ROMÂNIA, REPUBLICA MOLDOVA ȘI PROBLEMA GENOCIDULUI

Pe 12 septembrie a.c. a avut loc Adunarea Generală a ONU cu privire la soluția celor două state și crearea unui stat independent palestinian.

Adunarea a fost marcată de interzicerea, de către SUA, a delegaților palestinieni, o violare a Cartei ONU. Este clar că acest Stat a luat-o complet razna față cu dreptul internațional și tocmai de aceea se discută despre mutarea sediului ONU.

Rezoluția adoptată acum a fost una cu rezultate așteptate.

Aceasta are însă o semnificație pur simbolică, dat fiind că ONU este blocată de vetoul american din Consiliul de Securitate. Astfel, Adunarea poate vota sancțiuni împotriva Israelului, dar aplicarea lor, care depinde de Consiliu, este îndoielnică, iar trimiterea de trupe în Teritoriile Ocupate, și în special în Gaza, unde are loc un genocid în curs, iluzorie.

Ideea de bază a întrunirii a fost deci nu împiedicarea genocidului din Gaza, fapt imposibil, ci descurajarea Israelului și a susținătorilor săi. Dat fiind că SUA sunt principalul susținător al genocidului, nu există forțe din ansamblul puterilor care să i se opună, necum să poată interveni, astfel că purificarea etnică din Teritoriile Ocupate și genocidul din Gaza vor continua.

În context, România a votat și ea previzibil: țara noastră a recunoscut Palestina încă din 1988, o decizie situată în linia rezoluțiilor ONU și a politicii multipolare a lui Ceaușescu, de balans între cele două blocuri ale Războiului Rece. Dreptul internațional este ca matematica, astfel că România de azi nici nu avea de ales. Bine, teoretic vorbind, putea să se abțină sau chiar să facă invers, dar, în ciuda tuturor problemelor interne și externe, țara noastră nu a decăzut într-un asemenea hal!

 O mențiune asupra conduitei Republicii Moldova, această catastrofă care își va crea și ne va crea nesfârșite probleme: ea este aliniată Israelului și SUA în speranța de a aduna sprijin de la hardliner-ii lagărului occidental împotriva Rusiei. Singurul lucru care preocupă elita aflată la putere este câștigarea alegerilor, și aceasta cu orice preț. Astfel, autoritățile de la Chișinău, care organizează în Piața Marii Adunări Naționale spectacole de comemorare a genocidului Basarabenilor înfăptuit de autoritățile sovietice, se abțin față cu genocidul și epurarea etnică a Palestinienilor. Un exercițiu de pură ipocrizie și cinism! Să adăugăm că pentru statele mici, precum această entitate, singura garanție a existenței lor, dacă există vreuna, este, pe lângă propria conduită, dreptul internațional, atât cât mai există el. Iar nu alinierea cu statele cele mai brutale ale planetei, care nici nu vor putea, nici nu vor dori să intervină în caz de dezastru.

 

București, 13 septembrie 2025.

 

FOAMETEA CA ARMĂ GENOCIDARĂ

Copil din Gaza.

Am vrea să știm ce părere au Ucrainenii despre Gaza, ca unii care au fost exterminați prin înfometare în 1932–1933.

Am vrea să știm apoi ce părere au Republican-moldovenii, care au suferit același lucru în 1946–1947.

Dar nu vom primi nici un răspuns, căci totul nu este decât ipocrizia unor entități vasale, Ucraina și Republica Moldova, situate pe două puncte de conflict ale Occidentului cu Rusia, care repetă mantrele CIA–MI6–Mossad de care depinde rămânerea lor la butoane; și, desigur, păstrarea sponsorilor. Conștiința lor – „factor secundar, derivat din existență“, cum se spunea pe vremea lui Stalin – este o chestiune cu geometrie variabilă, în funcție de destinatar și de context, nu de umanitate, de drept și de valori.

