UN REEDUCAT ÎN MISIUNE DE SPIONAJ: CORNELIU–DECEBAL ANDREI*

1. Originile

Corneliu–Decebal Andrei s-a născut pe 16 noiembrie 1919 în Botoșani, fiind fiul lui Alexandru și al Elenei (născută Vasiliu). Tatăl, mai întâi mecanic, apoi șef de depou la CFR, a decedat în 1942. Mama avea origini franceze. Mai avea un frate cu doi ani mai în vârstă, Ovidiu–Romeo, care din 1933 lucra la Institutul Geografic al Armatei în calitate de cartograf, desenator stagiar clasa a II-a. Școala primară și primele șase clase de liceu le-a urmat la Botoșani, ultimele la Liceul „A.T. Laurian“. În 1935, la vârsta de 16 ani, este primit în Frățiile de Cruce legionare (FDC), dar activitatea sa a fost foarte redusă, căci adeziunea i-a rămas cumva exterioară.

În 1936 familia s-a mutat la București, iar Corneliu–Decebal s-a înscris la Liceul „Aurel Vlaicu“. S-a prezentat la Gheorghe Istrate, comandantul Frățiilor de Cruce, care i-a făcut legătura cu Gheorghe Stoia, student la medicină, șeful Grupului 78, din care făcea parte și liceul la care studia. Acesta l-a însărcinat să organizeze acolo Frățiile de Cruce, căci „Aurel Vlaicu“ nu avea încă o organizație. Ceea ce a și făcut, până la terminarea studiilor fiind șeful Frăției de Cruce a liceului, intitulată „Arhanghelii“. Studiile le-a încheiat în 1938, iar bacalaureatul l-a susținut la Liceul „Sf. Sava“, fiind primul reușit în București. În vara aceluiași an a fost numit ajutor de șef de grupă la Grupul 78 FDC, condus de Pandele Gheja.

În octombrie același an, în contextul represiunii declanșate de regimul carlist împotriva legionarilor, a fost arestat și închis la Jilava pentru activitate legionară. Achitat în procesul ce a urmat, o lună mai târziu era liber, dar fiind cunoscut de poliție, până în iarna anului 1939 nu a mai primit însărcinări. Șeful FDC pe țară de atunci, Dumitru Tărăoiu, l-a numit mai întâi șef al Grupului 78 FDC, apoi șef al Garnizoanei FDC București. Andrei s-a înscris la Facultatea de Științe din București, Secția Matematici, pe care în 1940, la sfârșitul celui de-al doilea an de studii, a întrerupt-o din cauza activității legionare. Era unul dintre cei mai buni studenți și, după propriile-i spuse, avea „asigurat dinainte postul de asistent“ al profesorului Octav Onicescu. În septembrie 1940, când Legiunea a ajuns la guvernare, a fost numit șef al Regiunii FDC Muntenia și, ulterior, a primit și conducerea Biroului de organizare al FDC.

În 1941, la „rebeliunea legionară“, a fost însărcinat cu paza Comandamentului FDC din Aleea Alexandru, scop în care, împreună cu o grupă de 14 oameni a ocupat casa magnatului Nicolae Malaxa, situată vizavi, care fugise de acolo. Pe 23 ianuarie, două companii de soldați și șase tancuri i-au somat să se predea, iar în urma refuzului au deschis focul. Neavând armament, în seara aceleiași zile s-au executat. Arestați, în februarie au fost judecați și condamnați pentru „rebeliune“. Andrei a primit o condamnare de 3 ani închisoare corecțională, apoi a fost trimis la penitenciarul Suceava pentru executarea acesteia. Soarta i-a surâs însă, căci de Paștele anului 1941 generalul Ion Antonescu a dat un decret de suspendare a pedepselor de până la 5 ani, iar în mai a fost eliberat.

La scurt timp a aflat însă că el și Petre Mușetescu, care făcuseră parte din Comandamentul FDC pe țară, erau căutați de autorități pentru a fi internați în lagăr. Au hotărât să se refugieze în Germania, care, în perspectiva războiului din Est, deși tranșase disputa dintre Legiune și Antonescu în favoarea celui din urmă, acorda totuși azil legionarilor implicați în rebeliune. Aceștia aveau statutul de „refugiați politici“), fiind văzuți de Hitler ca o eventuală soluție de rezervă la cea reprezentată de șeful statului de atunci[1].

 

2. În Germania

Sosit în lagărul de la Rostock în vara 1941, Andrei a intrat ca lucrător la Uzina de avioane „Ernst Heinkel Flugzeugwerke GmbH“ (Rostock–Marienehe), unde a muncit până pe 20 decembrie 1942 la Secția de tinichigerie din hala 39[2]. Cât timp a rămas acolo, nu a avut nici o funcție oficială.

De Crăciunul anului 1941, în urma recomandării lui Ilie Smultea, Andrei a fost chemat la Berlin de Horia Sima, care i-a dat sarcina, neoficială, de a se ocupa de educația și conduita de grup a legionarilor tineri proveniți din FDC. Nicolae Petrașcu, liderul grupului din lagăr, a fost informat de decizie, căci din acel moment a început să-i ceară opinia la temă.

În decembrie 1942, internații de acolo au fost trimiși în lagărul Buchenwald–Fichtenhain. În preajma Paștelui 1943, grupul a fost mutat în barăcile de lângă lagărul mare, pe locul numit Fichtenhain, unde în vară a fost înființat un atelier de reparat binocluri aduse de pe front, unde Andrei a lucrat până la eliberare. De asemenea, el a înființat și „un fel de școală“ pentru muncitori, țărani și elevi.

În ziua următoare încheierii arminstițiului României cu Națiunile Unite, 23 august 1944, legionarii au fost eliberați din lagăre și expediați la Viena cu un tren special; astfel începe perioada așa-numitului Guvern Național. Andrei a rămas o perioadă la Viena, apoi a fost trimis –împreună cu Ovidiu Obreja, Iosif Vișoianu, Pompiliu Macovei ș.a. – la Oranienburg, la o școală de partizani (acțiuni de diversiune și sabotaj în spatele frontului), unde nu au rămas decât câteva zile, apoi la Kornenburg. După alte câteva zile au fost vizitați de Horia Sima, care i-a comunicat lui Andrei că va pleca la Berlin.

Împreună cu Nicu Muscalu, Marcel Ghinea, Victor Carâp, Dionisie Ghermani și Ovidiu Țârlea a fost trimis, după propriile spuse, ca reprezentant al Mișcării pe lângă Asociația internațională a studenților de la Berlin, unde a locuit în casa lui Petru Ponta, un legionar important care, deși nu avusese vreo funcție oficială în timpul guvernării legionare, era foarte apropiat de Sima și se îngrijea de siguranța sa. Sima îl menționează pe Andrei în memoriile sale în contextul unei vizite pe care Căpitanul a făcut-o în capitala Reichului în prima jumătate a lunii ianuarie 1945, ca lider al acestui grup de foști „frați de cruce“, care, în realitate, era afectat nu pe lângă vreo asociație studențească, ci pe lângă... Hitlerjugend[3]. Acolo, el a rămas până ce frontul s-a apropiat, timp în care mare parte din populația civilă a fost evacuată. Fiind oarecum izolat, iar activitatea sa redusă, Andrei nu cunoaște amănunte din activitatea Guvernului Național. Impresia sa era că Sima dorea să cruțe un număr de legionari pentru a-și păstra o rezervă de persoane fidele, între care și el.

Pe 1 mai s-a îndreptat spre Austria, iar după o săptămână a ajuns în Tirol, căci Sima și guvernul său se mutaseră acolo, la Altaussee. Însă pe drum a prins data de 9 mai, sfârșitul războiului, și fiindcă în Germania debandada era maximă, a pierdut contactul cu Mișcarea. Gândind că viața în Austria va fi foarte grea după război, cu un transport de repatriați a trecut în Italia.

 

3. În Italia

S-a oprit la Milano, unde s-a prezentat la un birou de refugiați. A declarat că a fost închis la Buchenwald în timpul bombardamentului din 23 august 1944 și cunoștea împrejurările morții principesei Mafalda d’Assia, fiica regelui Italiei, Victor Emanuel al III-lea, care pentru participarea sa la acțiunile rezistenței antigermane fusese încarcerată acolo și locuia lângă legionari. O bombă a căzut atunci chiar pe clădirea în care era deținută pricipesa, care a fost lovită de schije, cauzându-i decesul. Astfel, Andrei s-a bucurat de o anumită atenție. Un aghiotant regal i-a propus să meargă la Roma pentru a povesti familiei regale ce știa și, la sfârșitul lunii mai 1945, a fost dus cu un avion la Roma. A fost primit mai întâi de principele Umberto, apoi de regele Victor Emanuel și de regină. Un timp a locuit la Palatul Regal și a reluat contactul cu legionarii, întâlnind pe Emil Popa, Ion Roșu și Otilian Isar.

Prin intermediul Curții Regale, pe 1 iulie a fost angajat ca funcționar la United Nations Relief and Rehabilitation Administration (UNRRA), organizația internațională pentru refugiați pusă sub tutela Națiunilor Unite, ca șef al depozitului de alimente din Roma, și s-a mutat în gazdă la viitoarea sa soacră. La sosirea în Cetatea Eternă, singurii legionari de acolo erau Emil Popa, Nicolae Crăcea și Ghenu Verona, care locuiau la Cine–Città, un mare lagăr pentru străini. Totodată, într-un spital se afla Ion Roșu, bolnav de tuberculoză. Cu timpul, au sosit și alții, precum Alexandru (Lică) Popovici, Mircea Dimitriu, Nicolae Popa, Gheorghe Munteanu și Teodor Humiță.

De Anul Nou 1946, Andrei s-a întâlnit cu d-rul Emil Bulbuc, cunoscut din 1940, când fuseseră împreună la o manifestație la Padova, care până atunci fusese internat într-un lagăr american împreună cu Octavian Roșu, unde fuseseră tratați foarte bine. În tot acest timp nu a avut nici o activitate legionară și nu știa nimic de Horia Sima. În primăvară, le-a spus celorlalți legionari că dorește să se întoarcă în țară cu un transport de refugiați programat pentru vară cu vaporul „Transilvania“. Plecaseră deja doi legionari, Nicolae Caranica și Dabura, și nu li se întâmplase nimic rău. Totodată, de la niște preoți catolici care primiseră scrisori din țară, a aflat că „legionarii se bucură de libertate“. Nicolae Popa și Emil Bulbuc erau însă împotriva plecării sale în țară, spunând că înainte de a lua asemenea decizii era preferabil să aștepte ordine. Pentru că Andrei insita în hotărârea sa, sub pretextul unei plimbări, într-o zi, ultimul l-a dus pe neașteptate lângă Roma, unde l-a pus față în față cu Sima, aflat incognito în Italia. Șeful Mișcării, care era însoțit de Traian Borobaru și Petru Ponta, i-a spus că era preferabil să rămână pe loc, căci prin funcția sa la UNRRA putea ajuta și alți legionari, iar când organizația se va desființa, va putea pleca. Astfel, Andrei a rămas în Italia și, prin intermediul său, la UNRRA a fost angajat și Octavian Roșu, iar alți legionari au primit asistență.

