Azi ne vom apleca asupra lucrării Adrianei
Săftoiu, Cronică de Cotroceni,
Editura Polirom, Iași/București, 2015, 316 p.
Absolventă a Facultății de Litere din București, Săftoiu a fost mai întâi
jurnalistă la „Rompres“ și „Mediafax“, apoi purtător de cuvânt al Guvernului
Radu Vasile (1998-2000), și consilier și purtător de cuvânt al președintelui
Traian Băsescu (2004-2007). În prezent conduce o firmă de relații publice și
comunicare.
Iată cum se autodefineşte: „o fostă ziaristă, ajunsă mai degrabă din întâmplare
într-o agenție de presă – ca absolventă de Litere, într-o perioadă când a intra
la Facultatea de Filologie însemna un real succes, iar licența cu nota 10, sub
coordonarea lui Nicolae Manolescu, era un motiv pentru a fi mândră de şcoala pe
care am făcut-o“ (p. 54).
Cartea de față reprezintă o expunere neliniară, care combină amintirile și
aprecierile prezente cu notațiile autoarei din perioada în care a fost în
slujba Președintelui României în calitate de consilier în relația cu presa. Perioada
relatată este întreruptă de multe ori de trimiteri anterioare; Săftoiu ne spune
însă cum a intrat în jurnalism, şi nici despre trecerea de la jurnalism la
politică. Lucrarea reprezintă o expunere prețioasă, fie şi luată în sine, căci
reprezintă prima relatare a unui consilier prezidențial de la noi asupra
activității sale şi a celui pe care l-a servit.
Iată motivația alegerii sale de către „primul om în Stat“: „Politicienii îşi
aleg omul de comunicare, cu o cerință precisă: să controleze relația cu media,
să îşi pună la bătaie toate conexiunile personale, să folosească toate
detaliile, amănuntele, ca politicianul să beneficieze de o presă favorabilă.“
(p. 185) Prin urmare, dacă despre inocență nu poate fi vorba, naivitatea jucată
de autoare, în chip de scuză implicită pentru rolul pe care şi l-a asumat, este
și ea necredibilă (p. 143).
Nu vom stărui asupra materiei cărții – care se centrează, explicabil, în
jurul personajului principal al Palatului Cotroceni, Traian Băsescu –, nici asupra
colcăielii din jurul „puterii“. Vom puncta însă, rapid, elementele nodale ale
relatării: miza lui Băsescu în a candida la alegerile prezidențiale din 2004: să
scape de Dosarul „Flota“, care îi atârna de gât ca o piatră de moară; fuziunea
PD cu partidul lui Virgil Măgureanu şi influența acestuia şi a oamenilor săi
asupra viitorului preşedinte; lipsa de proiecte şi de viziune a preşedintelui,
ocuparea agendei cu reglări de conturi; relațiile cu serviciile secrete, cu cei
care le populează, şi puterea excesivă a acestora; influența SUA asupra
politicilor militare ale țării (concret: în 2006, când ministrul Teodor
Atanasiu a anunțat retragerea trupelor române din Irak); conflictul cu premierul
Tăriceanu, motivat de interesele divergente ale clientelelor politice; războiul
deschis al lui Băsescu cu presa; relațiile dintre presă şi politică.
După zece ani în funcție, personajul politic Traian Băsescu nu mai are
nimic misterios. La fel, faptele mandatelor sale sunt în genere cunoscute.
Importante sunt deci, în relatarea autoarei, nu atât chestiunile de noutate,
cât perspectiva şi detaliile care le dau un mai bun contur. Iată, de pildă, o
descriere plastică a celui despre care vorbim:
Aspectul gregar, vestimentația tip second-hand – purta
hainele ca un umeraş cu un braț rupt –, pantofii perforați, cu vârful amintind
de imineii turceşti, şuvița personală, de care nu s-a atins nimeni până la
penibilul moment din Downing Street 10, râsul dezinvolt provocând stupoare în rândul
audienței, remarcile dizgrațioase, vorba aspră, directă, fără fandoseli şi
politețuri, nepotrivită deseori în public, lipsa oricărei culturi a
protocolului diplomatic făceau din Traian Băsescu un intrus în lumea costumelor
prezidențiale, un candidat nevandabil. Doar că toate handicapurile de aspect şi
prestanță erau suplinite de o inteligență politică inepuizabilă din punct e
vedere strategic şi tactic. Domina spațiul comunicării mai bine decât oricine.
