivul?
Rezumatul-fără-note în chestiune este un plagiat clar și brutal după istoria reeducării
în trei volume publicată de noi la Editura Polirom în 2010-2012. Autorul este
Mihai Demetriade, iar cel care a coordonat proiectul, Adrian Cioflâncă.
Nu vom face
nici o demonstrație (ne este greață de cele făcute în ultima vreme, pentru a o
lua încă o dată de la capăt, căci este al treilea în doi ani), așa că cel în
cauză, vorba lui Soljenițîn, nu are decât să încerce să probeze el însuși că
este un istoric cinstit.
Prin urmare,
deocamdată rămânem aici.
Dacă însă
informaţia empiric-analitică redată în text este „ciupită” din lucrările
noastre, restul conţine o suită de înţelegeri greşite ale subiectului şi
interpretări de-a dreptul stranii, pe care le vom analiza în continuare.
1. «Eugen
Ţurcanu, un fost legionar convertit oportunist la noile comandamente ideologice
[…] cu un rol mai curând periferic la penitenciarul Suceava…»
Asupra
presupusului oportunism al lui Ţurcanu putem emite mai mult decât un dubiu. Iar
în discuţie nu este maniera în care el a trecut de la legionarism la comunism,
căci este evident faptul că a sesizat oportunităţile care i se deschideau în
faţă prin situarea de partea noului regim, ci tipul său de angajament pentru
noua ideologie. Or aici lucrurile sunt cât se poate de clare. În
autobiografiile redactate înainte de şi în perioada în care a fost membru de
partid, el şi-a recunoscut opţiunile de tinereţe şi le-a renegat, spre
deosebire de mulţi alţii care şi-au ascuns trecutul, prin urmare sinceritatea
lui a fost reală. Faptul că a fost arestat de Securitate nu este în nici un fel
un argument pentru a susţine că i-a înşelat pe cei care îl primiseră în Partid,
ci are cu totul alte explicaţii: el a fost declarat în anchetele de la Suceava
de mai toţi cei care l-au cunoscut, o şansă de a atenua maltratările la care
erau supuşi prin denunţarea unui comunist. Încă, angajamentul său în demascări
a fost atât de puternic, am spune total, încât chestiunea oportunismului cade
de la sine. Apoi, la Suceava Ţurcanu nu a avut deloc un rol periferic în
reeducare, ci: până la procesul grupului Universitatea Iaşi, din ianuarie 1949,
în care a fost inclus, nu a avut nici un rol, iar ulterior (până în aprilie
acelaşi an) a devenit principalul ei actor; totodată, pe întreaga perioadă a
fost cel mai important informator al Securităţii de acolo. În fine, demascările
de la Piteşti debutează cu o vânătoare a „oportuniştilor”, orchestrată de
Securitate, iar dintre cele două figuri proeminente de la închisoarea Suceava,
Ţurcanu şi Alexandru Bogdanovici, cel considerat „oportunist” a fost ultimul,
motiv pentru care a şi fost ucis.
2. «În iulie
1949, Ţurcanu face o cerere prin care solicita cercetarea situaţiei sale. Este
momentul în care ofiţerii de contrainformaţii din penitenciar îl aleg ca
principal pion în operaţiunea ce urma să fie declanşată.»
Alegerea lui
Ţurcanu ca executant de bază în demascările în pregătire s-a produs ceva mai
devreme, în aprilie 1949, când alături de un mic grup a fost transferat de la
Suceava la Piteşti. De la închisoarea Jilava la Pitești el a fost transferat
singur, semn al importanţei care i se acorda în noua acţiune. Cel care l-a
selectat a fost, conform surselor, Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor
şi lagărelor, desigur cu aprobarea ierarhiei sale superioare. În fine, în acea
perioadă ofiţerii politici (iar nu de contrainformaţii) ai închisorii au
fost... unul: Ioan Marina.
3. «Ţurcanu a
găsit o rezolvare fără fisură. Singura cale sigură, în faţa căreia simularea
putea fi fructificată (fabularea era intens uzitată şi apreciată) sau folosită
pentru amplificarea blamului, era folosirea bătăii şi torturii.»