În toamnă, Alexandru (Lică) Popovici i-a cerut lui Andrei să intervină pentru doi legionari internați în lagărul Carpi–Fossoli de lângă Modena, lagăr care în trecut depinsese de Aliați, iar recent fusese trecut sub autoritate italiană. Când a întrebat despre cine era vorba, i s-a spus Crivăț și Ionescu. Întrucât nu cunoștea nici un legionar cu aceste nume, a cerut mai multe date și atunci i s-a spus că cei doi erau Sima și Borobaru, care prin luna mai, deci puțin după întâlnirea cu el, fuseseră prinși în timp ce încercau să treacă ilegal frontiera spre Franța. Întrucât cei doi călătoriseră incognito, trebuiau făcute eforturi pentru a fi eliberați înainte de a fi recunoscuți de cineva. Andrei a intervenit la UNRRA și la Comisia Aliată de Control, iar Bulbuc, prin Vatican, la Ministerul de Interne Italian, astfel încât pe la sfârșitul lunii noiembrie, începutul lunii decembrie cei doi au fost eliberați. Pentru procurarea actelor au fost aduși la Roma, dar nu au rămas acolo decât câteva ore, apoi au plecat la Florența, la Popovici.

Andrei a mers și el la Florența să-l vadă Sima, care i-a mulțumit pentru efortul făcut la eliberarea sa. A profitat de prilej să-i spună șefului Mișcării că UNRRA se va desființa curând și că dorește să se căsătorească, apoi să se întoarcă în țară. Începuse să aibă corespondență cu familia aflată în țară și auzise de „pactul de neagresiune“ dintre regim și legionari. De această dată Sima nu l-a mai oprit, însă i-a cerut să continue a se ocupa de educația și unitatea tinerilor legionari fără să caute să obțină vreo funcție oficială. Pentru Nicolae Petrașcu, liderul din țară al Mișcării, nu a putut transmite ordine, „neavând suficiente elemente pentru a putea judeca acțiunea lui“ din 1945 legată de intrarea legionarilor în legalitate. „M’a însărcinat însă să-i comunic să fie atent, astfel ca să poată trage toate foloasele din această acțiune, dar să se poată și retrage, atunci când ea s’ar dovedi dăunătoare“. Totodată, i-a spus că Petrașcu ar face bine să încerce să stabilească legătura cu el, creând în același timp un canal de trecere a frontierei prin care cei amenințați să poată părăsi țara, pe care îl vedea prin Austria – Ungaria.

De Crăciunul anului 1946, Andrei s-a logodit cu o domnișoară cu prenume de muză a istoriei și nume de mașină de scris, Clio Olivetti, de profesie soră de Cruce Roșie, originară din Triest, fiica fostei sale gazde. Tânărul cuplu a locuit acolo o vreme, apoi s-a mutat la d-na Borsini, o rudă a logodnicei, pe Via Sambuccio d’Alando nr. 12 din Roma. Pe 16 februarie 1947 cei doi s-au căsătorit, naș fiind Grigore Manoilescu. Astfel, „căsătoria și dorința de a-mi găsi un rost în România pentru câștigarea conștinții“ l-au făcut pe Andrei să se înscrie în primul grup de repatriați ce s-a format atunci. După nuntă, cuplul a mers la Neapole, unde a stat circa 10 zile, apoi, pe 1 martie, a plecat spre țară cu trenul, împreună cu un transport de repatriați condus de colonelul Mușetescu. Mai era un motiv, adevăratul motiv al întoarcerii sale: în contextul confruntării Est – Vest, Andrei se oferise să înființeze un serviciu de informații al Mișcării, iar Sima îi dăduse agrementul[4].

 

4. În țară

Ajuns în țară la jumătatea lunii martie 1947, Andrei s-a predat Siguranței din Timișoara, care l-a interogat sumar. Conform „pactului“ dintre Mișcarea Legionară din țară și guvernul comunist, era o condiție pentru intrarea în legalitate. S-a dovedit destul de cooperant în a-și expune biografia, care, deși incompletă, este realistă. Mai mult, „din punct de vedere informativ, susnumitul a mai dat verbal și unele relațiuni cu privire la legionarii dispăruți, care nu pot fi luate în considerare însă decât sub rezerva unei bune credințe“[5]. Apoi a fost expediat la București, la Siguranța Generală, pentru adâncirea cercetărilor. Ajuns acolo, a doua zi a fost condus într-un birou al Siguranței unde l-a întâlnit pe Valeriu Negulescu, adjunctul șefului Mișcării din țară, cunoscut din Germania, care i-a spus că relațiile legionarilor cu regimul sunt „bune“ și că va fi eliberat curând. În anchetă se dovedește la fel de cooperant – desigur, nu spune totul și mută atenția Siguranței către legionarii de importanță secundară –, apoi este eliberat.

După câteva zile de la eliberare, Andrei s-a întâlnit cu Constantin Oprișan, liderul FDC pe țară, care i-a propus să se ocupe de Frățiile din București, conduse până atunci de Gabriel Bălănescu, care însă era bolnav. A acceptat, dar curând și-a dat seama că în Capitală nu mai existau organizații, iar funcția era pur formală. A luat însă legătura cu unii dintre legionarii care îi erau prieteni vechi, precum: Aurel Popa, Virgil–Alexandru (Gili) Ioanid, Ion (Jenică) Popescu, Traian Popescu (Macă) și căpitanul Simion Popescu, cu care ținea ședințe o dată la două săptămâni. Pentru a-și câștiga existența, s-a asociat cu un invalid, nelegionar, pe nume Dumitru Chiru, care avea un debit de tutun pe Calea Moșilor. Situația relativ stabilă nu a durat, căci printre legionari și-a făcut loc o „oarecare încordare“, datorată mizeriei materiale și faptului că se vorbea insistent despre deportări, ceea ce i-a făcut pe „mulți legionari nervoși să se întrebe dacă această pasivitate a noastră a avut vre’o valoare practică“.

În acest context, când spiritele s-au încins, iar Valeriu Negulescu se străduia să le liniștească, a apărut un element nou care a complicat și mai mult situația: Eugen Teodorescu, un curier care venea din partea lui Sima pentru a reitera ordinul – transmis deja lui Andrei – de a organiza un serviciu de informații al Mișcării. Conștienți de responsabilitatea schimbării liniei de acțiune și de complicațiile pe care putea să le genereze prezența lui Teodorescu în țară, Negulescu și Petrașcu au aplicat ordinele lui Sima, trecând la o reorganizare discretă și impulsionând activitatea Serviciului de informații, dar i-au cerut să plece de unde venise[6].

Înțelegând care era noua linie impusă de Sima, Andrei a propus celor câțiva prieteni, cu care se întâlnea, să organizeze un serviciu de informații cu scopul de a-și da seama mai bine de intențiile regimului față de ei. Fiecare dintre aceștia urma să formeze o echipă informativă pentru a strânge informații dintr-o rază cât mai extinsă.

Dorind să joace un rol de prim plan, el era de părere că o asemenea acțiune trebuia extinsă pe întreaga Mișcare, idee expusă lui Nistor Chioreanu, care l-a aprobat întru totul. Încurajat, a discutat cu Negulescu, care i-a spus că Teodorescu s-a întors în țară în același scop al informațiilor, care vor fi trimise în străinătate, și că ar fi bine să lucreze împreună. „VICĂ avea însă impresia că SIMA nu este bine informat asupra situației din țară și că evenimentele sunt de așa natură, încât ar trebui să știm mai în amănunțime ce gândește“. După lichidarea politică a național-țărăniștilor și comprimările (epurările) din serviciile publice și armată, legionarii au devenit agitați, fiind convinși că „vom fi nimiciți“ și considerând că „e preferabil[ă] o apărare disperată din partea noastră decât acceptare de bună voe a distrugerii“, linie susținută mai ales de Octavian Voinea. Negulescu se temea că mulți legionari vor ieși din starea de inacțiune impusă și, pentru a-i sustrage pe cei mai activi de la inițiative nedorite, Andrei a propus să fie încadrați în Serviciul de informații, idee acceptată de Negulescu. Astfel, cu toții s-au pus pe treabă.

Datele strânse de acest serviciu sunt impresionante, judecând după ciornele arhivate în dosarele Securității, și privesc: bugetul României defalcat pe ministere, situații comparative privind producția petrolieră și livrările către URSS, sedii de instituții militare și civile românești și sovietice cu schițe detaliate sau străzi cu populație evreiască[7].

 

5. Arestarea

Andrei a fost arestat în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, în același timp cu legionarii cunoscuți, identificați și fișați de serviciile de informații, care desfășurau sau nu activitate, circa 4.000 în primă instanță[8]. Dragoș Hoinic, un curier al Mișcării ce călătorea ilegal din Austria în țară și retur, care fusese arestat de autoritățile maghiare la frontieră pe 5 mai, a fost dus de agenții SSI la el acasă și pus să bată la ușă. Numai o întâmplare a făcut să fie găsit acolo, căci de regulă dormea în diverse locuri.

A fost închis la Malmaison timp de cinci luni, în custodia Serviciului Special de Informații (SSI), unde s-a desfășurat întreaga anchetă, apoi în arestul de la sediul MAI din Piața Palatului și la închisoarea militară Uranus (vezi foto supra). Conform declarațiilor sale de mai târziu, date în fața anchetatorului, „în primele zile după arestare m’a cuprins o puternică ură împotriva lui Sima, și dacă atunci mi s’ar fi cerut să ajut la prinderea lui, aș fi făcut-o fără șovăială“[9]. La scurt timp s-a dovedit cooperant în anchetă: „În momentul arestării am ezitat să fac mărturisiri complete, dintr’un impuls necontrolat, datorită faptului că mă urmăreau imaginile unora din cei ce ar urma să fie arestați din cauza mea, nevinovați moralicește fiind. Acum însă[,] conștient fiind de necesitatea celor mai complete mărturisiri[,] declar că nu am de gând să ocolesc nimic“[10].

Într-un „memoriu adresat Comisiei de anchetă a legionarilor“, olograf, datat 2 iunie 1948, Andrei spune: „Am declarat organelor anchetatoare că sunt hotărât ca în viitor în afara ispășirii greșelilor mele, să contribui în măsura posibilităților ce voi avea, la orice acțiune menită să repare asemenea greșeli și deasemeni să fac tot ce îmi stă în puteri să împiedic o repetare a lor din partea cuiva. Cu alte cuvinte voi încerca să contribui cu folos la împiedicarea renașterii oricărei forme de activitate legionară. Această atitudine am luat-o fără a fi influențat de cineva și fără a spera sau dori măcar o îmbunătățire a situației mele personale“[11]. În acest document, el joacă rolul omului de convingere, care și-a schimbat optica, dorește să spună adevărul și se pune în slujba regimului comunist, spre deosebire de „lichelele cari vor să scape cu orice preț și își oferă gălăgios serviciile“[12]; totodată, face propuneri cu privire la conduita legionarilor înainte, din timpul și de după proces.

Astfel, impulsul necontrolat de a se gândi la alții a fost învins de dorința de a-și apăra propria piele, căci urmează o suită de declarații nedatate, majoritatea olografe, care nu aveau însă forma celor ce urmau să fie folosite în procese, ci a „demascărilor“ de mai târziu de la închisoarea Pitești. Una dintre puținele date care apare pe aceste documente este 31 mai 1948, fapt care arată că au fost date imediat după arestare. În cuprinsul lor autorul își relatează biografia, face un istoric al Mișcării de după moartea lui Codreanu, indică relațiile pe care le avea cu liderii organizației precum Valeriu Negulescu, descrie 60 de milianți de vârf din exil, indică cine și ce știa în chestiunea Serviciului de informații al Mișcării, își redactează lista de prieteni, răspunde pe larg unui chestionar pe aceeași temă și descrie istoricul înființării Serviciului pe care l-a condus și persoanele implicate, cu scheme detaliate.