Vedem, în schimb, cum autoritățile Republicii Moldova expun, an de an, în centrul Chișinăului, vagoanele durerii deportării în Gulag, într-un exercițiu nu de comemorare veritabilă, ci de utilizare cinică. Este doar un produs de propagandă. Un fapt pe care ofticatul primar Ion Ceban, recent interzis în România și în Spațiul Schengen pentru a nu jena pe Maia Sandu și partidul său la alegerile parlamentare din toamnă, l-a sesizat cu precizie atunci când a autorizat, în același loc, un bâlci. Un bâlci, dar măcar unul cinstit!

 

București, 30 iulie 2025.

 

NICUȘOR DAN LA CHIȘINĂU

Maia Sandu:

 

Dacă Moldova ar cădea pe mâna Rusiei, nu doar Chișinăul ar fi amenințat. Ci și Bucureștiul. Și Odesa. Și Europa. Mai multe trupe rusești la Nistru. Risc de destabilizare. Insecuritate. O Moldova care rezistă înseamnă siguranța familiilor noastre, înseamnă liniștea celor 1200 de km de graniță cu Ucraina, dar și a celor 684 de km de hotar cu România. Adevărul e că nu am putea rezista singuri. Ucraina este scutul nostru. Și al vostru. Cât Ucraina luptă pentru libertatea sa, noi putem trăi în libertatea noastră. De aceea, fiecare ajutor oferit Ucrainei este și un ajutor pentru Moldova. Pentru că fiecare zi în care Ucraina rezistă e o zi în care Moldova rămâne liberă. Mulțumim României pentru sprijinul oferit Ucrainei. Este un sprijin care apără nu doar Ucraina, ci și Moldova, și România. Dacă Rusia ar învinge în Ucraina, nu s-ar opri acolo.

 

Faptul că președintele Dan merge la Chișinău în aceeași zi în care se întâlnește cu Regele Spaniei și împreună vizitează una dintre bazele noastre NATO este plin de semnificație: situația de pe frontul de Est este nu critică, ci dezastruoasă. Prăbușirea acestuia este doar o chestiune de timp, la fel, avansul trupelor ruse. Astfel, temerile președintelui Sandu, deși tardive, sunt întemeiate: toate scenariile legate de viitorul statului său sunt proaste. Ucraina, se vede acum clar ca lumina zilei, nu este un scut pentru Republica Moldova, ci o vulnerabilitate. De asemenea, ajutorul dat Ucrainei de către România în tot acest război este în van, căci războiul este deja pierdut. Supraviețuirea Republicii Moldova nu depinde nici de Ucraina, nici de România, nici de oricine altcineva, ci de propria conduită în raporturile cu vecinii, în speță cu cei puternici, precum Rusia, cu care trebuie să conviețuiești. Faptul de a se fi imaginat pe sine ca un punct al Occidentului împotriva Rusiei a făcut din acest stat o țintă. Alăturarea sa lagărului războiului împotriva Rusiei a reprezentat o decizie ruinătoare, căci cea ideală ar fi fost situarea într-o neutralitate binevoitoare și încercarea de a balansa în jocul politic regional. Este conduita normală a tuturor statelor mici. Desigur, există pericolul de a fi înghițit de un pește mai mare, dar acesta este întotdeauna riscul independenței.

Am spus, am repetat că sunt foarte îngrijorat de conduita haotică a acestui stat dintre Prut și Nistru, de lipsa de experiență politică a elitei politice locale, care are o imagine eronată despre raporturile de forțe, și tocmai de aceea asistă neputincioasă cum speranțele sale se prăbușesc ca un castel de joc. La fel, sunt îngrijorat de soarta cetățenilor săi și, mai ales, a românilor de acolo. În fine, sunt neliniștit de faptul că acest stat poate atrage România într-un scenariu de conflict cu Rusia, de vreme ce țara noastră, cel puțin declarativ, proclamă susținerea sa necondiționată. Ceea ce este absurd.

Adevărul este nu că Republica Moldova ar fi incapabilă să reziste singură unui atac al Rusiei, ci că nu ar putea rezista în nici un fel: nici cu ajutorul României, nici al NATO. Dacă nu poate Ucraina, de ce ar putea ea? Ceea ce însă nu se va întâmpla, căci nu va exista un asemenea ajutor, în sensul că nici România, nici NATO nu vor intra în război pentru Republica Moldova. Iar dacă România ar avea intenția să o facă, de la Cartierul general al NATO i se va spune că este pe cont propriu și că nu va exista vreo activare a articolului 5 al Tratatului în cazul unei riposte ruse.