Tot ce a făcut
Ţurcanu în demascări a fost aprobat de către Securitate, prin urmare a pune în
prim-plan inteligenţa lui criminală este echivalent cu a disculpa un întreg
lanţ de comandă sub care acţiona.
4.
«Evenimentele de la Suceava dovediseră că multe din „desolidarizări” puteau fi
formale, în ciuda presiunilor şi regimului dur de anchetă. Cum „elementele”
cele mai active, recalcitrante şi intratabile erau studenţii încarceraţi,
apropiaţi sau membri ai Mişcării Legionare, s-a decis transferarea acestora la
Piteşti şi debutul unei formule de „reabilitare pe baze noi”.»
În etapa
„reeducării” de la Suceava nu interesa dacă deţinuţii aderau formal sau real la
noua doctrină (marxism-leninismul stalinist), ci două obiective cumulative: 1)
crearea şi lărgirea, prin regimul dur de detenţie şi de anchetă, a grupului
favorabil acţiunii regimului; 2) scoaterea de informaţii care să conducă la
arestarea altor duşmani ai comunismului.
Istoric
vorbind, problema nu este dacă legionarii reprezentau sau nu, prin definiţie,
grupul cel mai anticomunist din ţară, ci faptul că ei constituiau principala
mişcare subversivă, motiv pentru care aceasta era văzută de regim ca primul său
adversar.
Termenii
„recalcitrant” şi „intratabil” sunt din registrul „limbii de lemn”, prin urmare
nu doar că nu au vreo valoare explicativă, ci creează confuzie. Și, pentru a
duce această perspectivă la absurd, ne-am putea întreba ce-ar fi trebuit să
facă studenţii legionari ca să se dovedească „nereclacitranţi” şi „tratabili”?
Să se autodemaşte şi „reeduce” prin metode neviolente, tocmai pentru a uşura
sarcina regimului? Apoi, termenul „apropiaţi ai Mişcării Legionare” este cel
mult vag, dacă nu complet nefericit, căci în realitate este vorba despre
asimilaţi acestei mişcări, întrucât regimul nu făcea distincţia între duşmanii
reali, recte legionari, şi cei presupuşi.
La fel, nu
există nici o legătură cauzală între presupusul caracter formal al reeducării
de la Suceava (unde chiar a avut loc o „luptă de clasă” între reeducaţii care
se considerau „cinstiţi” şi cei care erau consideraţi „oportunişti” de către
primii) şi transferarea tuturor deţinuţilor care înainte de arestare fuseseră
studenţi la închisoarea Piteşti. Explicaţia este în cu totul altă direcție şi
ea ţine, pe de o parte, de obiectivele generale ale regimului cu privire la
ansamblul deţinuţilor politici iar, pe de altă parte, de obiectivele specifice
legate de deţinuţii tineri (în cazul de faţă: studenţi).
5. «Aparentul
eufemism („a sparge”) ascunde, în fapt, intenţii deloc sofisticate.»
Este vorba
despre solidaritatea dintre legionari („unitatea legionară”), iar termenul
folosit nu este deloc un eufemism, cu atât mai puţin aparent, ci cât se poate
de explicit şi sugestiv, şi el trimite la separarea aderenţilor la reeducare de
ceilalţi.
6. «Piteştiul a
constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor
informativ-operative, în mediu controlat, având ca principale mize
destructurarea conştiinţelor şi obţinerea informaţiilor compromiţătoare, cu
orice risc, independent de consecinţe. Strategiile informativ-operative ale
Securităţii au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica
recrutărilor şi a culegerii de informaţii, pe fondul unui scenariu ritual…»
Din această
suită bombastică nu se înţelege decât că „demascarea” era un ansamblu de
tehnici informative, o afirmaţie complet eronată, căci acţiunea se reducea, de
regulă, la torturile atroce: în reeducarea de tip Piteşti ofiţerii de
Securitate se ocupau nu cu informaţiile, ci cu smulgerea lor prin teroare, o
diferenţă esenţială. Nu se înţelege apoi ce risca regimul în contextul
stalinismului aflat la apogeu; la fel, nici de ce s-ar fi preocupat de
consecinţe (atâta vreme cât secretul operaţiunii era păstrat), pe care le
suportau bieţii încarceraţi. Prin urmare, a asimila acţiunile ofiţerilor de
Securitate din timpul reeducării profilului standard al unui ofiţer de
informaţii este în afara înţelegerii subiectului.