(pp. 72-73)
Săftoiu a lucrat cu viitorul preşedinte din 1998, prin urmare, a putut înregistra
schimbările de comportament:
Până am ajuns la Cotroceni, nu l-am auzit pe Traian Băsescu
să facă recurs la funcție pentru a primi respectul care i se cuvenea.
Autoritatea nu şi-o manifesta gălăgios, amintind că e preşedinte P.D., că e
primar sau ministru. Invocarea funcției obsesiv a apărut odată cu instalarea la
Cotroceni. (p. 51)
Cert, noua postură era prea mult pentru el, fapt care a condus la un soi de
beție a puterii.
De-a lungul cărții, Băsescu nu este singurul personaj central, căci alături
de el apare întotdeauna în fundal ceea ce autoarea numeşte „sistemul“:
Sistemul te întâmpină: personalul, maşina, oportunitățile
de călătorie care nu te costă nimic, tratamentul preferențial care te înconjoară
oriunde circuli, accesul la informații care îți deschid ferestrele şi uşile către
secretele altora, atitudinea respectuos-servilă a celor care fac totul ca să îți
iasă în cale şi să îți intre în voie. (p. 52)
Acest „sistem“ precede şi supraviețuieşte preşedintelui, ba chiar pare să
fie, de multe ori, singurul personaj real, în contrast cu figuranții care îl
populează.
Pentru a reface tabloul expus de autoare, vom selecta câteva teme de
interes.
Prima este politica externă, atribuție centrală a preşedintelui, legat de care
Săftoiu observă cu precizie: „Presa de la noi dezvolta destul de rar teme de
politică externă.“ (p. 110) Aspectul este cu atât mai important de semnalat cu
cât însuşi Băsescu „a descoperit politica externă odată cu mandatul“ (p. 284).
Or o presă competentă în materie, dacă nu l-ar fi determinat pe președinte să
adopte o altă poziție, atunci l-ar fi forțat să învețe mai repede şi să-şi
explice pozițiile.
Este arhicunoscută, de pildă, primitiva sa idee despre „Axa Bucureşti–Londra–Washington“,
despre care autoarea confirmă că este o transpunere a unei poziții de politică
internă, anti-PSD, partid văzut ca o structură de inspirație moscovită. La fel,
este ştiută incapacitatea sa de înțelegere a modului de funcționare a politicii
europene, în speță a instituțiilor UE, cel puțin în timpul primului mandat. Astfel,
sunt ilustrative relatările privitoare la întâlnirile cu George W. Bush, Jacques
Chirac, Gerhard Schroeder şi Tony Blair. În acelaşi timp, raportarea președintelui
la Basarabia (Republica Moldova) a fost foarte vocală, însă mai degrabă făcută „să
impresioneze, decât să înainteze spre Moldova, care avea nevoie preponderent de
o abordare foarte pragmatică“ (p. 196). Pe scurt, mandatele lui Băsescu au fost
marcate de o abordare în categorii fixe, lipsită nu doar de imaginație, ci şi de
mobilitatea cerută de politica la nivel internațional (în cazul său: regional
şi european).
Cea de-a doua temă priveşte cuplul politic Elena Udrea – Traian Băsescu:
Elenei Undrea nu i-au făcut deloc bine expunerea la
Cotroceni şi nici încurajarea din partea lui Traian Băsescu de a-l copia ca
model. Nici Traian Băsescu nu a fost mai rațional când a crezut că poate impune
orice, doar pentru că devenise Preşedinte. S-au intoxicat singuri, lent, dar
sigur, cu ajutorul unui sistem care i-a lăsat să se autocorupă. N-a fost vorba
doar despre bani, aşa cum se vede în 2015, ci şi despre abuz de putere. Nu de
funcție, ci de putere. Instituțiile statului, prin oamenii lor cu nume şi
prenume, date de identificare, au ținut şi cortina, şi lumânarea la construcția
acestui tandem. Aceste nume şi prenume au interpretat toate rolurile necesare,
astfel încât cei doi să creadă că aleg bine, se comportă bine. Sunt complici,
iar atributul lor de a fi perpetui pune în aceeaşi ecuație orice nouă victorie
politică. (pp. 268-269)
Situația descrisă este un efect direct al politizării instituțiilor, al
absenței oricărei independențe a lor.