În fine, ca român, cel mai îngrijorat sunt de conduita țării mele în toată această situație. Steagul care flutură aici este cel al României: trebuie să o facă în continuare, dar mai ales contează cum. Căci avem un președinte care nu înțelege politica externă, nici nu are timp să învețe și ai cărui consilieri la temă sunt departe de o abordare realistă, întrucât afișează o colecție de clișee. Stăm cuminți în trena decidenților UE, NATO pentru că nu avem nici o idee de cum am putea aborda situația, dar pentru noi realitatea este cu adevărat explozivă, în timp ce aceștia nu riscă nimic.

București, 11 iunie 2025.

 

CÂTEVA CUVINTE DESPRE UNIONISM

Nicușor Dan: „Republica Moldova trebuie sprijinită necondiționat“.

George Simion: „Sprijinul trebuie acordat unioniștilor, nu profitorilor care își bat joc de banii românilor“, accentuând că trebuie să fie condiționat. Prin efect, acesta ar depinde de conduita statului în discuție.

Să o spunem pe șleau: sprijinul necondiționat, în care România s-a cantonat comod de mai multă vreme, dar tocmai pentru că nu are nici o politică externă, înseamnă, în termeni realiști, moartea unionismului. Pe scurt, nu poți sprijini necondiționat Republica Moldova decât dacă ești antiunionist ori dacă nu ai nici o idee de politică externă și, tocmai de aceea, te-ai așezat într-un conformism păgubos care se reduce la câteva clișee. Altfel, nici nu se poate o afacere mai bună: „voi ne sprijiniți fără comentarii, noi nu dăm nimic în schimb și ne vedem în UE“. Este deci de la sine înțeles că, prin cei cu dublă cetățenie, Republica Moldova va susține oricând și orice politician din dreapta Prutului care îi promite acest joc de copii: „eu vreau, tu dai“. Dacă i se va permite.

Faptul se întâmplă pentru că cei din elita politică de la Chișinău au ca proiect nu unionismul, ci din contră: să fie și să rămână ștabi la ei acasă, și fac tot posibilul în acest sens. Ceea ce în politică este legitim: nu strică copilul care cere, ci părintele care dă! Dar să părăsim această comparație pe care cetățenii țării din stânga Prutului o refuză, la fel ca orice tutelă din partea României.

Schimbarea strategică pe care o aduce poziția lui Simion este la 180 de grade față cu ceea ce am văzut până acum. Ca orice schimbare de acest tip, ea nu este ușor de digerat, iar unirea nu este nici ea ușor de atins, căci depinde de mai multe condiții:

1) Încheierea războiului ucrainean și crearea unei noi arhitecturi de securitate europeană, zonală;

2) Detensionarea relațiilor cu Rusia și negocierea cu aceasta;

3) Voința cetățenilor R. Moldova, care, dacă situația de acasă și din zonă se înrăutățește, se poate schimba, după cum s-a mai întâmplat în istorie. Fără această premisă n-am fi avut Momentul 1918, Marea Unire!

Nici una dintre aceste condiții nu este însă îndeplinită în acest moment. Prin urmare, ai în față un dosar complex pe care nu-l poți urmări cu clișee și declarații de susținere.

Chestiunea unionismului va înclina probabil balanța la ultimul tur al alegerilor prezidențiale din România – căci este un deziderat al majorității absolute a cetățenilor săi, care privesc Basarabia ca pe un teritoriu istoric românesc – dar nu le va tranșa, la fel cum nici cetățenii români ai Republicii Moldova nu o vor face. Ea este însă parte dintr-un tablou mai amplu ce trebuie abordat cu politici și soluții complexe.

 

București, 10 mai 2025.

 

CARE ESTE TREABA CU REPUBLICA MOLDOVA?

Să luăm ca premisă un articol al cărui conținut, dacă nu face unanimitate, atunci prevalează.