7. «Coordonarea
întregii acţiuni a fost făcută de Teohari Georgescu (ministrul de Interne),
Marin Jianu (ministru adjunct al M.A.I.), Gheorghe Pintilie (şeful D.G.S.P.),
Al. Nicolschi (subdirector general în D.G.S.P.), Iosif Nemeş (primul şef al
Serviciului Operativ, înlocuit de lt.col. Tudor Sepeanu şi apoi de mr. Coman
Stoilescu), colonelul Mişu Dulgheru (şeful Direcţiei Anchete Penale) şi Gavril
Birtaş (şeful Direcţiei I, Informaţii Interne).»
Din această
suită de responsabili, cei care au avut de-a face cel mai puţin cu
„demascarea”, în mod direct, au fost ministrul de Interne Teohari Georgescu şi
şeful Anchetelor Securităţii Mişu Dulgheru. Putem presupune, pe bună dreptate,
că în calitate de membru al Secretariatului Partidului, primul a fost implicat
la cel mai înalt nivel în ordonarea acţiunii, la fel, că cel de-al doilea a
fost beneficiarul privilegiat al informaţiilor smulse prin teroare şi că, prin
verificările pe care le făcea pe teren, a contribuit la accelerarea maşinăriei
torturii, însă implicarea lor directă nu este atestată de nici o sursă.
În fapt,
ierarhia responsabilităţilor începe cu Secretariatul Partidului (Ana Pauker,
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca şi Teohari Georgescu), apoi continuă cu:
Secţia Administrativ-Politică a CC (Evghenie Tănase, a cărui intervenţie este
atestată documentar în perioada desfăşurării demascărilor la Jilava şi
ulterior, cu prilejul stopării acţiunii şi a organizării proceselor
reeducării), Marin Jianu (adjunctul lui Teohari Georgescu, care avea în
atribuţii sistemul carceral), Gheorghe Pintilie (şeful Securităţii), Alexandru
Nicolschi (adjunctul şefului Securităţii, responsabil cu deţinuţii politici),
Gavrilă Birtaş (şeful Direcţiei a III-a a Securităţii, care se ocupa cu
strângerea și/sau smulgerea de informaţii din penitenciare şi Miliţie), Coman
Stoilescu (din ianuarie 1951 coordonatorul Securităţii închisorilor şi
lagărelor), cei trei şefi ai Securităţii închisorilor şi lagărelor din perioada
1949-1951 (Iosif Nemeş, Tudor Sepeanu şi Alexandru Roşianu) şi, în fine,
ofiţerii de Securitate din centrele de detenţie unde au avut loc demascări
(prea numeroşi pentru a-i indica aici). Prin urmare, tabloul
responsabilităţilor arată complet diferit de cel schiţat de autor.
8. «Trebuie
precizat, însă, că activitatea informativă a deţinuţilor n-a fost decât un
pretext şi instrument al disciplinarii conştiinţelor, neavând o valoare
operativă care să justifice amploarea cruzimilor, la fel cum educarea
„marxistă” n-a avut, prin ea însăşi, nici o miză. Totuşi, asta nu a împiedicat
organele Securităţii să folosească „informaţiile” culese de la deţinuţi în
varii contexte de anchetă.»
Să traducem aceste
aserţiuni, care ne trimit într-un blocaj logic: scoaterea prin torturi a
informaţiilor de la deţinuţi a fost mijlocul prin care se urmărea docilizarea
lor; prin urmare, aceasta din urmă ar trebui să reprezinte scopul acţiunii.
