CARTEA NEAGRĂ A COMUNISMULUI

Este vorba de ediția a II-a, după cea din 1998.

Pentru că noi, Românii, avem memorie scurtă, iar dacă asculți pe unul, pe altul, ai impresia că trăim în realități paralele, am să rezum rapid chestiunea: prima ediție a cărții s-a epuizat repede, iar timp de... 25 de ani o a doua nu a mai fost publicată pentru că, după caz, toată lumea s-a opus ori a ezitat. Editura Humanitas, cea care a editat-o, Academia Sighet, cea care a coordonat-o, iar alți sinucigași nu s-au mai găsit. Motivul? Atacul din partea susținătorilor celeilalte „memorii a totalitarismului“, Șoahul. Iată de ce cartea a fost redusă cumva la tăcere. Courtois a înțeles resorturile acțiunii și le-a articulat spunând: „Atâta vreme cât se vorbește despre Comunism, nu se mai vorbește despre Holocaust“.

Azi, la a doua ediție, toată lumea a părut să fie în pace și prietenie. Și iată de ce:

Lucrarea este cumva o altă carte, căci a fost văduvită de Introducerea primei ediții (care era flamboaiantă), iar autorului i s-a concedat o Postfață în care rememorează ce a declanșat proiectul de debut.

Apoi, Addenda de atunci a fost înlocuită cu un studiu colectiv despre sistemul represiv comunist din România, pregătit în vederea fantomaticei ediții a II-a a Cărții negre, coordonat de Romulus Rusan și publicat separat în 2010. Această lucrare este acum adnotată (introduse note suplimentare) de Dorin Dobrincu, care mută accentele, schimbă perspectivele.

Îl prețuiesc pe Dorin, ca istoric și ca om, și tocmai de aceea o spun pe șleau: acest procedeu nu este în regulă din punct de vedere științific. Eventualele chestiuni legale nu mă interesează, însă eu, ca autor, n-aș fi fost de acord în ruptul capului să fiu adnotat de un terț; de asemenea, aș fi refuzat să adnotez pe alții. Este bine și frumos ca fiecare să spunem ce avem de spus, apoi să intrăm în dialog – dacă putem dialoga. Ar fi deci de aflat de ce autorii acelui text, care, cu excepția bietului Rusan, plecat dintre noi, sunt bine-mersi (D. Deletant, Șt. Marițiu, Gh. Onișoru, M. Oprea, R. Portocală și S. Tănase), nu l-au adus ei la zi, dacă se voia adus la zi. Au fost întrebați și s-au declarat de acord? A fost un ukaz sau ce? – ca să nu dăm în fandacsie!

În fine, lansarea de azi s-a desfășurat în același ton bizar: autorul a fost la fel de flancat, încadrat precum în carte, iar PR-ul editurii l-a plasat oportun în contextul războiului Rusia–Ucraina. Nu vreau deloc să spun că dl. Courtois ar fi o bătrânică ajutată să treacă strada – este co-editorul unei lucrări recente numite Cartea neagră a lui Vladimir Putin – dar faptul explică de ce toată lumea l-a reevaluat în mod subit. Sunt mefient față de orice discurs științific integrat unui mesaj militant, chiar și/mai ales dacă este vorba de unul veritabil, ca în cazul de față. Mai mult însă n-am să spun...

P.S: Anexa fotografică realizată de Dorin este excelentă, iar ținuta cărții impecabilă (așa aș dori să arate și următoarea mea carte!).

Una peste alta, mă bucur pentru Stèphane Courtois, pe care îl cunosc din 1999.

Au revoir, Monsieur, et mes hommages !

București, 20 noiembrie 2024.
 

BIOGRAFIA UNUI TERORIST: HAOS AL ABORDĂRII ȘI ANARHIE A SURSELOR

Stelian Tănase, Povestea unui terorist. Haos & Anarhie, Editura Omnium, București, 2022.

Desigur, exagerez, dar – vorba lui Goma – exagerez un adevăr!