Trecând peste propaganda de tip emoțional de acolo – care seamănă izbitor de mult cu cea sovietică, doar sensul este schimbat – ar fi de lămurit, sub formă de duș rece, că:

1) România și Republica Moldova (iar nu „Moldova“, care este o provincie românească) nu sunt „două state românești“: ultima este o „națiune civică“, după cum se definește elita sa politică, nu „o altă Românie“.

2) Republica Moldova este un stat și, ca stat distinct ce presupun că-și dorește un viitor, ar trebui să stea pe propriile picioare.

3) Nu se înțelege deci de ce România ar trebui să o sprijine necondiționat, necum să trăiască în locul său. O face din lipsa unei politici externe, dar cât va dura asta?

4) Logica raporturilor dintre state este următoarea: ele au interese care, de multe ori, pot fi convergente (este și cazul nostru), alteori sunt divergente. Nu există însă niciodată, dar niciodată, o aliniere perfectă a intereselor statelor.

5) Nu există nici cel mai mic pericol ca România să ajungă sub conducerea vreunui „regim rusesc“, pro-rus sau cum veți dori să-i spuneți. Această înțelegere este delirantă. Există însă pericolul ca susținerea necondiționată a Republicii Moldova să înceteze, iar acesta este unul cât se poate de real. Căci un președinte unionist în România, oricare ar fi acela, își va pune negreșit această problemă. Asemeni predecesorilor săi, el va avea interesul să susțină stabilitatea republicii din stânga Prutului, dar atât și nimic mai mult. Nici nu va dori, nici nu va putea să facă unirea cu forța, dar aceasta va trebui să se descurce din ce în ce mai mult singură. De aici și distribuția votului celor cu dublă cetățenie la alegerile prezidențiale din România și multele vaiete care au urmat. Explicația situației prezente trebuie deci căutată nu în Rusia ori în pericolul rusesc, ci în interesele și conduita generală a Republicii Moldova și, mai ales, față de România.

6) Pericolul ca Republica Moldova să cadă din nou sub influența Rusiei este cu adevărat real, iar explicația ține, în primul rând, de poziția sa într-o zonă-tampon a UE, a NATO și de jocurile de influență externă; apoi de propria conduită.

7) Sunt de acord cu două cuvinte folosite de autor în acel articol, dar în alt sens: politica Republicii Moldova este un „dezastru“, atât ca prestație pe scena internațională, cât și față de România. Și ea se poate transforma în „tragedie“.

Am spus, repet: sunt foarte îngrijorat de soarta acestui stat, care are o conduită haotică. Este singurul motiv pentru care îmi și pierd vremea!

București, 8 mai 2025. 

„BASARABIA NU E ROMÂNIA“

Este siderantă lipsa de adecvare la realitate a elitei la putere din Republica Moldova, incapacitatea sa de a face vreo proiecție, de a se asigura măcar că nu va genera efecte de bumerang în relația cu România.

În noiembrie anul trecut a îndemnat la vot pentru Elena Lasconi chiar prin președintele Maia Sandu, ignorând astfel partidele din arcul guvernamental de la București. Apoi, într-un moment dificil, l-a chemat la Chișinău pe președintele interimar Ilie Bolojan pentru a face poze cu umbrela sa de securitate!

La aceste noi alegeri s-a situat pe o poziție realistă, îndemnând cetățenii români de acolo să voteze cu Crin Antonescu. Pe primul loc a ieșit însă Nicușor Dan, efect al rețelelor de influență create de Traian Băsescu în timpul celor două mandate ale sale de președinte, o perioadă în care George Simion juca rolul de agitator unionist. Fapt care arată că impactul puterii de la Chișinău asupra acestor votanți este relativ limitat.

Acum elita și puterea de la Chișinău îi îndeamnă la unison să voteze pentru Dan. Ce vor face însă dacă Simion va fi ales președinte, un deznodământ ce pare inevitabil? Ce relație vor avea cu acesta, dat fiind că este interzis în republica din stânga Prutului (și în Ucraina, din același motiv), și nu pentru relațiile lui cu vreun spion rus, după cum susține propaganda convenabilă, ci pentru că a „atentat“ la statalitatea statului mai sus menționat? Este de presupus că respectiva relație – politică și personală – va fi turbulentă, iar Republica Moldova va avea doar de pierdut.