Însă aflăm cu uimire că respectiva disciplinare a conştiinţelor, numita
(re)educare marxistă, nu reprezenta deloc un scop. În concluzie, acţiunea
Securităţii avea un scop care nu era scop, prin urmare acesta nu era nici
scoaterea de informaţii, şi că în ciuda acestei situaţii regimul a investit
timp şi energie pentru a o face vreme de doi ani încheiaţi, ba chiar s-a şi
folosit de respectivele informaţii. Totodată, apare aici un termen care merită
toată atenţia, şi anume „justificarea amploarei cruzimilor”, în legătură cu
care ne putem întreba: poate fi oare justificată în vreun fel cruzimea, ba
chiar, mai mult, amploarea ei?
9. «Organizarea
reeducării a fost puternic marcată de improvizaţie şi dezordine, vizibilă nu
doar din cartarea intenţiilor sub care a stat întreg experimentul, ci şi din
funcţionarea însăşi a unităţii de contrainformaţii, aflată la confluenţa
nedecisă dintre autoritatea directorului penitenciarului (deci a D.G.P.M.) şi
Securitate.»
Dacă n-am
înţeles care era scopul regimului cu această demascare/reeducare, cu atât mai
puţin vom înţelege din exprimări tulburi de tipul „cartarea intenţiilor”. Să o
spunem clar: nu a existat nici o improvizaţie şi nici o dezordine în această
acţiune, toţi actorii acţionând într-un dispozitiv de tip militar, condus de
ofiţerii de Securitate, în care rolurile şi atribuţiile erau dinainte stabilite
iar directorii de închisori îi sprijineau. Cât şi cum au reuşit ei în realitate
este o cu totul altă poveste. În fine, „confluenţă nedecisă” este un nonsens.
10. «Nu au
existat directive clare, direcţii de acţiune sau planuri de măsuri care să
vizeze, în ansamblu, operaţiunea derulată la Piteşti şi, ulterior, extensiile
ei din celelalte penitenciare.»
După ce am
aflat că reeducarea nu avea vreun scop, la fel, nici culegerea de informaţii,
şi că nici cruzimea nu era „justificată”, după ce ni s-a spus apoi că acţiunea
era improvizată şi dezordonată, acum aflăm că demascarea de la Piteşti nu era
în nici un fel controlată de către conducerea Securităţii. Ba, mai mult, că
extinderea demascărilor în celelalte centre de detenţie nu a fost opera
regimului, şi că nici acele acţiuni nu au fost supuse vreunui control. Să
recunoaştem: povestea aceasta ia o turnură din ce în ce mai bizară, care ne
obligă să o urmărim cu sufletul la gură.
11. «N-a
existat un scop real al operaţiunii de la Piteşti, altul decât exterminarea
fizică a deţinuţilor sau exerciţiul sadic al cruzimii.»
Explicaţia
aceasta generală este complet aiuritoare, căci dacă ar fi fost vorba despre
simpla exterminare, regimul nu ar fi pus la lucru un dispozitiv atât de
minuţios de smulgere de informaţii, la fel cum este complet lipsit de sens
să-ţi imaginezi aparatul Securităţii torturând de dragul torturii.
12. «Au existat
mai multe încercări de „exportare” a metodelor destructurante puse în practică
la Piteşti.»
Tehnicile
respective de tortură au fost aplicate în alte șase locuri de detenție –
închisorile Gherla, Târgu-Ocna, Ocnele Mari, Brașov, Jilava și lagărul
Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră –, prin urmare termenul „încercare”
este cu totul nefericit. Ca dovadă, a se întreba victimele care mai trăiesc
despre „încercările” prin care au trecut acolo. Mai mult decât atât, unele
dintre aceste tehnici au fost răspândite în întreg sistemul carceral, ca de
exemplu statul pe marginea patului sau priciului, timp de 17 ore pe zi, cu
ochii la vizetă, care este o variantă a „poziţiei de demascare”.
13. «La
sfârşitul lui august 1951, operaţiunile de la Piteşti se încheie prin
transferul tuturor deţinuţilor implicaţi la penitenciarul Gherla.»
Atunci a avut
loc nu doar transferul deţinuţilor „implicaţi” (în ce, şi cum: ca demascatori
sau ca demascaţi?), ci a tuturor deţinuţilor politici din închisoarea Piteşti.