Întrucât regimul comunist din România nu avea nici o influență asupra centrului legionar din Occident, Andrei reia o propunere pe care o mai făcuse la începutul anchetei, oferindu-și serviciile, pentru ca „activitatea legionarilor din străinătate în general și a lui HORIA SIMA în special, să fie controlată și ca intențiile lor să fie cunoscute“[13]. El propune ca un legionar de încredere să se deplaseze în străinătate pentru a fi infiltrat pe lângă Sima. Conștient de soarta care îl aștepta în caz de refuz, Andrei livrează informații fără a fi maltratat, astfel încât anchetatorii cunoșteau tabloul de ansamblu și implicarea prietenilor și colaboratorilor săi. Mai mult, este cel care propune anchetatorilor maniera corectă de acoperie a sursei informațiilor.

Este „prelucrat“ în vederea procesului și, după terminarea anchetei, face propuneri în acest sens. I se dau cărți și ziare de citit, în general literatură comunistă. În acest timp, redactează câteva studii analitice interesante despre legionari și organizația legionară, scopul fiind lichidarea lor politică eficace[14].

 

6. Procesele

În octombrie–noiembrie 1948, Andrei este dus ca martor al acuzării la procesul conducătorilor Mișcării, Nicolae Petrașcu, Nistor Chioreanu, Eugen Teodorescu și George Manu, care au fost incluși într-un grup botezat al „complotiștilor, spionilor și sabotorilor“, așa-numitul „lot Popp–Bujoiu“ sau al „marii finanțe“, care avea ca scop să demonstreze că regimul era sub asaltul unei vaste rețele de dușmani interni pilotați din străinătate, în speță de americani. Acolo joacă rolul de martor al acuzării[15].

Pe 28 decembrie este judecat și el. În procesul său, în care era șef de „lot“, Andrei nu cunoștea decât pe Dragoș Hoinic, Ioan Jurubiță (șeful legionar al Regiunilor Muntenia și Oltenia), Constanța (Corina) Boghici (logodnica lui Virgil–Alexandru Ioanid), Alfred Cureliuc (prieten al său) și Neagu Lungu (gazda lui Andrei și a lui Eugen Teodorescu), restul fiind foști legionari precum Gheorghe Nicolescu (zis Bobiță, Bițică) sau chiar nelegionari precum Paul Constantin Dumitrescu – studenți fără vreo activitate subversivă deosebită ce vor fi trecuți ulterior prin demascările de la închisorile Pitești și Gherla – ori un nelegionar precum Nicolae Iordănescu, prieten vechi cu Valeriu Negulescu.

El a dat declarațiile stabilite pentru procesul conducerii Mișcării, și-a recunoscut activitatea și a renunțat la apărare, fapt care va fi impresionat pe coacuzați. A fost condamnat pentru „crima de înaltă trădare“ (art. 191 Cod Penal), „crima de participare la organizațiuni de tip fascist politice și paramilitare“ (art. 209 partea a III-a Cod Penal), „crima de răzvrătire“ (art. 210 Cod Penal) și „crima de complot întru răzvrătire (art. 227 combinat cu art. 210 Cod Penal), pedeapsa primită fiind muncă silnică pe viață și confiscarea averii[16].

 

7. La închisoarea Pitești

Pe 4 februarie 1949, Andrei a fost transferat acolo împreună cu un grup din care făceau parte Constantin Oprișan, Dragoș Hoinic și Mihai Tufeanu. Nu puteau primi pachete, dar cu mâncarea de la cazan se putea încă supraviețui. Andrei a căutat să creeze o atmosferă de înțelegere și ajutor reciproc între condamnați și să facă în așa fel încât să nu se lase împinși către atitudini umilitoare: declarații și cereri de reeducare, convins fiind că acestea le-ar dăuna. Nu discutau nimic nici de legionarism, nici de comunism. Date fiind antecedentele, conduita sa a fost calculată și voit ambiguă.

Octavian Voinea a fost cel care a propus o acțiune de protest împotriva regimului de detenție ce li se aplica, motivând că nu li se dă rația legală de mâncare și cerând să refuze masa. Consultat, Andrei a spus că nu se va solidariza niciodată cu asemenea acțiuni, pe motiv că „atunci când eram liber, eu mă gândeam la închisoare și[,] deși mă așteptam să fie și mai rău, totuși am continuat să lucrez. Deaceia eu nu am nimic de cerut. Voi accepta regimul ce mi se va impune și nu mă voi plânge niciodată“[17]. Talent persuasiv, el a reușit astfel să-i convingă pe foștii prieteni și subordonați, iar propunerea lui Voinea a căzut.

 

8. Pregătirea misiunii

Pe 28 martie, Andrei este luat de la închisoarea Pitești și dus la arestul SSI de la Malmaison, în București. Data transferului apare pe două adrese (nu se spune însă nimic despre destinație), una a Penitenciarelor și cealaltă a Securității Regionale Pitești, care au la origine un ordin al conducerii Securității[18]. Socotit „sincer“, este pregătit pentru a fi trimis în străinătate în vederea infiltrării pe lângă Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, și furnizarea de informații. Erau mai multe elemente care făcuseră SSI să se oprească asupra lui: cunoștea limbile franceză, germană și italiană, avea soția în străinătate, se bucura de încrederea lui Sima și a apropiaților săi, fusese cooperant în anchetă și în timpul proceselor legionarilor dăduse dovezi că dorea să se reabiliteze, avea mama și fratele captivi în țară, putând reprezenta elemente de presiune, și, nu în ultimul rând, avea deasupra capului o condamnare pentru care regimul i-ar fi putut cere oricând extrădarea.

Înainte de lansarea în teritoriul inamic nu i se ia angajament scris, garanțiile fiind, pe lângă conduita în anchetă și procese și informațiile furnizate, faptul că își avea mama și fratele captivi în țară. Părăsește România pe 2 septembrie 1949 cu avionul prin Cehoslovacia, având un pașaport francez fals. În vederea îndeplinirii misiunii, i s-au trasat două obiective succesive: a) să pătrundă pe lângă Horia Sima și să furnizeze informații despre Mișcare și din alte domenii; dacă va reuși să câștige încrederea acestuia, atunci urma ca b) în funcție de situația internațională și de situația Comandantului Mișcării „în lagărul imperialist“, să-l convingă să lucreze acoperit pentru regimul comunist din România. Era preconizat șantajul cu viața sutelor de legionari din închisori și chiar era periclitată existența grupului din străinătate, de asemenea amenințat de regim.

Lui Andrei i s-a întocmit și „legenda“, pentru care în dosare există două variante. Dat fiind că arestarea sa era cunoscută, la fel, faptul că în anchetă făcuse declarații complete, „legenda“ urmărea: a) să justifice prezența sa în străinătate; b) să acopere „transformarea ideologică“ petrecută și c) adevăratele obiective[19].

 

9. În teritoriu inamic

Andrei urma să comunice la București pe două adrese: cea a mamei sale și o alta, fictivă ca și destinatarul, direct cu SSI. Cum a ajuns în Italia, a scris către țară mai multe scrisori și a luat contactul cu Sima. Mai mult, pe 14 martie 1951 a avut și o întâlnire cu un ofițer al spionajului român, căruia i-a raportat cum a căutat să-și îndeplinească misiunea. În raportul său către Centrală, ofițerul de contact a fost de părere că informatorul relata în general fapte reale, dar că nu spunea totul. Mai mult, credea că „a făcut o convenție cu HORIA SIMA ca acesta să tacă cu condiția ca A.1. [numele său de cod din dosare] să nu mai activeze deloc“, astfel explicându-și atitudinea lui, contradicțiile și faptele neverosimile din relatarea sa.

Agentul a mai comunicat pe 3 septembrie și pe 22 noiembrie. În ultima scrisoare spunea Centralei că a obținut aprobarea de emigrare... în Brazilia. În câteva zile urma să plece la Neapole, apoi, pe 10 decembrie, se va îmbarca pentru noua viață[20].

 

10. În Brazilia

Pe 13 aprilie 1952, agentul scrie Centralei din îndepărtata Brazilie, de la Rio de Janeiro, anunțând-o că ajunsese acolo în urmă cu două luni și jumătate, singur, urmând ca soția și fetița să sosească după ce se va instala. Sorții îi fuseseră favorabili, căci se angajase la Societatea de gaz și electricitate și era în legătură cu puținii români de acolo. Serviciul caută cu febrilitate vreun mesaj scris cu cerneală simpatică, dar nu găsește nimic, apoi îi răspunde pe 24 iunie, cerându-i să se împrietenească cu românii de acolo și sfătuindu-l să se mute în Argentina învecinată.

În august, rezidența din Roma a primit sarcina să afle adresa sa din Brazilia. Astfel, un ofițer a investigat pe teren la cele două adrese pe care Direcția de Informații Externe a Securității (DIE), fostul SSI, între timp rebotezat, le cunoștea în Cetatea Eternă, cea a soției și cea a soacrei. La prima, după ce a cercetat registrele, portăreasa a spus unui ofițer că Andrei nu a locuit niciodată acolo, iar soția sa plecase în Brazilia împreună cu fetița. În septembrie, sub pretextul că era un prieten și fost coleg la UNRRA, ofițerul a reușit să ia legătura cu soacra informatorului, care i-a comunicat informația cerută.

Un raport asupra cazului din octombrie conchidea că agentul a devenit „inactiv“ pentru că a fost „prost dirijat“ și din „lipsă de contact“ personal, sfârșind prin a face tot soiul de presupuneri, între care aceea că a ales Brazilia știind că acolo nu exista o misiune diplomatică română, deci nici rezidență, din care excludea însă trădarea misiunii, motiv pentru care a fost propusă contactarea lui pe teren printr-un alt agent.

În 1953, Centrala află din revista „Dacia“, care apărea la Rio de Janeiro, numărul pe mai–iulie, că la organizarea „Casei Române“ de acolo, din comitetul de conducere făcea parte nimeni altul decât Corneliu–Decebal Andrei, care deținea funcția de casier. Scopul asociației era de a strânge „fugarii“ români din Brazilia. De aici, DIE trăgea concluzia că informatorul și-a creat posibilități de acțiune, iar contactul cu el era și mai necesar.

Astfel, în noiembrie au fost pregătite instrucțiunile pentru un alt agent care opera sub acoperire economică la Boenos Aires, pentru a-l contacta pe Andrei. Ajuns în Argentina la începutul lunii iulie 1954, acesta l-a căutat pe Andrei la ultima adresă pe care DIE o știa. Nu a găsit însă nici numărul casei, nici pe cel al apartamentului, apoi a vorbit cu oamenii de pe stradă, cu băcanul, care îi cunoștea pe toți locatarii, motivând că își caută un vechi prieten, dar nimeni nu îl cunoștea. Pe 8 august a mers la prima adresă știută, dar acolo stăteau emigranți nu mai vechi de trei luni, prin urmare, nimeni nu-l putea lămuri unde s-ar putea afla. În Brazilia nu exista obligația înregistrării la poliție, singura evidență a emigranților fiind la Siguranța portului, locul prin care intrau în țară. Acolo a luat legătura cu un funcționar, care i-a spus că existau două arhive, una comună (pentru emigranții obișnuiți) și alta specială (pentru exilații politici), și, sub promisiunea că îl va mitui, amândoi au căutat acolo după orele de program, dar fără rezultat. Concluzia funcționarului a fost că Andrei nu a intrat prin acel port, ci printr-un altul, și în absența informației nu putea fi găsit, căci evidențele nu erau coordonate. Legal, emigranții erau obligați să anunțe toate schimbările de domiciliu, însă ei nu respectau prevederea de a merge la Siguranța portuară decât în momentul în care solicitau cetățenia braziliană. Pe 9 septembrie, agentul a revenit pentru a relua căutările la cea de-a doua adresă cunoscută, dar cu același rezultat. A încercat apoi să dea de Societatea de gaz și electricitate, însă în Brazilia aceste firme nu erau deținute de stat sau de municipalitate, ci aparțineau capitalului străin, fiind mai multe la număr. Din lipsă de timp, dintre acestea a ales-o pe cea mai mare, „Light & Power“, și chiar a reușit să ajungă la arhivă, însă acolo nu lucra și nu lucrase vreodată cineva cu numele Corneliu–Decebal Andrei.