Cea de-a treia temă este presupusul anticomunism al lui Băsescu:
Cred că niciodată nu a judecat în termeni radicali
istoria P.C.R. pe fond, el este un om care nu a simțit prigoana partidului
comunist, cel mult inconveniente de ordin domestic – lipsuri casnice – pe care
le rezolva, așa cum a mărturisit-o, cu blugi, țigări și alte „monede de schimb“.
(pp. 9-10)
Astfel, este reluat episodul din martie 2006, când preşedintele l-a
susținut pe Corneliu Turianu la conducerea CNSAS împotriva lui Constantin (Ticu)
Dumitrescu, din dorința de a exercita un control direct asupra instituției. Pentru
el, lucrurile se prezentau simplu: îl suspecta pe Dumitrescu că face acolo jocurile
PNL împreună cu Mircea Dinescu, care era asociat în afaceri cu Dinu Patriciu,
adversar al său. A fost momentul în care, în fața sediului CNSAS, Băsescu a
fost huiduit pentru prima dată de la începerea mandatului.
Cea de-a patra temă este relația lui Băsescu cu „intelectualii“, în speță cu
cei de la GDS, începută în noiembrie 2006 în urma decorării lui Mihai Şora. Înfiriparea
relației venea după un an dezastruos în relațiile preşedintelui cu Guvernul, cu
propriul partid (PD), cu presa şi cu „societatea civilă“ (sugestiv: redusă la aşa-numiții
„gedesişti“). Iată meditația autoarei cu privire la subiect:
Cred că, în relația cu intelectualii, cei care au greşit
au fost aceştia, şi nu invers. Nu Preşedintele a fost de vină că au primit
eticheta de băsişti, ci chiar ei, printr-o admirație necritică. Pentru Traian Băsescu,
relația cu elitele a apărut mai degrabă dintr-o necesitate impusă de
evenimente, şi nu dintr-o nevoie personală. (p. 115)
În fapt, ceea ce descrie Săftoiu aici este un surogat de „societate civilă“,
anume: intelighenția.
Tema condamnării comunismului a apărut în iulie 2005, în urma unui interviu
luat preşedintelui de Rodica Palade de la Revista „22“. Iată care era poziția
lui de atunci:
Traian
Băsescu era de părere că aceşti oameni practică un talibanism periculos. Era
revoltat de presiunea pe care o exercitau şi de aerul că ei dețin adevărul.
Condamnarea comunismului chiar nu o considera o prioritate. Cum pentru el
ideile bune se măsurau în efectul lor asupra mulțimii – şi nu doar asupra unor
grupuri izolate –, nu vedea un mare câştig din acest gest. Şi, cu cât se încuraja
afirmând că obsesia acestor oameni nu e obsesia țării, că mulți cetățeni au
devenit nostalgici după perioada ceauşistă – ceea ce părea să fie adevărat, după
procentul în creştere dat de sondaje – şi pentru că Emil Constantinescu a fost
un incapabil „profesoraş cu fumuri de mare lider regional“, cu atât abordarea
temei aruncate pe masa Cotrocenilor de revista 22 devenea mai
spinoasă. (p. 119)
Analiza lui Băsescu nu era eronată: condamnarea
comunismului, fie şi simbolică, nu întrunea majoritatea, pentru a fi motivat să
se aplece asupra ei în vederea unei exploatări politice. La fel, el înțelegea
bine că cea mai grea lovitură pe care discursul politic anticomunist o primise fusese
chiar din partea ultimului preşedinte ales cu un asemenea mesaj, şi că o
asemenea retorică putea fi activată doar ca diferențiator în situații de criză,
însă nu putea mobiliza majorități.