Este o primă biografie a lui Max Goldstein, atentatorul principal de la Senat, din 1920, bazată pe documentele/dosarele de la Siguranță păstrate azi la Arhivele Naționale. La acest nivel cartea este o noutate, motiv pentru care merită toată atenția.

Din punct de vedere al reușitei, o spun dintru început, lucrarea mi se pare o realizare medie, ca să nu zic mediocră.

Aici se cuvine să fac o digresiune necesară: consider pe dl. Tănase un istoric bun, care știe să facă o cercetare, iar unele dintre lucrările d-sale mi-au plăcut și le consider în continuare valabile, în ciuda trecerii timpului (vezi, de pildă, Anatomia mistificării). Apoi, autorul mi-a fost întotdeauna simpatic și nici nu ne-am certat vreodată, nici măcar pe gagici. (Cei din secta tismănistă îi mai ard câte o copită pe sub masă, desigur, sub acoperirea principialității!...)

Revenind, prima băgare de seamă privește abordarea: demersul este mai degrabă un „roman-document“ (A. Cioroianu, coperta IV), deci în bună măsură o ficțiune biografică, decât unul de istorie „clasică“. Aici ori scrii un roman, o ficție, ori te supui canonului istoric și nu cedezi populistului – nici cal, nici măgar – roman istoric, roman științific, docudrama și alte rătăciri para-stiințifice, un gen din ce în ce mai prezent și la noi (vezi Corobca et alii). Astfel, cu totul neconvingătoare, căci forțată, este teza sa, după care Max ar fi fost un anarhist „clasic“ convertit la bolșevism abia după atentat, mai precis în detenție, iar acțiunea lui botezată „revoluționară“ de către Comintern abia retroactiv – și nu se înțelege de ce: pentru că bolșevicii pursânge n-aveau altceva mai bun de făcut?!

Realitatea este că Max a fost un bolșevic de primă oră și, fiind așa, este inutil să-i cauți carnetul de partid. (Tot astfel se va pune mai târziu întrebarea pentru psihanaliști: Cine l-a psihanalizat pe Freud?). Apoi, el aparținea rețelelor bolșevice ilegale și nimeni nu-i cerea zapiska. Încă, un argument circumstanțial: de ce ar fi sponsorizat bolșevicii o acțiune ce nu le aparținea, adică pentru ce s-ar fi lăsat ei în mâinile unui atentator izolat, cu motive proprii? De ce nu l-au executat când le-a căzut în mână? De ce, după atentat, l-au retrimis în țară cu bani și obiective clare, în linia politică a Cominternului: agitație și propagandă? Toate acestea sunt ignorate sistematic de autor, care rămâne la teza „lupului singuratic“.

A doua băgare de seamă privește lucrul cu sursele. Din loc în loc, dl. Tănase citează documente de arhivă – Fondul 95 de la ANR, ce conține dosare personale rezultate din anchetele Siguranței burgheze –, simple cifre neînsoțite de nume, care nici măcar cunoscătorilor nu le spun ceva. Pentru a-l putea urmări, a stabili care sunt titularii dosarelor, ar trebui să iei la mână inventarele.

A treia băgare de seamă: deși lucrarea prezintă faptele cu suficientă acuratețe, arată ca o compoziție grăbită, insuficient rumegată, de aici un efect de tip „numărătoarea steagurilor“ lui Caragiale. De pildă, repetițiile frecvente. Sau despre familia Goldstein ne spune că a avut 8 copii, Max și alți 7, iar cifra rămâne constantă pe tot parcursul cărții. În fapt, au fost 9 frați, iar autorul pierde pe drum ba pe Aizic zis Iancu (p. 83), ba pe însuși Max (p. 202).

Ar fi și alte chestiuni de semnalat, însă nu-mi propun să scriu o recenzie-standard.

Ceea ce mă animă este sentimentul că lucrări de acest tip nu vor fi analizate de vreo critică de întâmpinare pentru a înțelege noutatea, demersul, cât și unde sunt valide, în fine, cât am progresat și cât putem profita de pe urma lor. Este regula în această breaslă a noastră, în care, deși apar cărți valoroase, acestea sunt fie receptate în registrul advertisingului și PR-ului, fie ignorate. Și semnul sclerozării ei, devenită tributară populismului, solipsismului, istoriei de aparat.