Pe 15 iulie1955, situația lui „Andrei 1“ este evaluată de șeful Serviciului I, Mihail Protopopov, și de șeful Biroului 2, N. Ionescu. Pentru că DIE nu avea posibilități de a-l contacta, a fost considerat „agent de balast“, iar cei cei doi au propus ca dosarul să fie scos din stare operativă și trimis la arhivă, cerere aprobată de șeful DIE, Vasile Vâlcu, formalitate îndeplinită de ofițerul de caz.

Până la începutul anilor 1960, agentul iese de pe radarele spionajului extern român, moment în care interesul pentru el se reactivează brusc. Astfel, un ofițer de la Evidență, care semnează indescifrabil, a fost pus să studieze mai multe dosare interne care îl priveau pe Andrei pentru a redacta o notă-extras din 7 iunie 1962 în care rezumă, printre alte informații cunoscute sau exagerări – precum faptul că după război acesta ar fi fost trimis în țară pe post de curier al lui Sima și al americanilor – și nota internă din noiembrie 1953 cu privire la organizarea „Casei Române“ de la Rio, în care figura și agentul DIE.

În noiembrie 1963, rezidența DIE din Rio de Janeiro – recent înființată – i-a identificat lui Andrei locul de muncă și a cerut Centralei aprobare pentru contactarea sa, iar pe 25 decembrie a revenit cu aceeași solicitare. O sursă a sa pe numele „Valeriu“ îl întâlnise pe agentul rămas fără coordonare cu ocazia pomului de Crăciun organizat de asociație, și îl caracteriza ca „un element șiret și foarte ascuns“. Pe 18 ianuarie 1964, rezidența a revenit cu aceeași cerere. Pe 1 februarie, maiorul Constantin Geică din Centrală îi răspunde că faptul este imposibil până ce respectivul nu va trece printr-o „verificare serioasă“. În motivare se spune: „Deoarece în perioada de peste 10 ani de când nu avem legături cu el nu știm activitatea și atitudinea lui față de țară, nu sîntem de acord cu propunerea rezidenței de a-l contacta ci mai întîi atît rezidența cît și centrala să efectueze un studiu temeinic asupra elementului și în funcție de rezultatele acestui studiu să facem propunem [!] corespunzătoare“. Securiștii externiști precizau că până în martie 1951 legătura cu agentul fusese ținută prin scrisori, folosindu-se un „cod greoi, care a creat confuzii și nu a asigurat o legătură permanentă și operativă“. Celor de la Rio le trasau sarcina de a-l studia temeinic înainte de contactare, iar în țară, unde se aflau mama sa Elena și fratele Ovidiu–Romeo, erau luate măsuri de verificare în vederea influențării sale la momentul contactării.

Informația se oprește aici, odată cu dosarele pe care le-am primit prin CNSAS de la continuatorul democratic al DIE, SIE, în decembrie 2018. Menționăm că suntem primul care a primit aceste dosare și nu găsim altă explicație decât aceea că au fost desecretizate pentru că nu mai prezentau interes operativ. Opinia noastră este însă că Andrei a fost atunci întradevăr contactat, posibilitățile de acțiune pe teren ale spionajului comunist român fiind reale, iar abordarea mai profesionistă, dovadă precauțiile luate[21]. Cum a decurs abordarea sa și cu ce rezultate, în afara documentelor nu putem specula.

Un alt indiciu este că tot atunci fișele sale matricole penale de la arhiva penitenciară, depozitată în clădirea administrativă a închisorii Văcărești (azi sediul Arhivelor Naționale ale Municipiului București), au fost distruse și înlocuite cu „cópii“ (a se citi: falsificate) pentru ca titularului să i se piardă definitiv urma, fiind conspirat și față de celelalte compartimente ale Internelor.

În fine, în aceeași perioadă toate dosarele de la arhivă ale agentului au fost studiate și refăcute conform cu noile obiective. Spre exemplu, dosarul de la Fondul Informativ datează din octombrie–noiembrie 1963, iar informația provine din mai multe dosare anterioare, inclusiv cele ale Siguranței interbelice[22]. Acesta a fost dosar de lucru până în octombrie 1982, deci o lungă perioadă de timp, când a fost arhivat. În spionaj se întâmplă precum în afaceri: investitorul va căuta la un moment dat să-și recupereze investiția. În concluzie, există în mod cert o continuare a relației DIE cu Andrei, care însă nu este accesibilă, fapt explicabil prin aceea că actualul serviciu de informații extern își protejează ofițerii, agenții și operațiunile relativ recente, o situație alminteri inteligibilă[23].

 

11. Alte versiuni ale vieții

Există un epistolar al lui Andrei cu prietenii din țară, editat de prietenul și subordonatul său din Serviciul de Informații al Mișcării Legionare, Ion (Jenică) Popescu, cu rol de lămurire și justificare, un document prețios, căci neoficial[24]. Intitulat Construirea unei vieți – un laitmotiv pentru foștii deținuți politici ale căror destine au fost distruse –, din el aflăm informații prețioase, precum originea constituirii Serviciului de informații legionar, a cărei responsabilitate aparține lui Andrei, situație pe care acesta a recunoscut-o în anchetă, însă regimul fiind jenat să accepte faptul, a fost mutată convenabil pe umerii lui Eugen Teodorescu. De altfel, aceasta a fost și teza curentă a istoriografiei comuniste din România pe toată perioada regimului, iar parte din lucrările de după 1989, tributare acelorași surse, rămân în ansamblu în aceeași linie interpretativă. Istoria oficială a serviciilor secrete românești de după 1989 a recunoscut rolul real al lui Andrei. Persistă însă unele reticențe sau, după caz, erori, căci structura informativă a Mișcării nu a avut „câteva luni de activitate“, ci aproximativ un an.

O informație documentată minuțios în dosare arată că, la plecarea în misiune, lui Andrei nu i s-au dat „200 de dolari“, cum susține acesta, ci 2.000 de dolari, plus alte 600 de dolari în Italia, ceea ce la acel moment reprezenta o mică avere.

Ajuns în Brazilia, prin intermediul lui Eduard Russel, directorul Secției pentru refugiați a Crucii Roșii, Andrei s-a angajat la Societatea de electricitate numită „Light“, o întreprindere mai mică decât cea unde îl căutase agentul DIE, fapt care explică de ce acesta nu l-a găsit, căci cunoscând situația din teren, el a livrat Centralei o informație și incompletă și trunchiată. În același timp, pentru a indica faptul că nu se ascunde, Andrei a comunicat o informație divergentă, participând la constituirea „Casei Române“. Cu refugiații politici a ținut legătura, „dar nu m-am amestecat în niciun fel în activitatea politică sau legionară“. După șase luni de la sosirea la Rio de Janeiro, el și-a adus soția și fiica și a lucrat la aceeași societate, urcând treptele ierarhice, până în 1984, când a ieșit la pensie. Și a continuat să trăiască în acest limb până la momentul Revoluției române din 1989. În 1969–1970, când Horia Sima a vizitat Brazilia, s-a întâlnit și cu Andrei, care i-a spus că deși nu mai era periclitat, era mai bine să fie rezervat. Cele relatate întăresc încă o dată impresia că între el și Sima a existat o înțelegere tacită, o relație de complicitate acceptată de acesta, care a realizat că era lipsit de prudență să-l preseze în vreun fel pe Andrei; de asemenea, se înțelege că cel din urmă a controlat relația în beneficiul poziției sale, fără să încerce însă să profite în vreun fel de situație.

În ceea ce privește ultima etapă a vieții, cea braziliană, aceasta are la origine prețul plătit în avans pentru îndeplinirea misiunii. Construirea vieții sale are la temelie banii Securității comuniste.

După 1989, prin fratele său, Andrei a luat legătura cu foștii prieteni din România, pe care i-a invitat în Brazilia pe spezele sale, apoi a venit el însuși în țara de origine. Alți câțiva vechi cunoscuți l-au evitat, între aceștia fiind Octavian Voinea, adjunctul său la conducerea Serviciului legionar de informații. Voinea a fost unul dintre puținii care au înțeles, în parte, rolul fostului său șef. Amestecul realității cu ficțiunea din relatările sale, caracterul temperamental și, de asemenea, traseul său penitenciar – trecut prin demascări, a fost zdrobit fizic și psihic, jucând rolul de martor al acuzării în procesele reeducării – i-au distrus însă ultima urmă de credibilitate.

Întrebările, dubiile prietenilor lui Andrei nu au lipsit, și în special cele ale lui Aurel Popa, care în perioada sfârșitul anilor 1990 – începutul anilor 2000 își redacta memoriile și reflecta asupra faptelor petrecute. Acestea sunt recurente în epistolar. În ciuda dubiilor, prietenii regăsiți i-au acordat însă credit fostului agent al SSI/DIE, fapt oarecum de înțeles, căci așa se întâmplă întotdeauna cu prietenii, mai ales când nu știu: ei cred. Iar de la ei, perspectiva s-a extins și asupra altor foști deținuți politici[25]. Faptul a fost favorizat de absența informației legate de relația lui Andrei cu spionajul comunist, până în 2018.

Nu știm când s-a stins din viață, însă din 2005 Corneliu–Decebal Andrei dispare din epistolarul publicat.

 

NOTE

* Textul de față reprezintă un rezumat al unei cărți în pregătire, ce va expune avatarurile lui Corneliu–Decebal Andrei.

[1] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945 (grupul Corneliu–Decebal Andrei), vol. 6.

[2] Pentru situația legionarilor internați în Germania, vezi Ilarion Țiu, Mișcarea Legionară după Corneliu Codreanu. Regimul Antonescu (ianuarie 1941 – august 1944), București, Editura Vremea, 2007, cap. 4, pp. 100-134; Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno–germane (septembrie 1940 – august 1944), Cluj–Napoca, Editura Argonaut, 2013, cap. XI, pp. 699-793.

[3] Horia Sima, Guvernul Național Român de la Viena, f.l., Editura Metafora, 2005, pp. 80-81.

[4] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal Andrei), vol. I.

[5] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 163186 (Corneliu–Decebal Andrei), f. 2.

[6] Despre reorganizarea legionară din perioada iunie 1947 – mai 1948, vezi I. Țiu, Istoria Mișcării Legionare 1944–1968, pp. 113-125; partea despre Serviciul de informații din aceeași lucrare se află la pp. 125-130.

[7] Informațiile depozitate de Andrei la Mateescu, prieten și subordonat, se regăsesc în ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945 (grupul Corneliu–Decebal Andrei), vol. 1, ff. 62-138.

[8] Despre acțiune, vezi I. Țiu, Istoria Mișcării Legionare 1944–1968, pp. 137-140; ANIC, Fond CC al PCR – Cancelarie – CCP – Alfabetic, dosar nr. N/454 (Alexandru Nicolschi).