Dar, dincolo de eventualele turbulențe, ar fi de regândit relația dintre România și Republica Moldova, care nu este normală. Cea din urmă cere și primește un ajutor masiv din România, la pachet cu sfaturile, din care ia ajutoarele și cel mai adesea ignoră sfaturile. Pe scurt, beneficiază de un sprijin necondiționat. Proiectul său politic nu este să se apropie de România, ci să devină un stat clientelar al UE. (Intrarea în UE, realist vorbind, este doar un deziderat.) De ce ar trebui ca România să o sprijine este o chestiune care ar merita analizată și explicată. În tot cazul, această susținere necondiționată nu este nici în interesul strategic al României, nici în cel al Republicii Moldova, care dacă se numește stat, ar trebui să stea pe propriile picioare. Logica relațiilor dintre state este diferită și, în acest sens, „Basarabia nu e România“!

Să fiu bine înțeles: România are numeroși cetățeni peste Prut, există între noi legături culturale, istorice, eu însumi am prieteni acolo, oameni la care țin, și privesc evoluția acestui stat – situat într-o zonă tampon a UE și NATO cu Rusia – cu îngrijorare. Republica Moldova are însă o prestație haotică ce ar putea pune probleme României și ei însăși, căci este un potențial factor de destabilizare zonală. Marea problemă nu este însă aceasta, ci faptul că România nu are nici o politică externă – exceptând vulgata „valorilor euro-atlantice“ și „Vest vs. Est“, care nu ține loc de politică și generează periodice accese de delir colectiv, precum în actualele alegeri; necum ceva clar cu privire la statul din stânga Prutului. Această politică ar trebui să și-o definească și, în tot cazul, susținerea necondiționată să înceteze. Altfel, realitatea va fi șocantă pentru toți.

Ce va fi, vom vedea, însă auspiciile nu sunt deloc bune.

București, 6 mai 2025. 

CHESTIUNI ROMÂNO–BASARABENE

Să tocăm puțin un articol recent.

Cel puțin arhivele românești la temă sunt accesibile și ne pot lămuri, căci imaginea de presă este înșelătoare și dă mai mult frâu așteptărilor celui ce o citește, consumă.

Ideea că, în termeni realiști, Ceaușescu ar fi putut revendica Basarabia este nu doar greșită, ci absurdă. Chiar mai absurdă decât cea care presupune că, în baza simplului drept istoric, România de azi ar trebui/putea să ocupe actuala Republică Moldova, căci – nu-i așa? – noi suntem unioniști iar aceasta ne aparține.

În cazul descris ne aflăm într-o logică postbelică, în perioada doctrinei Brejnev, zisă «a suveranității limitate», când Cehoslovacia fusese invadată pentru mult mai puțin. „Problema Basarabiei“ a fost folosită de comuniștii români, încă din perioada Gheorghiu–Dej, ca element de propagandă internă (mobilizare) și de rezervă în politica externă. Este tot ceea ce se putea face și, dacă trecem de imprecație, această politică nu este lipsită de interes, iar invocarea exagerărilor în interpretarea opusă nu reprezintă un argument serios.

Simplul fapt că Ceaușescu a vizitat RSSM este semnificativ politic: putea să nu o facă, dar a făcut-o, și se juca cu focul. Căci, dacă ar fi să-i luăm temerile în serios, el era neliniștit de o posibilă intervenție sovietică până și în perioada ulterioară acestor evenimente, când Carter s-a aflat la Casa Albă, după cum indică documentele americane.

Indiferent de ce spunea propaganda de partid de pe ambele maluri ale Prutului, mesajul transmis de Ceaușescu a fost clar: nu v-am uitat!

Astfel, dacă abandonăm formule de tipul „a doua trădare a Basarabiei noastre“, „criminalul Ceaușescu“ sau „gestul laș“, evenimentele apar într-o altă perspectivă și putem încerca să decriptăm și dacă Ceaușescu a fost unionist sau antiunionist. În fond, chestiunea nu are de-a face cu ceaușismul sau anticeaușismul, ci cu realitatea politică și acuratețea istorică.

Sper că am fost doar didactic, nu și pedagogic, căci pedagogia îmi repugnă.

București, 1 aprilie 2025.