Enjoy!

Eforie Sud, 6 septembrie 2024.

 

DESPRE MOȘTENIREA COMUNISMULUI, MEMORIE ȘI ISTORIE

Cine manipulează opinia publică?

Organizator: DCNews Tv.

Realizator: Oana Stănciulescu.

Emisiunea: #Rezist, dialog cu Mircea Stănescu, istoric, arhivist la Arhivele Naţionale ale României, președinte al Asociației Memoria și Istoria Comunismului.

Data: 12 august 2024.

Înregistrare video la adresa:

 București, 12 august 2024.

(DOAR) O BIOGRAFIE A LUI ISTRATI

Stelian Tănase, Viața lui Panait Istrati, București, Editura Corint, Istorie autori români, 2024.

Am citit cartea de față pentru a mă mai abstrage de la ale mele; apoi, vorba securiștilor patriei, să văd ce mai scrie lumea, cu ce se mai ocupă, ce mai face, ce mai gândește.

Este o lectură de vară, plăcută dacă nu știi nimic despre Istrati, ușoară și... cam atât. Puteam să-mi văd de treabă (nu-mi văd capul!), dar mă dau peste cap cărțile acestea, pe subiecte complexe, scrise în doi-trei ani, precum noile teze de doctorat în trei, cincinalu-n patru ani și jumătate, chestii...

De la un prozator, chiar romancier (din critică înțeleg că unul bun), mă așteptam să reiasă cât de mare scriitor este acest genial fute-vânt pe nume Panait Istrati. Nu reiese!

Nu reiese nici că era un om de convingere profundă, pe scurt: o conștiință a epocii sale.

În fapt, imaginea lui este mișcătoare, apare blurată, ba chiar uneori am impresia că-l reaud pe tov. Al. Oprea. Iată un pasaj:

 

Istrati a fost un om scindat. Omul tuturor contradicțiilor imaginabile (sic!). S-a dezis frecvent (re-sic!) și și-a surprins contemporanii prin declarații, adeziuni și gesturi de sens contrar. A fost „omul care nu aderă la nimic, cum îi plăcea să spună în anii ’30, dar a aderat la aproape toate cauzele întâlnite în cale (re-re-sic!). Se inflama ușor, schimba atitudinile ca pe cămăși, lua poziție de câte ori descoperea o cauză (re-re-re-sic!). Uneori era pur și simplu în căutarea atenției celorlalți (re-re-re-re-sic!). Anonimatul era o haină prea strâmtă pentru el. Avea un complex social moștenit din copilărie. A dorit mereu să-și depășească condiția de vagabond. (...)

Istrati nu trebuie neapărat preamărit pentru că nu a fost nici sfânt, nici Isus, nici zeu sau un zeu sacrificat (re-re-re-re-re-sic!). S-a amestecat singur în cele mai improbabile situații, unele câștigătoare, puține; cel mai adesea perdante. Mereu inflamat, combativ, a lăsat impresii contradictorii despre el și operă.

 

Și tot așa...

Un fapt bizar. Despre Istrati s-au publicat cărți importante, esențiale, începând cu anii 1960 (nu de către istorici, ci de criticii și istoricii literari), care înțeleg și explică progresiv maniera în care funcționa această conștiință, precum, doar la noi, cele ale lui Mircea Iorgulescu (Spre alt Istrati – 1986, Celălalt Istrati – 2004 și Panait Istrati – nomadul statornic – 2011, cu ultima a și murit, scriind-o!). Desigur, o lectură nu exclude pe alta, ba chiar este de sperat, de dorit, de revizuit dacă te țin brăcinarii, însă nici una dintre cărți nu este menționată în note, necum în bibliografie. Cu ele, Tănase pare că dialoghează prin... tăcere. Ignor care vor fi fost relațiile dintre cei doi, la fel, motivul acestei absențe, dar Iorgulescu este ocultat sistematic, or travaliul acestuia, de un înalt nivel intelectual, mi se pare de neevitat. Nu știu cum aș putea numi acest procedeu – ba știu, dar mă abțin! (Parcă aud vorba de-beton-armat a unui cunoscut: D-nu Stănescu, cu cine te mai cerți?)