[9] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal Andrei), vol. I, f. 155.

[10] Ibidem, f. 11.

[11] Ibidem, f. 133 r.

[12] Ibidem, f. 134 v.

[13] Ibidem, f. 142, subliniat în text.

[14] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 163186 (Corneliu–Decebal Andrei), ff. 31-46.

[15] Procesul grupului de complotiști, spioni și sabotori. Textul complect al desbaterilor care au avut loc în fața Tribunalului Militar din București dela 27 Octombrie la 2 Noembrie 1948, București, Editura de Stat, fără an.

[16] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945 (grupul Corneliu–Decebal Andrei), vol. 1-11.

[17] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal Andrei), vol. I, f. 164.

[18] ACNSAS, Fond Penal, dosar nr. 945 (grupul Corneliu–Decebal Andrei), vol. 8, ff. 150, 160.

[19] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal Andrei), vol. I.

[20] Ibidem, vol. I-II.

[21] În istoria sa, Florian Banu situează începuturile profesionalizării spionajului comunist român în perioada 1963–1967, care corespunde cu debutul emancipării de sub tutela sovietică. Cf. De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948–1989), cuvânt-înainte de Mihai–Răzvan Ungureanu, București, Editura Corint, 2016, pp. 63-67.

[22] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 163186 (Corneliu–Decebal Andrei).

[23] ACNSAS, Fond SIE, dosar nr. 6800 (Corneliu–Decebal Andrei), vol. I-II.

[24] Ion Popescu (editor), Construirea unei vieți, București, fără editor, 2011.

[25] Comunicări personale, din perioada 1997–2018, ale mai multor foști deținuți politici trecuți prin reeducarea de tip Pitești.

 

București, 29 septembrie 2022.

 

Comunicare la Cel de-al XXI-lea Simpozion Internațional „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură“, Fundația Culturală „Memoria“ – Filiala Pitești, Pitești, 8–10 octombrie 2021, Pitești, 2022, pp. 76-90.

MEMORIILE LUI VLADIMIR SACHELARIE DE LA ARHIVELE NAȚIONALE

Este vorba despre un dosar care le conține, compus din două părți: una manuscrisă, de 57 de pagini, și alta dactilografiată, de 47 de file, aflat în custodia Arhivelor Naționale ale României, la Arhivele Naționale Istorice Centrale, în Fondul Amintiri, memorii și însemnări ale unor personalități despre situația economico-socială și politică din România (mai cunoscut sub denumirea de Colecția 60, după codificarea de la Arhiva Partidului Comunist Român, de unde provine), dosarul nr. 635.

Ele sunt intitulate Lenin și mișcarea revoluționară de eliberare a Basarabiei și sunt semnate „Colonelul rez[ervă]. SACHELARIE VLADIMIR, ofițer cu misiuni speciale al Republicii Moldovenești și secretar personal al președintelui Republicii Populare Democrate Moldovenești“ (Ion Inculeț). Totodată, conțin trei secțiuni: o scrisoare adresată directorului Institutului de Istorie al Partidului (ISISP), datată 14 mai 1965, Lătești[1]; o copie de pe certificatul semnat de Vladimir Cristy (Cristi), ministrul de Interne al Republicii Populare Moldovenești, cu nr. 759/26.03.1918, care îi atestă calitatea de atunci[2]; și memoriile propriu-zise, datate 30 iulie 1965[3].

Dactilograma a fost confruntată de autor cu originalul și a semnat-o pentru conformitate.

Documentul a fost consultat înainte de 1990 de un singur cercetător, Ion Calafeteanu de la Institutul de Studii Istorice și Social–Politice de pe lângă CC al PCR, pentru o temă de politică externă, pe data de 28 ianuarie 1975, cu două luni înainte ca inventarul arhivistic care îl conține să fie redactat, fapt petrecut pe 29 martie 1975[4]. Totodată, dosarul a fost microfilmat, iar copia remisă ISISP prin adresa Nr. 8/c din 27 ianuarie 1975[5]. Pe scurt, dosarul a fost prelucrat arhivistic la Institutul de Istorie a Partidului, apoi trimis la Arhivele Centrale ale aceluiași partid.

După Revoluția din 1989, memoriile lui Vladimir Sachelarie au fost văzute, începând cu anul 1998 când au fost comunicate publicului, de cinci cercetători (noi fiind ultimul dintre ei) și, din câte știm, informația conținută nu a fost prezentată sau prelucrată în mod specific niciodată, prin urmare, această expunere are caracter inedit.

Spre deosebire de alte documente de același tip (spre exemplu, ineditele memorii ale lui Vasile Gafencu, membru al Sfatului Țării din Basarabia[6]), în acest caz cunoaștem exact maniera în care a ajuns în Arhivele PCR.

Memoriile acoperă perioada 1917–1918 și sunt expresive, dat fiind că scrise în dulcele grai moldovenesc, după cum se va vedea din citatele pe care le vom reproduce. În continuare, pentru a înțelege contextul, vom reface sumar istoria acelor ani pornind de la relatarea autorului și o vom puncta cu citate din lucrare.

Cine a fost Vladimir Sachelarie?

Biografia sa o aflăm, în parte, dintr-un studiu al lui Alin Spânu, istoric al serviciilor secrete interbelice românești[7].

Născut pe 28 mai 1896 în comuna Băcioi, județul Lăpușna, Gubernia Basarabiei, în 1914 era student la Facultatea de Matematică din Kiev, moment în care a fost concentrat în Armata Țaristă. Anul următor a intrat la Școala de ajutori de sublocotenent din Caucaz, pentru ca în urma participării la război să fie avansat succesiv sublocotenent, locotenent și căpitan. Pe fronturile din Caucaz și Galiția a fost asfixiat cu gaze toxice de luptă, cauza unor probleme de sănătate pe viață.

În contextul dezagregării Armatei Țariste s-a alăturat forțelor unioniste din Basarabia și, odată cu înființarea Armatei Republicii Moldovenești, a fost numit ofițer și avansat la gradul de maior. După Unirea Basarabiei cu România a fost integrat Armatei Române (cu vechime din 15 aprilie 1917), în grad de căpitan, fapt care îl va măcina destul de mult timp, până în 1935 când, în cele din urmă, i se acordă gradul de maior.

A fost șef de birou la Comandamentul Militar Teritorial din Basarabia (1918–1921), apoi se transferă la Jandarmerie, unde ocupă mai multe funcții până ce este numit comandant al Legiunii de Jandarmi Ilfov (1935–1936). În urma creșterii nivelului infracționalității la căile ferate, a fost decisă înființarea Legiunii de Jandarmi CFR și, dat fiind că probase aptitudini informative, Sachelarie a fost numit șeful structurii, cu rol de poliție preventivă și de represiune judiciară. S-a dovedit un excelent organizator, iar rezultatele acțiunilor sale au fost eficace, reducând pierderile CFR și prevenind acțiunile subversive, motiv pentru care în 1940 a fost avansat locotenent-colonel. În septembrie 1941 a fost înființat Serviciul Special CFR, structură informativă aflată tot în subordinea lui Sachelarie, cu rol de cunoaștere a stării de spirit a lucrătorilor feroviari și de neutralizare a acțiunilor de sabotaj și terorism, a cărei activitate s-a dovedit a fi la fel de eficace.

După 23 august 1944 este avansat colonel (în noiembrie același an), dar după numai trei săptămâni, simțind probabil ce avea să se întâmple cu toți cei care aveau un trecut ca al său, demisionează.

Începând cu 26 iunie 1945 este cercetat pentru acțiuni împotriva muncitorilor de la Atelierele CFR Grivița (comuniști) și, la scurt timp, pe 9 iulie 1945 este arestat de Comenduirea Militară a Capitalei pentru „crime contra umanității“. În acel moment domicilia în comuna Pietroșița, jud. Dâmbovița, verosimil pentru a scăpa atenției noilor autorități. A fost eliberat în același an, nu știm la ce dată, de vreme ce pe 6 decembrie 1949 este rearestat și „depus“ la închisoarea Jilava, în „depozitul“ Securității, pentru a fi cercetat în stare de arest. Pe 30 decembrie 1950 dosarul pentru „crime contra umanității“ este închis din lipsă de probe. Nu este însă eliberat, ci ținut în detenție „administrativă“ (fără să fie condamnat) până în 1954, când este inclus într-un „lot“ de foști jandarmi, inculpat de Tribunalul Militar Teritorial București pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“ (o acuză tipică pentru responsabilii militari cărora nu li se putea reține în sarcină nimic concret) și condamnat în anul următor la 8 ani de „temniță grea“[8].

Pedeapsa o execută la închisoarea Gherla. Mai trece prin închisorile Jilava (din nou) și Văcărești (spitalul penitenciar). Timpul petrecut în detenție îi este computat, prin urmare condamnarea expira pe 6 decembrie 1957. Nu este însă eliberat, ci printr-o decizie a Securității din 14 octombrie același an este trimis în „domiciliu obligatoriu“ în Bărăgan, la Lătești, Raionul Fetești, Regiunea Constanța, pentru 4 ani (48 de luni, condamnările extrajudiciare de acest tip erau date în luni, nu în ani).

Pe 27 ianuarie 1961 cere o învoire de 10 zile pentru a merge la București, motivată de rezolvarea unor probleme familiale ca urmare a decesului mamei sale. Inițial i-a fost refuzată, apoi dintr-o notă informativă datată mai 1962 aflăm că a făcut într-adevăr acea călătorie, că mama sa era în viață și că adevăratul motiv pentru care i se aprobase deplasarea, care presupunea însoțirea unui milițian, era că dorea să schimbe în lei o cantitate apreciabilă de aur (probabil monede, dar nu «cocoșei», a căror deținere era interzisă), ceea ce a și făcut. În afara acestui motiv mai era un altul pentru care fostul ofițer de informații dorea să meargă la București, anume că în toamnă îi expira termenul de detenție și dorea să vadă în ce condiții ar putea locui după eliberarea la care spera. Ceea ce nu se petrece, căci pe 18 noiembrie 1961 domiciliul forțat îi este prelungit cu încă doi ani (24 de luni), pe care îi petrece tot la Lătești.

În mai 1963 i se aprobă o nouă deplasare pentru 10 zile la București, pe motiv că era bolnav de TBC și suferea de paradontoză. Verosimil, mai avea ceva aur și dorea să vadă dacă situația de la București se schimbase în vreun fel.

În august același an, Comisia MAI (în fapt, Securitatea) a hotărât „ridicarea restricțiilor domiciliare“, care expirau pe 6 decembrie. Sachelarie rămâne însă la Lătești, apoi se angajează la SPCB Fetești și figurează cu domiciliul în același oraș, verosimil o ficțiune legală, căci „satele noi“ (de domiciliu forțat) nu existau decât în geografia Securității. Motivul rămânerii pe loc era că în București nu avea unde să locuiască, întrucât casa pe care o deținuse înainte de arestare îi fusese ocupată de autorități[9]. Firesc, pe 3 februarie 1964 este luat în baza de lucru a Regionalei de Securitate București, ca fost condamnat politic.