Faptul s-a petrecut după omorârea deţinutului politic Ion Simionescu în lagărul
Peninsula, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, şi aflarea în Occident a unei
părţi din secretul demascărilor.
14. «Aşa se
face că administraţia penitenciarului [Gherla] a ştiut şi a participat şi aici
la toată gama măsurilor informativ-operative, inclusiv la torturi…»
Termenul
„măsuri informativ-operative”, folosit din abundenţă de autor şi cu o anume fascinaţie,
nu ascunde altceva decât torturile indicate, prin urmare se reduce la acestea.
15. «Absenţa
unor reglementări clare privind regimul unităţilor de contrainformaţii din
penitenciare (pentru intervalul 1949-1951) face ca responsabilitatea aplicării
măsurilor destructurante să revină atât angajaţilor Securităţii cât şi celor ai
D.G.P.C.M.»
În ciuda a ceea
ce crede autorul, această – hai să-i spunem activitate – era foarte
reglementată, căci totul era făcut la ordin. Diferenţa consta în faptul că, dată
fiind atrocitatea acţiunii, majoritatea absolută a ordinelor erau verbale. În
fine, personalul Securităţii şi al Internelor din unităţile penitenciare ocupă
ultimul loc în ierarhia responsabilităţilor.
16. «Întrebarea
firească este de ce s-a stopat întreaga operaţiune. Sunt două tipuri de
explicaţii care se pot oferi, cele de context şi cele punctuale. Informaţiile
de context conţin tensiunile intestine ale relaţiei dintre Securitate şi
P.C.R., iar cele punctuale se referă la recuzita eşecului total al
întreprinderii. Astfel, informaţiile despre decesele din penitenciare,
irelevanţa informaţiilor culese de la deţinuţi în urma aplicării măsurilor
specifice, improvizaţia, cruzimea şi incompetenţa cadrelor, scurgerea unor
detalii în presa occidentală etc., au contribuit la oprirea „experimentului”.»
Singura
explicaţie reală pentru stoparea demascărilor rezidă în aflarea parţială a
secretului lor, în Occident, informaţie care a ajuns, de la Canalul
Dunăre-Marea Neagră, mai întâi la Radio Ankara şi apoi la Radio Londra. Restul
spuselor autorului este un amalgam în „limba de lemn”, căci: Securitatea şi
Partidul se înţelegeau foarte bine asupra subiectului distrugerii duşmanului
lor comun, informaţiile din demascări erau mai mult decât relevante, de vreme
ce în urma lor erau operate arestări masive, iar cruzimea făcea parte din
„recuzita” ofiţerilor poltici, a cărur singură competenţă ţinea de organizarea
maltratărilor şi transportarea „demascărilor” în Centrală.
17. «O altă
întrebare crucială se referă la responsabilitatea implicată de o atare
operaţiune. În primul rând, ea trebuie atribuită conducerilor Ministerului de
Interne, Securităţii şi a Serviciului Inspecţii, respectiv a directorilor
penitenciarelor implicate, neomiţând, însă, culpa deţinuţilor, victime şi
torţionari deopotrivă.»
Cu această
aserţiune părem să ne apropiem de adevăr, însă brusc are loc o întoarcere din
drum, atunci când ni se spune că toţi actorii sunt vinovaţi, începând cu
conducerea Securităţii şi încheiând cu victimele însele. Prin urmare, să ne
întrebăm: care era vina deţinuţilor trecuţi prin maltratările atroce tocmai
pentru că nu doreau să-şi denunţe familia, prietenii, cunoştinţele şi nici să
fie spălaţi pe creier? Efectul unui asemenea mod de a vedea lucrurile este unul
singur, căci atunci când toţi sunt vinovaţi, nimeni nu mai este vinovat, iar în
această concluzie regăsim un fel de „Piteşti al gândirii”.