Tabloul prezentat de autoare este veridic, prin urmare ne
vom limita la a continua să-l reproducem:
Comisia
pentru condamnarea comunismului a fost propunerea lui Claudiu Săftoiu. Numirea
lui Vladimir Tismăneanu a fost tot propunerea lui Claudiu. Traian Băsescu le-a
acceptat cu indiferență. Nu s-a mai opus, cum se întâmplase în faza inițială,
dar ar fi o minciună sfruntată să susțină cineva că Traian Băsescu a făcut cu
mult entuziasm şi implicare acest demers. Comisia era pentru el o tragere de
timp. În perioada aceea, întâlnirile cu Tismăneanu erau scurte şi fără prea
multe efuziuni. Când era anunțat de revederea cu acesta (Tismăneanu nu stătea
permanent în țară), îi cerea lui Claudiu să managerieze el relația. (p. 133)
Esențial pentru Băsescu era să câştige timp, element
central în orice figurație.
Şi totuşi, în ciuda faptului că Raportul de condamnare a
comunismului nu era decât un raport, iar declarația preşedintelui la subiect nu
era decât o declarație, el nu a fost scutit de îndoieli cu privire la
oportunitatea şi eficacitatea gestului:
În
ziua în care urma să prezinte declarația în Parlament, era încă îndoit că
gestul trebuie făcut. Prima lectură a textului pe care urma să-l citească i-a
accentuat şi mai mult angoasa. Nu era de acord cu toate propunerile şi
concluziile Comisiei. Şi-a luat stiloul Mont Blanc şi a exclus «exagerările»,
cum le-a numit. Era atât de furios cu câteva ore înainte de a citi documentul în
fața Parlamentului, încât umblam ca pe ace, nu care cumva să anuleze tot. Mi-am
luat laptopul din birou, m-am aşezat docilă la măsuța din fața biroului lui şi
am fost de acord să lăsăm deoparte textul pe care îl avea în față şi să
rescriem totul aşa cum consideră el potrivit. în parlament s-a comportat
impecabil, a trecut peste mascarada lui C.V. Tudor, a citit integral textul,
chiar dacă îi lipsea cadența bună pe care o avea atunci când vorbea liber.
Momentul acela a rămas unul dintre cele mai importante din istoria mandatului său.
Şi cred că este singurul moment în care Preşedintele a suportat, în ritmul lui,
influența intelectualității. (pp. 133-134)
Condamnarea comunismului se înscrie deci dintr-o
tentativă a preşedintelui de captare a bunăvoinței intelighenției. La rândul
său, pentru intelighenția „condamnarea comunismului“ a reprezentat semnul – şi
alibiul! – asocierii la putere cu Băsescu. Această relație reciproc avantajoasă
a avut efecte negative nu doar cu privire la memoria şi istoria comunismului,
ci şi a raporturilor preşedintelui cu propriii colaboratori, în speță cu autoarea
lucrării de față:
Din acel moment, a fost imposibil să mai fac o remarcă
critică la adresa lui Traian Băsescu cu intelectualitatea de față. Mă descurcam
mult mai bine fără ei, când opiniile mele nu coincideau cu cele ale Preşedintelui.
El recunoştea mult mai uşor când greşea decât intelectualii, care erau mereu
dispuşi să nuanțeze, să îl justifice, să găsească elemente care să confirme
validitatea acțiunilor prezidențiale. (p. 137)
*
Unde este vorba despre arhive în această relatare?
Practic, peste tot. Iată un prim episod care ne lămureşte cu privire la
scopul dosarelor într-o asemenea politică:
Atunci
când Traian Băsescu s-a prezentat într-o emisiune T.V.R., moderată de Rodica
Culcer, cu un dosar în mână, am crezut că a doua zi va fi serios instruit.
Spunea că ştie ce vorbesc miniştrii între ei şi că premierul Tăriceanu primea
aceleaşi informații. Şi se plimba cu acele informări de la Servicii, pe care
era trecut STRICT SECRET, în emisiuni televizate, deşi nu acesta le era scopul.