Cu privire la domiciliul său de dinainte de arestare informația este derutantă: în cele două fișe matricole penale, care erau completate în urma declarațiilor proprii, apare ca ultim domiciliu când Str. Ismail nr. 12 București (în 1950), când Șos. Olteniței nr. 68 (în 1953); același lucru îl putem spune și despre starea sa civilă, căci figurează când divorțat de Valentina (născută Zaharia), când văduv, ba chiar cele două situații sunt indicate în cuprinsul aceleiași fișe. Situația se repetă cu privire la apartenența sa politică, întrucât apare ori ca apolitic – fapt credibil, dat fiind statutul ofițerilor – ori ca țărănist, rod al manierei de notare a gardienilor ignari de la închisoarea Jilava care completau fișele („Banditule, spune ce ești: manist, liberal sau regalist?!“). Misterele continuă și cu privire la numărul copiilor săi, căci într-un loc notația este indescifrabilă, în timp ce în altul apar doi băieți și o fată[10], pentru ca într-unul din dosarele sale de urmărire să ni se spună că este căsătorit cu deja menționata Valentina, cu care are un copil și că sunt domiciliați în Str. G-ral Cristescu nr. 6 București[11]. În fine, din tot acest amalgam, informația certă este că la data arestării Sachelarie era divorțat și avea cu fosta soție un copil pe nume Mircea (care în anii 2000 i-a și studiat dosarele de la Arhiva CNSAS).

Contextul redactării memoriilor

În 1965 presa scrisă și radioul au aniversat cu mare pompă nașterea lui Lenin (22 aprilie), prilej de a evoca amintiri legate de activitatea liderului Revoluției bolșevice. Sachelarie identifica o lipsă a lor, motiv pentru care pe 14 mai se adresează directorului ISISP (Ion Popescu–Puțuri) în acești termeni:

Am rămas dezamăgit că în relatările elogioase care s-au difuzat nu s-a spus nici un cuvînt despre faptul că Lenin a deschis satelor cenușii din Basarabia, cu chipuri de moldoveni sleiți și secătuiți de exploatarea țaristă, meniți de soartă vitregă să rămînă de-a pururi triști, întunecați, jupuiți și cu multă jale în casă; că Vladimir Ilici a trezit și a îndemnat pe moldovenii lui Ștefan cel Mare din Basarabia la lupta dîrză pentru eliberare și independență națională; că el, Ilici – i-a încurajat la creație istorică.

Nu știu care o fi motivul omisiunei ce m-a mîhnit și de aceea am crezut că ar fi bine să vă scriu din amintirile mele cu referire la faptele omise[12].

Își expune pe scurt biografia, începând cu momentul în care l-a cunoscut pe Lenin, și aduce alte informații relevante la temă. Anterior, el și-a redactat memoriile de două ori.

Prima dată „chiar în anii evocați, într-un caiet“, care i-a fost confiscat în toamna anului 1948 cu prilejul unei percheziții a Securității, efect al unei „odioase răzbunări politice a fostei soții de care divorțasem cu ani în urmă“[13]. Întrucât Securitatea nu avea obiceiul să restituie obiectele confiscate, manuscrisul nu i-a fost returnat și, verosimil, este definitiv pierdut.

A doua oară „le-am schițat cu grijă și băgare de seamă în anii 1957–1963, cînd ca urmare a răzbunării reușite, am rătăcit – prin ironia soartei – într-un sătuc unde Borcea geme în vale și plâng vînturile în deal.“[14] Prin urmare, în chiar anii de domiciliu obligatoriu la Lătești. O remarcă în trecere: fără a minimaliza impulsul răzbunării personale al fostei soții în periplul său carceral, este improbabil ca o persoană cu trecutul lui Sachelarie să fi avut în acei ani un destin diferit; pe de altă parte, se înțelege că registrul cauzal personal convine comunicării sale cu oficialitățile comuniste.

Imboldul scrierii memoriilor l-ar fi reprezentat Ghidul Chișinăului, editat în limba rusă în 1961 de Muzeul Institutului Regional de Istorie de Stat al RSS Moldovenești, episod pe care îl evocă în termeni plini de lirism și care, exceptând accentul pe episodul legat de întâlnirea cu Lenin, ni se par cât se poate de reali:

Acest ghid mi-a răscolit adînc în suflet drama sfîșietoare a provinciei în care m-am născut, unde am crescut, în care am trăit și pentru desrobirea căreia am luptat.

În tăcerea misterioasă care mă înconjura căutam să descîlcesc în minte un ghem de amintiri al vremurilor rămase în urmă, care așa cum erau redate în Ghidul cu pricină îmi mistuia sufletul la văpaia insolenței, a perfidiei și a ipocriziei omenești.

Citeam, reciteam, iar mai citeam, dar parcă amețit de lovitura unui par în cap, nu puteam înțelege nimica.

Am căutat să leg trecutul cu prezentul dar am îndurat dezamăgiri, stări de grea melancolie și adînci răzvrătiri sufletești de amară nostalgie.

Nimic nu am găsit în acel ghid care ar fi indicat măcar ceva din influența uriașă pe care V.I. Lenin a avut-o asupra moldovenilor lui Ștefan cel Mare din Basarabia în luptele lor dîrze, cu însemnătate istorică[15].

Dincolo de evocarea lui Lenin, Sachelarie își manifestă disponibilitatea de a rememora în amănunt contextul acelor ani, plan pe care îl schițase deja:

În încheere aș vrea să spun că despre reconstituirea – în lumina adevărului – a luptelor revoluționare din Basarabia, care au marcat primul semnal al Reîntregirii neamului Românesc, cît mai ales despre epilogul sfîșietor ale acestor lupte, s-ar putea scri multe, dar în ce mă privește – vorba lui Ovidiu – „Amar eu simt în gură și în inimă un gol“.

Și totuși în ipoteza că pentru interese superioare de stat s-ar aprecia oportunitatea unei reconstituiri în lumina adevărului a grandioaselor lupte de însemnătate istorică în toată amploarea lor;

Vă asigur de conștiinciozitatea soldatului iubitor de patrie[16].

Și încheie semnând: „Colonel rez[ervă]. / Satul Lătești / Raionul Fetești / Regiunea București / Of. P.T.T.R. Bordușeni“[17].

Explicabil, i se cer dovezi că este cel care pretinde a fi, de aici copia de pe certificatul semnat de ministrul de Interne al Republicii Moldovenești, Vladimir Cristi[18].

Există însă un moment anterior în toată această poveste, care nu apare nicăieri în comunicarea lui Sachelarie cu responsabilii partidului, anume că pe 27 martie 1965 donează Academiei Române inelul de aur cu stema Republicii Democratice Moldovenești și distincția „Gratitudine[a] Republicei“ primite ca semn de recunoaștere a activității în fosta gubernie desprinsă de Imperiul Țarist și unită cu patria ideală[19]. Cu siguranță că de acolo a și fost îndrumat către ISISP.

Dar toate aceste întâmplări sunt ecoul unei schimbări politice mai generale, căci între regimul lui Nicolae Ceaușescu și grupul celor circa zece basarabeni unioniști rămași în viață, cu Pantelimon Halippa drept pivot, se realizează o convergență de interese: primul caută o recuperare a lor, în principal în beneficiul politicii externe, în timp ce al doilea acceptă să joace un rol nu doar foarte limitat, ci și drastic controlat. În context, rațiunile unei asemenea decizii constau într-o anume normalizare a regimului comunist din România, atât din punct de vedere intern, cât și al raporturilor internaționale, începută de Gheorghiu–Dej cu Declarația din aprilie 1964 și continuată de Ceaușescu, un gen de conciliere cu societatea internă și de multilateralism în politica externă care s-a manifestat prin: inserarea în schisma sovieto–chineză, deschiderea spre Occident (și mai ales către Franța și SUA), rolul de mediator în relațiile Occidentului cu Lumea Arabă (și în special în conflictul israeliano–palestinian), raporturile cu Mișcarea de Nealiniere, cu Țările din Lumea a Treia și mișcările de luptă anticolonială. Deciziile au tradus interesul politic motivat de inserarea chestiunii Basarabiei și Bucovinei în raporturile cu Uniunea Sovietică – un element de rezervă, de reacție, de replică în jocul de consolidare, lărgire a autonomiei Bucureștiului în cadrul „lagărului socialist“ și în genere de pârghie de politică externă. Atunci, pe lângă Academia RSR, ISISP, Securitate, și Direcția Generală a Arhivelor Statului (din Ministerul de Interne) a fost angrenată în acest proces[20].

Memoriile propriu-zise

Prima etapă a Revoluției Ruse din 1917 l-a găsit pe Sachelarie la Luțk, pe Frontul de Sud–Vest, ca ofițer într-o unitate siberiană, moment în care ia contact cu ideile socialiste:

Pe acea vreme despre ideile socialiste nu știam nimic din cărți. Auzisem ceva în sărăcăcioasa casă părintească, unde prin anii 1904–1905 se întîlnea Gh.Iv. Kotovschi, un tînăr cu idei socialiste – erou legendar mai tîrziu al U.R.S.S. – cu bunicul meu Costache Sachelarie, care se refugiase la Chișinău după înăbușirea răscoalei de la 1848 – la care luase parte în Tg. Hușilor, unde pe acea vreme locuia.

Din unele crîmpee de discuții îmi formasem pe atunci ideia că socialismul pe linie progresistă prezintă o lume cu gîndire democrată, „dreaptă, plină de înfăptuiri pașnice în favoarea cetățenilor lipsiți de drepturi și dreptate“[21].

Pe 4 martie (stil vechi) ese convocat de comandant, împreună cu ceilalți ofițeri ai unității, pentru a le aduce la cunoștință abdicarea Țarului, petrecută două zile mai devreme, și constituirea Guvernului provizoriu. „Vestea cît și timbrul vocei cu care ne-a vorbit Comandantul a avut asupra ofițerilor efectul unui trăsnet din senin.“[22]

În noul context, animat de ideile expuse, pe 8 martie Sachelarie se alătură grupului de ofițeri revoltați și participă la formarea și organizarea Sovietului Militar Revoluționar al Marii Unități de care aparținea, iar la începutul lunii aprilie 1917 pleacă la Petrograd, la Statului Major Militar Central, în calitate de delegat, pentru a primi instrucțiuni. Este momentul care generează relatarea întâlnirii lui Lenin. În ziua în care trebuia să părăsească orașul pentru a se întoarce pe front, află că în următoarea este așteptată sosirea din străinătate a lui Lenin. Astfel rămâne și, a doua zi, merge la Gara Finlandeză (Findleanski Vokzal):

se adunase un mare număr de oameni, între care se aflau și mulți militari de diferite grade și de diferite vîrste. Pe lîngă aceștia m-am alăturat și eu.

Coborînd din vagon-clasă, V.I. Lenin anturat de cîțiva cetățeni a mers pe peronul gării spre noi și fără să se oprească, salutîndu-ne din mers a strigat: „Vă felicit cu Revoluția Socialistă mondială“.

Din gară V. Lenin și cei ce-l însoțeau – în cîteva mașini militare – au pornit spre casa Kșeșinscaia unde se afla Statul Major revoluționar militar de la care cu o zi înainte primisem Instrucțiunile și directivele despre care am amintit mai sus.

Cetățenii care îl întîmpinase pe Lenin în gară au mers în grupuri spre casa Kseșinscaia. Cu un grup dintre aceștia am mers și eu. Oprindu-ne în fața acelei case toți priveam spre geamurile de la etaj, unde se spunea că a fost găzduit Lenin. Cîteva minute mai tîrziu Vladimir Ilici a eșit pe balconul casei și salutînd radios mulțimea a rostit cîteva cuvinte. Din cele spuse am înțeles că războiul nu mai constituie o problemă și că nici nu va mai avea durată, că în scurt timp în Rusia vor urma mari prefaceri sociale, care vor schimba fundamental viața politică a Rusiei.