18. «Ceea ce
face excepţională (în sens strict) operaţiunea destructurantă de la Piteşti
este identitatea ideologică a victimelor. Nu e defel întâmplător, constituind –
în mod paradoxal – unul din ingredientele cruzimii, trecutul legionar al
deţinuţilor implicaţi în torturi. Existenţa unui ethos specific, marcat de o
anumită cultură a violenţei, un sistem de ierarhizare strict, ritualizarea
vieţii de grup, fanatismul, cultul şefilor, cultura conspirativităţii şi
sectarismul, au contribuit, toate, la coregrafia ororilor din celulele
Piteştiului. Rafinamentul, regia minuţioasă a momentelor torturii, dexteritatea
şi imaginarea multiplelor „scenete” ale violenţelor au aparţinut deţinuţilor
implicaţi activ în reeducare.»
După ce am
aflat că înseşi victimele sunt vinovate de maltratările la care au fost supuse,
aflăm că această vinovăţie este colorată politic şi că ea aparţine legionarilor.
Cu acest punct suntem introduşi în chiar inima tezelor regimului, care a
aruncat responsabilităţile sale criminale pe umerii deţinuţilor înşişi, evident
legionari. Să o spunem clar: nu există nici o legătură cauzală între
apartenenţa politică a deţinuţilor şi participarea lor la torturile din
demascări, ci faptul se explică prin însuşi dispozitivul criminal care a fost
pus la lucru şi care a condus la acest rezultat. Iată doar câteva
contraexemple: Dan Diaca, cel care aplica o lovitură năprasnică la ficat, nu
fusese legionar, ci ţărănist; Emil Sebeşan, actor de prim-plan al maltratărilor
de la Gherla şi Peninsula (unde a fost şi pontator), a fost şi el ţărănist. Din
contră, Aurel Tacu, cel pe care Ţurcanu a vrut să-l omoare cu mâna lui pentru
că a avut tăria să reziste torturilor atroce, spunând că nu are nimic de
demascat şi nici de reeducat, fusese legionar. Caz similar, Aristide (Ristel)
Nedelcu, care a înnebunit în maltratări pentru că a refuzat să demaşte ceva şi
să se reeduce, fusese, şi el, legionar.
19.
«Principalele surse arhivistice care cartografiază fenomenul Piteşti şi
extensiile sale sunt reprezentate, pe de o parte, de dosarul fond Penal nr.
1114, însumând 24 de volume, constituind procesul intentat lotului Eugen
Ţurcanu (10 noiembrie 1954), în urma căruia au fost condamnaţi 22 de deţinuţi,
respectiv dosarul fond Penal nr. 1126, compus din 10 volume, reprezentând
procesul lui Tudor Sepeanu şi al celorlalţi şase ofiţeri implicaţi în
atrocităţi (16 aprilie 1957).»
Principalele
surse arhivistice cu privire la reeducarea de tip Piteşti nu sunt două, ci
patru. La cele două indicate deja, cel al grupului Ţurcanu şi cel al grupului
cadrelor MAI şi/sau Securităţii, trebuie adăugate alte două: 1) Dosarul celui
de-al doilea grup al reeducării, în frunte cu Valeriu (Vică) Negulescu, şi 2)
Dosarul Biroului Politic, care a agregat cópii de pe documente din celelalte
dosare dar şi altele, diferite, şi se găseşte la Arhivele Naţionale. În fine,
la toate acestea este de adăugat Dosarul grupului Universitatea Iaşi, care
conţine informaţii cu privire la nucleul iniţial al reeducării şi despre
destinele celor implicaţi. Exceptând dosarul din Arhiva CC al Partidului,
restul se află la CNSAS.
În concluzie,
putem spune că singura parte valabilă istoric din acest text este cea plagiată,
restul fiind o înşiruire de greşeli de înţelegere, expuse într-un limbaj
bombastic şi lemnos, cu rolul de a acoperi absenţa stăpânirii subiectului. Dar
cel mai grav ni se pare a fi faptul că autorul susţine concluzii de tipul
rechizitoriului Procuraturii din dosarele reeducării sau, mai recent, „Cartea
Albă a Securităţii” ori producţiile reprezentanţilor poliţiei politice
comuniste gen Neagu Cosma. Căci nu reprezintă această situaţie un afront adus
memoriei victimelor, venit chiar din partea unui reprezentant al unei
instituţii care ar trebui să vegheze la păstrarea ei?
Târgovişte, 18 octombrie 2014.