În fine, înțeleg că autorul pregătește o ediție greacă a cărții și, din dorința sinceră de a-l sprijini dezinteresat, la fel ca pe viitor și editura din țară care i-a redactat-o, semnalez aici câteva erori simpatice (urmează ceva cu liniuțe, un stil detestabil și pentru mine însumi):

– „Gorki [...] publică un volum în care laudă construcția canalului Marea Neagră – Marea Baltică, ridicat de deținuți politic[i] din Gulag prin muncă forțată“ (p. 167). Canalul în discuție este Marea Albă – Marea Baltică (în rusă Belomorkanal). Desigur, ar fi fost plăcut ca azi să ne plimbăm cu bărcuța de la Plaja Tataia și până la Sankt Petersburg, dar să ne imaginăm doar câți bandiți ar fi trebuit să moară, să se reeduce ca să-l dea gata!

– „Asociației panruse a scriitorilor proletari, organizație-bidon sub controlul GPU“ (p. 184). Un franțuzism ininteligibil acesta, bidon, bașca generează calambur cu sensul românesc, căci în limba noastră se spune organizație-paravan, anexă.

– „La acea dată Panait Istrati trecuse de trei ani în neființă“, „Panait Istrati trecuse în neființă la 16 aprilie“ (pp. 186, 252). Ei, dacă a trecut în neființă, la ce bun să-i mai consacri o biografie?

– „Emigranții ruși, foști socialiști, Constantin Stere și Vania Răutu au preferat să vină la Constanța“ (p. 54). Vania Răutu nu este un personaj real, ci alter-ego-ul lui Constantin Stere din romanul biografic fluviu În preajma revoluției.

– „Mistinguette și Maurice Chevalier țin afișul spectacolelor de music-hall la Casino de Paris“ (p. 107) Numele cântăreței în chestie este Mistinguett (fără e final). Nu pare o terminație de feminin, dar na, nimeni nu-i perfect, nici măcar artistele!

– „invitat la aniversarea a zece ani de la revoluție“ (pp. 147, 150, 185). Din motive de evitare a pleonasmului, în română se zice cea de-a zecea aniversare a revoluției (aniversare vine din franceză, anniversaire, și înseamnă să sărbătorești un număr de ani) – eroare pe care, în mod neașteptat de astă dată, o face și Iorgulescu, la fel cum trece și de redacția cărților sale.

– „[În URSS, Istrati] Închiriază pentru trei luni o casă din lemn (dacea) într-o pădure de brazi“ (p. 165). În rusă, dacea înseamnă și asta, dar sensul, devenit curând dominant, este cel de vilă pentru nomenclatura sovietică, domiciliu ori casă de vacanță.

Mă opresc aici: nu sunt răutăcios, nu caut nimănui nod în papură!

Despre arhive și alte banalități istorice tehnice, poate cu alt prilej.

Enjoy!

 

București, 11 august 2024.

  

LA PLECAREA LUI NICOLAE MANOLESCU

Cu câteva excepții, corul panegiricelor este de nestăvilit, semn de raporturi de putere, de fidelitate, al faptului că mulți oameni îi sunt datori, ceea ce este explicabil, ba chiar de înțeles. Ei, bine, există cineva care, nici mai mult, nici mai puțin, susține că „pur și simplu, liberalismul îi curgea prin vene“ (Vladimir Tismăneanu), așa încât momentul trist devine tragicomic, ca la orice priveghi. Nu l-am cunoscut personal, nu mi-a fost profesor, deci am o perspectivă (inevitabil) parțială asupra personalității sale.