Printre cei care îl ascultau s-a răspîndit zvonul că a doua sau a treia zi Lenin va vorbi la o unitate militară din capitală. Am rămas în Petrograd pentru a-l asculta. Regimentul la care a vorbit se numea „Iermailovschi“[23]. Din cele rostite de Lenin atunci, am înțeles că între alte mari reforme ce vor urma în Rusia va fi și aceia a exproprierii moșierilor și împroprietărirea țăranilor săraci, că ființa statului rus va fi clădită pe o temelie care să asigure un trai mai bun tuturor cetățenilor.

Ceea ce însă m-a bucurat mai mult au fost cuvintele pe care Lenin le-a rostit cu privire la autodeterminarea popoarelor de altă naționalitate care pe atunci făceau parte din Imperiul Rusesc.

Nu voi uita nici odată tonul omului hotărît cu care Vladimir Ilici a condamnat șovinismul rusesc de națiune dominantă. În această ordine de idei Lenin a promis că se vor lua măsuri care vor da posibilitatea tuturor naționalităților subjugate de ruși să-și aleagă liber ele înșile modul lor de viață și de conducere.

Lenin a încheiat cu problema războiului, pe care calificînd-o ca pe o calamitate burgheză a spus că nu[]mai are nici un rost să fie continuat[24].

Pe drumul de întoarcere pe front, Sachelarie a reflectat asupra evenimentelor, a atmosferei revoluționare și a spuselor lui Lenin, „între care mă obseda și îmi sălta inima mai mult era aceea a autodeterminării.“[25]

Odată ce lozinca leninistă a autodeterminării a căpătat o expresie oficială, „dînd curs îndemnului meu răzășesc“[26] Sachelarie a cerut aprobarea să se întoarcă în Basarabia, la Chișinău, unde a ajuns spre sfârșitul verii anului 1917.

În continuare, el relatează participarea la „Primul Congres Revoluționar al militarilor moldoveni din Basarabia“, ținut la Odesa în septembrie același an. În realitate, în acea perioadă multe dintre manifestările de acest tip erau numite pompos congrese, în acest caz fiind vorba mai degrabă despre o întâlnire organizată de Comitetul Militar Moldovenesc din localitate, petrecută în pregătirea Marelui Congres Militar Moldovenesc de la Chișinău. Semnificativ este, în acest sens, că un membru de marcă al Comitetului, Vasile Gafencu, nici nu menționează evenimentul[27]. Astfel, Sachelarie își amintește pe maiorul Emanoil Catelly (președintele organizației), sublocotenentul Vasile Țanțu, matrozii Ilie Rățoi și Otoman, ale căror discursuri le reproduce, dar pe care nu le vom relua, dat fiind că sunt marcate de puternice distorsiuni datorate perspectivei leniniste în care naratorul nostru se situează.

Mult mai demne de semnalat sunt lozincile apărute în acea perioadă în orașele Basarabiei: „Vrem drepturi și dreptate“, „Vrem pămînt și voie“[28].

Sachelarie relatează apoi desfășurarea Marelui Congres Militar Moldovenesc, pe care îl numește „Cel de-al doilea Congres revoluționar al militarilor, țăranilor și muncitorilor basarabeni“, ținut în noiembrie 1917[29], și despre noul context creat de cea de-a doua etapă a Revoluției ruse. El pune corect în lumină turnura strategică, de negare a dreptului la autodeterminare a naționalităților din fostul imperiu pe care o aduce Revoluția bolșevică, atunci când vorbește despre deschiderea congresului „într-o atmosferă de surescitare și încordare provocată de schimbarea în tactică [a] luptelor revoluționare puse în practică de bolșevici la Petrograd și în alte orașe din Rusia.“[30] O pune însă oportun pe umerii lui Stalin, responsabilul în problema naționalităților. Pe pancartele delegaților și a celor veniți să asiste era scrisă sugestiva lozincă: „Basarabia a basarabenilor“[31].

Congresul a hotărât înființarea Sfatului Țării, adunarea națională a Basarabiei, iar numărul delegaților era de 150, dintre care 105 moldoveni și 45 din partea minorităților.

Odată cu convocarea adunării provinciei, Ion Inculeț, „fiu de țăran sărac din C[omuna]. Răzeni–Lăpușna“[32] și „om cu concepții politice socialiste încă din anii studenției“[33] a fost ales președinte, însă Sachelarie nu ne spune nici cum, nici când i-a devenit secretar personal.

El relatează apoi atmosfera din Basarabia, creată de trupele ruse care se retrăgeau de pe front și semănau dezordine în provincie, în componenta organizată a Rumcerod-ului, dar atunci organizația nu mai avea sediul la Iași, ci la Odesa, pentru ca de la sfârșitul lunii decembrie 1917 să aibă un grup la Chișinău, eveniment pe care autorul îl datează corect.

Sachelarie rememorează declararea Republicii Democrate Moldovenești în decembrie 1917[34], pe care o numește greșit „Republica Populară Democrată Moldovenească“. Din guvernul condus de Pantelimon Erhan și-i amintește pe Vladimir Cristi (la Interne), Ion Pelivan (la Externe), Dr. Elena Alistar (la Sănătate), Episocopul Gurie (la Culte), Iancu (la Finanțe), Col. Constantin Brăescu (la Armată), micimanul Prahnițchi (la Marină), V. Barcă (la Agricultură) și ing. N. Codreanu (la Comunicații).

Dat fiind că bandele de dezertori care făceau ravagii în Basarabia puteau duce la cufundarea în haos, Sfatul Țării a discutat critica situație[35]. Sachelarie își amintește cu acest prilej pe deputatul ucrainean Starenchii, care a blamat acțiunile Rumcerod-ului.

Memorialistul nostru spune că în acest context de instabilitate Guvernul l-a trimis la Iași pe Ion Pelivan (ministrul de externe) pentru a cere României să-i acorde ajutor militar. În realitate este vorba despre două episoade diferite. Mai întâi a fost luată hotărârea de a solicita de la Kiev Regimentul de ardeleni, petrecută într-o ședință secretă a Sfatului Țării din 21 decembrie 1917. Ulterior, după eșecul operațiunii, care a avut loc pe 6 ianuarie 1918, o cerere similară a fost adresată Guvernului român, de la Chișinău plecând delegați pe trei căi: mai întâi un grup compus din Vasile Tanțu, Gheorghe Buruiană și Mihail Minciună, apoi Anton Crihan singur și, în fine, grupul Ion Pelivan, Ion Buzdugan și Vasile Gafencu[36].

Pe toate acestea Sachelarie le asimilează, la fel cum confundă sosirea Batalionului Ardelenesc cu intrarea trupelor române în Basarabia și sosirea lor la Chișinău pe 12 ianuarie 1918.

El relatează despre problemele cu care se confrunta noua republică, și de care s-a ocupat personal: mișcările de populație (dezarmarea și evacuarea militarilor ruși, repatrierea fostelor cadre administrative și a altora); legăturile diplomatice stabilite – cu Ucraina (care a acreditat ca ministru pe Ianovschi), Polonia (prin Podvinschi), Germania (prin Cranze), Franța (prin Sake), Belgia (prin De Sterk); și înlocuirea șefului guvernului, în persoana lui Daniel Ciugureanu.

Totodată, compară liniștea așternută după aceste evenimente în Basarabia cu Războiul Civil și foametea din Rusia:

În Rusia însă, din cauza haosului administrativ situația cu foametea devenise dezastruoasă. Acolo, după datele din ziare, muncitorii de la orașe au început să se organizeze în grupuri masive și înarmați care cu ce avea, pornea la drum sub forma așa ziselor „Cruciade ale foametei“ și năvălind în comunele rurale luau cu forța, fără să plătească, tot ce le cădea în cale de-ale mîncării.

De aci încăerări sîngeroase cu morți și răniți între „cruciați“ și săteni.

Sfatul Țării și guvernul Republicii urmăreau cu multă atenție desfășurarea stihiei foamei din Rusia și mai ales că „cruciadele“ rusești începură să dea buzna și în unele localități din republicile vecine[37].

Sachelarie situează aceste evenimente drept cauze ale declanșării acțiunilor în vederea unirii Basarabiei cu România. Fără îndoială că ele au reprezentat un impuls, asemeni pretențiilor Radei ucrainene, dar respectivele acțiuni sunt mai degrabă rezultatul raporturilor de forțe din provincie.

Votul pentru unire ar fi fost astfel: din 150 de deputați, 139 au votat pentru, 3 contra, 4 s-au abținut și 4 au lipsit.

Țin să subliniez că atît deputații care au votat contra cît și acei care au lipsit ori s-au abținut de la vot nu au avut nici un dezagrement în viața lor ulterioară. Astfel Starenchii, deputatul minorității Ucrainene și Ciumacenco, deputat al aceleiași minorități, care au votat contra unirii și-au văzut de ocupațiile lor în Chișinău; Starenchii ca funcționar la Primărie iar Ciumacenco în atelierul lui de instumente muzicale. Cel de-al treilea deputat Prahnischi fiind ofițer, miciman de marină, a plecat liber în Rusia pentru a-și continua serviciul militar[38].

În realitate, erau 138 de deputați, din care 86 au votat pentru, 36 s-au abținut, 13 au fost absenți și 3 au votat împotrivă (Ștefan Balmez, Arcadie Oslomovschi și Mihail Starenki)[39].

Recunoașterea unirii Basarabiei cu România la Conferința Păcii este o altă temă. Tratatul a fost semnat pe 28 octombrie 1920 la Paris de reprezentanții Imperiului Britanic, Franței, Italiei și Japoniei, dar nu a fost ratificat decât de primele două state, deci nu de Japonia și nici de Italia, cum își amintește autorul nostru[40].

După Unire, a fost înființat Ministerului Basarabiei cu sediul la Chișinău, iar ministerele fostei republici independente au fost transformate în regionale, cu păstrarea competențelor pe întreg teritoriul. Ministru al Basarabiei a fost numit Daniel Ciugureanu, iar Ion Inculeț a fost desemnat ministru de stat în Guvernul român de la Iași (nu de la București, cum reține autorul nostru), iar aparatul administrativ – prefecții, primarii – au fost cu toții confirmați în posturile lor.

Sachelarie relatează modul de organizare a Armatei Moldovenești, după modelul fostei Armate Imperiale Țariste. Astfel, își amintește de:

– Regimentul 1 Moldovenesc de sub comanda Colonelului Gurschi Simion.

– Regimentul 2 Moldovenesc de sub comanda Colonelului Fortună.

– Grupul de artilerie de sub comanda Lt. Col. Untilov.

– Detașamentul de Cavalerie de sub comanda Lt. Col. V. Movilă.

– Garda de pază de sub comanda Căpitanului Andronache Gh. și Locotenentului Guțu Teodor.

Toate avînd garnizoana în orașul Chișinău.

– Regimentul „Ulani“ de sub comanda Lt. Col. Sanovschi Stanislav, cu garnizoana în or. Bălți.

– Regimentul de grăniceri de sub comanda Lt. Col. Tigancu, cu garnizoana în or. Tighina.

Comandantul Armatei Naționale a Republicii fiind Colonelul Braescu Constantin, Șeful Statului Major al Armatei Naționale Moldovenești Colonelul Cojocaru T.

Consilieri militari onorifici:

– General Leitenant Mül[l]er.

– General maior Vnorovschi.

– General Maior Baron Von Cheichingh[41].