Cu siguranță, nimeni nu a avut curajul să îl avertizeze că depăşeşte cadrul
legal în folosirea informațiilor cu statut special. (p. 182)
Maniera de lucru cu dosarele este expusă şi la modul general:
În
toamna lui 2005, Preşedintele a forțat demisia lui Tăriceanu, recurgând la două
instrumente de care se va folosi până la sfârşitul celor două mandate, care vor
sta la baza multor acțiuni: şantajul şi compromiterea publică. Acolo unde nu
avea pârghii constituționale, miza pe manipularea opiniei publice, provocată şi
alimentată cu dosare şi întâmplări tăinuite până la momentul oportun. (p. 230)
Astfel, în lucrare sunt indicate: telefonul din 2005 dat de prim-ministrul Călin
Popescu Tăriceanu procurorului general Ilie Botoş pentru a interveni în favoarea omului de
afaceri Dinu Patriciu, anchetat penal (pp. 235-237); documentul din dosarul de
Securitate al scriitorului Sorin Titel, în care era vorba despre orientarea
sexuală a mai multor persoane, între care şi Adrian Năstase, contracandidat al
lui Băsescu în cursa prezidențială din 2004, pe care acesta i l-a înmânat la sfârşitul
primei confruntări (pp. 236-237); aşa-numitul „bilețel roz“ – care, de fapt,
era ocru – pe care Tăriceanu i l-a transmis lui Băsescu pentru a interveni în
favoarea aceluiaşi Patriciu (pp. 242-264), scenă demnă de caragialescul Scrisorii pierdute; compromiterea, în
octombrie 2005, cu un dosar din arhiva Miliției Ploieşti, a lui Mihai Munteanu,
jurnalist care îl înregistrase pe Dorin Cocoş (soțul Elenei Udrea) când încercase
să-l mituiască (pp. 279-280); compromiterea, în 2006, a Monei Muscă, cea
care-şi manifestase intenția de a intra în cursa prezidențială, al cărei dosar
de colaborare cu Securitatea a devenit public, acțiune în urma căreia a fost
obligată să se retragă din viața politică, dat fiind că negase vehement
semnarea angajamentului (pp. 154-155); sau chiar investigarea autoarei, de către
Serviciul de Pază şi Protocol, mergând până la consultarea dosarului său medical,
interes recunoscut de preşedinte şi explicat de autoare printr-o eventuală
tentativă de compromitere (pp. 147-148).
Demisia Elenei Udrea din postul de consilier prezidențial are şi ea legătură
cu dosarele (ba chiar cu cele secrete de relații externe), aşa cum o atestă o însemnare
de agendă a autoarei din 17 noiembrie 2005:
M.-R.U.
[Mihai-Răzvan Ungureanu, şeful SIE de la acea dată – n. n.] îmi povesteşte,
printre vorbe amețitoare, că înainte cu ceva luni – o perioadă de vreo două săptămâni,
constataserăm noi, cei din Palat, accesul doamnei nu mai era atât de direct şi
prelungit în cabinetul Preşedintelui – aflase ceva foarte tulbure. O chestie cu
Moscova, cu o notificare din partea rusă, ceva ciudat… Nu ştiu cât de adevărată
e povestea. Acum tind să cred că demisia ei era necesară ca să o îndepărteze de
acele documente secrete, la care avea acces liber şi necontrolat. (p. 272)
*
În fine, cartea este scrisă îngrijit, cu un anume talent. Şi totuşi, „limba
de lemn“ a politicii şi sfertodoctismul aferent îşi fac apariția prin: greşite
utilizări ale prepozițiilor ca: „e bun pe
analiză“ (p. 12) – în loc de: „e bun la
(în) analiză“, „candidaturi… pe
colegii“ (p. 59) – în loc de: „candidaturi… în
colegii“; „pe surse“ (281) – în
loc de: „prin surse“ sau „prin intermediul surselor“; formulări manipulatoare precum: „ai
expertiză“ (p. 13) – în loc de: „ai experiență“ sau „eşti expert în“; şi, în fine, englezisme (de pe „Axa Londra–Washington“?)
ca: „job“ (p. 29) – în loc de: „loc de muncă“ sau „post“; „(re)branduire” (p.
33) – în loc de: „(re)facerea imaginii”; sau „să managerieze“ (p. 133) – în loc de: „să gestioneze“.
Bucureşti, 21 octombrie 2015.