Ce pot să spun din experiență directă este că în 14–15 iunie 1990, după sosirea „minerilor“ în Capitală și represiunea sângeroasă a „Pieței Universității“, a studenților, a opoziției, la tarabele cu ziare și reviste din orașul aflat în război civil, grupurile de „capra cu trei iezi“ – reapărute subit și formate dintr-un securist și trei „mineri“ – permiteau doar literatura de partid („Azi“, „Dimineața“) sau asociată („Adevărul“), plus „România literară“ condusă de... N. Manolescu. De notat că faptul se petrecea înainte de publicarea interviului său cu Ion Iliescu din aceeași revistă, în care îl numea „om cu O mare”, semn că acesta se pregătea, se cocea, de unde consemnul venit de la cel mai înalt nivel. Este episodul care a provocat indignarea lui Paul Goma (și pe bună dreptate!), care nu contenea să i-o reamintească, numindu-l „spălător de sânge“. 

Mă veți ierta, poate, căci în general sunt respectuos cu cei plecați, dar altceva nu am. Dumnezeu să-l ierte!

*

„Contradicția lui Manolescu“

Foștii studenți, colaboratori continuă să îi aducă omagiu lui Nicolae Manolescu, ceea ce este un lucru foarte frumos: în locul lor, și eu aș fi făcut la fel! Cum nu sunt însă nici una, nici alta, aș avea câteva băgări de seamă, pe care cei ce le-au știut vreodată le-au uitat protectiv, iar cei ce le mai știu și n-au dat în amnezie nu se vor grăbi deloc să le spună. N. Manolescu este numit (în sugestie, ce-i drept!) chiar luptător împotriva nedreptei acuze de antisemitism, ceea ce este cu totul exagerat. În sprijinul acestei idei este invocat pasajul dintr-un interviu care începe astfel (nu, titlul redacției n-are nici o importanță!): 

O.Ș.: Cum priviți reproșurile care vi s-au făcut ca ați avea uneori accente antisemite? A fost o suita de articole in care erați acuzat de antisemitism, ca negați Holocaustul sau cel puțin ca nu doriți sa recunoașteți specificitatea acestui tip de represiune.

N.M.: Eu sînt convins ca nici Michael Shafir, nici Norman Manea nu cred ca sînt antisemit.

Episodul indicat reprezintă doar o mică parte dintr-un tablou mai larg, care, luat separat, nu are sens. Este momentul în care marele critic începe să-și facă demascarea, după care este „reevaluat“. Numai că traseul acesta de reabilitare de „tip Pitești“ trece în mod necesar prin demascarea altora pentru culpe similare, precum episodul „antisemitizării“ lui Paul Goma. De acum este gata pregătit pentru postul de ambasador UNESCO, pe care altfel nu l-ar fi primit în veci. Sau cum ar spune fataliștii: blestemul eternei reîntoarceri a „contradicției lui Maiorescu“!... 

București, 26 martie 2024.

 

INSTITUTUL WIESEL ȘI „ZONA DE INTERES“

Nea Florică a trecut la ce știe el mai bine: propaganda comunistă activă.

Dacă n-ar fi fost analfabet istoric și moral, ar fi știut că cele două contexte – francez și român – nu sunt interșanjabile. La fel cum nici istoria nu este reductibilă la memorie; oricare ar fi aceea.

Cum se prezintă istoria, pe scurt, pentru sufletele candrii:

În România interbelică, Francisc Wolf, Olga Bancic și ceilalți au luptat pentru dezmembrarea Statului național român și instaurarea comunismului în ce-ar mai fi rămas dintr-însul. Ajunși în Franța, odată cu declanșarea războiului germano-sovietic (1941) au primit sarcina-de-partid să rămână pe loc și să lupte acolo împotriva fascismului, nazismului. Au făcut-o, și și-au dat viața pentru asta. Astfel că și azi se bucură de considerația Francezilor, căci acești comuniști, acești „străini“ au fost, pentru o lungă perioadă (până fix după Stalingrad), printre puținii rezistenți împotriva Ocupantului. Timp în care Francezii sadea (« de souche ») ce făceau? Colaborau bine-mersi cu cotropitorul, ce să facă?! Conduita, oricum ai lua-o, oricum ai da-o, merită respect, mai ales că a implicat sacrificiul suprem (« le sang de l'étranger », « mort pour la France »).

Pe această filieră memorială vine și decizia lui Macron de a muta în Panthéon rămășițele pământești ale lui Missak și Mélinée Manouchian, plus obiective politice prezente ce ies din cadrul chestiunii de față. Memoria, sau mai bine zis memoriile, sunt, peste tot în lume, nu doar la noi, politică.

Ei, la noi, comunismul a dus la ceva diferit, numit: închisori, lagăre, muncă forțată, exterminări, spălări-de-creier, iar asta merită, desigur, reamintit conștiințelor amnezice sau memorialiștilor selectivi.

Asemeni lui nea Florică face și fratele geamăn istoric Muraru, care o reabilitează, o reinstalează pe Olga Bancic în Pantheonul spiritului universitar ieșean, după principiul: ce liberal autentic este acela care nu are în raniță icoana unui comunist?! (Și aici vă sugerez să ascultați tăcerea asurzitoare a membrilor Comisiei Tismăneanu, altfel foarte vocali în combaterea simbolurilor comuniste.)

În același timp, IICCMER, condus de profesorul universitar ieșean Șandru, comilitonul lui Muraru, luptă din toate pozițiile împotriva periculoasei nostalgii a comunismului.

Ar fi de plâns, dacă n-ar fi de râs: al curcilor!

Revenind la titlul articolului de față, mărturisesc că am fost neîncrezător, așa că nu m-am grăbit să văd pelicula lui Jonathan Glazer, Zona de interes („încă un film despre holocaust?“). Am citit însă recenziile, iar încheierea de la premiile Oscar a fost apoteotică. Acest artist, acest om (ein Mensch) spune acolo câteva adevăruri simple, universale și clare, care arată că arta nu are sens dacă nu comunică nimic despre prezent, dacă nu te scoate din zona de confort, căci doar în acest mod holocaustul rămâne o lecție perenă, nu o afacere de dulăi.

Astfel, după ce mi-am făcut autocritica, în cursul activităților mele de club de sfârșit de săptămână am văzut filmul, care denotă forță. Cu totul remarcabilă este suita de imagini de final, unde prezentul taie narațiunea artistică în momentul în care șeful lagărului coboară scările Centralei abatorului uman și nu se simte bine deloc. Aici femeile de serviciu de la Memorialul Auschwitz intră în fostele camere de gazare, în spațiile de expunere și dau cu mătura, șterg praful, pun aspiratorul, lustruiesc. Apoi camera de filmat revine la comandant, care își scuipă plămânii: la propriu.

În fine, nu mi-e decât de nea Florică, cel ce s-a grăbit să laude producția, iar acum, după pornirea întregului tăvălug al antisemitizării, deflectivizării și comparativizării, este prea târziu să mai prindă trenul. Dar coerența nu este nici ea ultimul lucru de pe lume.

 

București, 19 martie 2024.

MOSTRĂ DE CERTIFICARE A DOSARELOR LA C.N.S.A.S.

Pe document, cu pixul, precum Securitatea, dar și aceea avea mai multă grijă: de document.

În plus, ilizibil, incoerent, greșit, căci nu este vorba despre o numerotare și certificare a dosarului, ci de o... certificare a certificării Securității (și o metaforă grea!).

Ați remarcat, desigur, limba de lemn, căci n-am spus „hal“, de vreme ce la CNSAS există și dosare certificate corect.

Mi s-a spus că acest mod de a proceda „face parte din categoria erorilor de început ale activității instituției, probabil inerente“, și că există exemple și mai rele, ceea ce am bănuit. Am însă o stivă de astfel de dosare în față, iar la un moment dat am văzut numai roșu-de-pix în fața ochilor.

Pentru a încheia, totuși, cu limba de lemn, mă întreb doar cum vrei să învingi tu Securitatea? În acest fel? Și nu-i așa că această practică merită o mărire de salariu?!

 

București, 26 februarie 2024.