Memoriile sale conțin și o trimitere la prezent:

Că spiritul național a fost și este pătruns în sufletul basarabenilor, acest adevăr l-a cunoscut și îl cunosc și rușii, căci altfel nu ar fi evitat în vara anului 1940 să întrebe poporul, așa cum a fost întrebat în primăvara anului 1918, asupra dorinței și preferinței lui statale.

Este clar că o asemenea procedură cu 99,9% ar fi înlăturat subjugarea rusească[42].

Erorile semnalate în relatare se explică prin trecerea timpului și lipsa accesului la publicații care să-i împrospăteze autorului memoria evenimentelor.

Totodată, evocarea este marcată de puternice distorsiuni, dat fiind că Sachelarie își integrează demersul rememorativ în proiectul istoric al regimului și caută în același timp să-și regleze situația socială de fost condamnat politic domiciliat în zona de „dislocare“ din Bărăgan.

Astfel, lucrarea cuprinde citate din Amintiri despre Lenin, cartea Nadejdei Krupskaia, „tovarășa de viață“ a liderului Revoluției bolșevice, din care unele pe post de motto, la începutul capitolelor, precum: „Ilici ura din tot sufletul șovinismul de națiune dominantă, dorea cu pasiune ca Republica Sovietelor să [se] opună politicii imperialiste de asuprire[]a națiunilor mai slabe, politica eliberării depline…“, „Ilici a luptat ani de-a rândul pentru dezrobirea naționalităților“ sau „Era necesar să se acorde dreptul la autodeterminare“[43]. Ori chiar din Lenin însuși: „Socialismul viu, creator, este opera maselor populare însăși [înseși]“[44].

Se pare că responsabililor politici ai regimului relatarea lui Sachelarie nu le-a trezit un prea mare interes, dovadă că nu au dorit să detalieze, așa încât am rămas cu acest document sumar, dar cu atât mai prețios.

Destinul ulterior

După trimiterea acestei schițe de memorii autorităților Statului comunist, situația lui Sachelarie se schimbă, căci din septembrie 1965 se stabilește în București pe Str. Poet Barbu Mămuleanu nr. 16, Raionul 1 Mai, iar din anul următor pe Str. Matache Dobrescu nr. 26[45].

Pe 31 septembrie 1966 urmărirea sa intră într-o altă fază, fiind trecut în „evidență pasivi“ (nepericulos), pe motiv de „purtare bună față de politica statului nostru“.

În 1967 primește o pensie, destul de redusă, de vreme ce este nevoit să muncească suplimentar pe un șantier de construcții ca tehnician, moment în care se spune că s-ar fi recăsătorit cu o anume Aurora, și ea pensionară, în vârstă de 49 de ani.

În iunie 1970 își schimbă domiciliul pentru ultima dată, stabilindu-se pe Str. Popa Tatu nr. 27, subsol, camera 16, unde locuiește singur, retras, fără legături cu vecinii. Notele informatorilor relatează despre el că ar fi necăsătorit, că încasa o pensie de 1.100 de lei, că era vizitat periodic de o femeie în vârstă de 45–50 de ani – probabil aceeași Aurora – care se recomanda drept soție și că își scria memoriile. Pe 10 octombrie același an urmărirea Securității încetează, iar „mapa de lucru“ se închide pe motiv că era înaintat în vârstă, aproape că nu mai ieșea din casă și nu avea „manifestări dușmănoase“.

Trăiește în anonimat până în 1987, când încetează din viață[46].

Alături de Ion Panaitescu, Romulus Voinescu, Nicolae Condeescu, Mihail Moruzov și Eugen Cristescu este considerat a fi „unul dintre cei mai importanți lideri din intelligence-ului autohton“[47].

Firesc, ne putem întreba ce raporturi a avut cu Securitatea comunistă un fost ofițer de informații precum Sachelarie? În primul rând este de spus că în urma solicitării de acces prin CNSAS la dosarele sale pe care am făcut-o, nu am primit nici un „dosar de rețea“ (generic, de informator), iar puținele informații la temă apar sporadic în dosarele sale de urmărire.

Astfel, într-un raport din 30 martie 1963 al ofițerului de Securitate de la Lătești, cpt. Ion Livescu („cunoscut“ și de Paul Goma[48]), care rezumă conținutul discuțiilor dintre deținuții aflați în domiciliu forțat, așa cum apar în notele informative pe care le cerea, Vladimir Sachelarie este considerat de cei din „satul nou“ ca agent al Securității. Superiorul lui Livescu de la Făcăieni, cpt. C. Grudea, îi răspunde în aceeași zi subordonatului său că nu doar faptul era fals – important pentru ceea ce ne interesează aici – ci îi și interzice pe viitor să mai strângă asemenea informații întrucât concentrează atenția celor urmăriți asupra agenturii Securității[49].

Cercetând arhivele, am găsit originalul delegației semnate pe numele lui Vladimir Sachelarie de Ion Inculeț, reprodusă alăturat, un document pe care verosimil eroul nostru l-a depus la Institutul de Istorie a Partidului, dar despre care nu am aflat nici o mențiune în memoriile sale sau în documentele ce-l privesc[50].

Totodată, numele lui Sachelarie apare într-un dosar de cercetare de la Comisia de Control a PCR, cel al lui Ion Arnăutu[51]. De profesie funcționar la CFR (controlor de casă), acesta a fost membru de partid începând din 1945, în 1946 a participat la alegeri ca președinte al Secției de votare „C.A.M. Belvedere“ din București, pentru ca în urma rezultatelor pe tărâm politic să fie numit secretar al organizației de partid din Palatul Administrativ al CFR. În 1950, în contextul verificării membrilor de partid, este verificat de două ori: prima dată trece cu bine, apoi este exclus din partid. Adevăratul motiv era că pe 7 ianuarie 1947 s-a opus, alături de alți 27 membri de partid pe care i-a mobilizat, deciziei de a-l schimba de la conducerea Direcției Mișcare CFR pe prietenul său Theodor Stancu (fost informator al structurii informative a Jandarmeriei, deci al lui Sachelarie, ulterior destituit, arestat și deținut „administrativ“ în perioada 1951–1956[52]). Împreună cu aceștia, el a mers atunci la Chivu Stoica, directorul general al CFR și alter ego-ul lui Gheorghe Gheorghiu–Dej, care a convocat întreg activul de partid pentru a dezbate problema. Reacția lui Arnăutu era o recidivă, căci situația fusese discutată anterior și la sediul secretarului de partid al CFR, unde participase și Constantin Pârvulescu, președintele Comisiei de Control (ulterior, și al celei Centrale de Verificare). În mod cert, inițiativele sale erau departe de conduita unui cadru de partid, în plus, el se pusese cu cine nu trebuia, motiv pentru care intră în sarabanda anchetelor de partid pentru a i se găsi și alte păcate (între care cea că practica hipnotismul, considerat o formă de „misticism“), mai degrabă pentru a justifica o decizie deja luată, decât reale.

Care-i legătura sa cu eroul nostru? El este de asemenea acuzat că ar fi fost informatorul lui Sachelarie la structura informativă a CFR, o acuză neprobată pe care o respinge și care nu este cu nimic dovedită de documentele de la dosar, în speță de copiile de pe declarațiile din dosarul de anchetă de la Securitate al lui Sachelarie (datate 1949 și 1951), care se regăsesc și în ancheta de partid a lui Arnăutu. Ca detaliu relevant, ulterior acesta din urmă nu a fost nici anchetat, nici arestat de Securitate, ci „doar“ mutat dintr-o parte în alta și retrogradat de mai multe ori, verosimil din cauza memoriilor pe care le trimitea organelor de partid în care-și reclama calitatea de membru și contesta cu sens motivele excluderii, pentru ca în 1958 – în prag de pensie – să-i fie desfăcut contractul de muncă pentru aceleași vini, iar în 1960 dosarul să fie închis cu menținerea deciziei de excludere.

Un ultim exemplu. Sachelarie a fost implicat în acțiunile premergătoare și ulterioare actului de la 23 august 1944. Astfel, în funcția avută a luat parte la protejarea liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, din 4 aprilie 1944 aflat cu domiciliul la Poiana Țapului, pe care SSI (spionajul extern, mai degrabă rezistent) prin șeful contrainformațiilor și director adjunct Traian Borcescu îl proteja nu doar față de serviciile secrete germane, ci și de Siguranța română (mai degrabă antonesciană și colaboraționistă). Scopul era crearea unei conduceri comuniste „naționale“ cu care cercurile Palatului Regal să poată conlucra în vederea schimbării regimului Antonescu și după aceea[53]. Dar acesta este un subiect asupra căruia nu putem stărui în studiul de față și care, oricum, rămâne de aprofundat de către istorici.

*

În fine, vom spune câteva cuvinte despre surse (izvoare), în speță cele ale Securității, care de multe ori sunt nu doar inexacte, după cum am văzut, ci de-a dreptul derutante.

În timpul documentării de la CNSAS am primit un dosar pe numele lui Vladimir Sachelarie creat de Serviciul Raional de Securitate Arad[54]. Încă de la început, parte din datele de identificare sunt diferite, la fel cum nu se înțelege cum de Sachelarie al nostru ar fi putut fi în 1958, în același timp, și la Lătești în domiciliu forțat, și la Arad domiciliat pe Bd. Republicii nr. 42, ca angajat al Fabricii Teba. Restul informațiilor, referitoare la funcțiile avute în Jandarmerie și serviciul ei de informații sunt identice.

Misterul se dezvăluie în cursul schimbului de adrese dintre lucrătorii de Securitate de la Arad, Regiunea Timișoara și Evidența generală a Centralei de la București (Serviciul „C“), din care rezultă că avem de-a face cu un omonim, Vladimir Sachelarie, născut pe 23 decembrie 1898 în comuna Drăgușeni, jud. Baia (Suceava), fiul lui Gheorghe și al Mariei, studii: șapte clase de liceu, fost funcționar (ofițer, colonel), pensionar. El n-a avut însă nici o legătură cu Jandarmeria, ci în timpul războiului a fost șeful Biroului de Organizare–Mobilizare din Comandamentul Armatei a 3-a (până la 1 septembrie 1943), apoi șeful Statului Major al Diviziei a 7-a Infanterie (până la 1 decembrie 1944). A fost anchetat și deținut până în 1952 pentru că în ultima sa calitate „a ordonat executarea a doi ostași“[55], apoi cazul a fost închis. În ciuda acestei diferențe de persoane, în dosarul indicat amalgamul biografic se menține de la deschidere și până la închidere, un fapt tipic pentru munca în sistem socialist a lucrătorilor de Securitate, generatoare de asemenea confuzii banale, care de cele mai multe ori în acei ani aveau consecințe grave asupra „țintelor“.

Pentru a concluziona, ni se pare cert că supraviețuirea lui Vladimir Sachelarie se datorează în bună măsură cooperării cu organele Securității, relatând faptele cunoscute direct din activitatea sa (în timpul detenției), și cu cele de propagandă a partidului (după eliberare) – fără să avem însă vreo dovadă de colaborare sau de „reeducare“ –, un joc pe muchie de cuțit a cărei miză în acei ani era nu doar propriul destin, ci însăși viața, și de care s-a achitat notabil.

NOTE

[1] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), Fond Amintiri, memorii și însemnări ale unor personalități despre situația economico-socială și politică din România (Colecția 60), dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, ff. 1-10.

[2] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 11.

[3] Ibidem, ff. 12-47.

[4] Instrumentul de evidență se găsește la adresa: http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Amintiri-Memorii-si-Insemnari-ale-unor-Personalitati-despre-Situatia-Economico-Sociala-si-Politica-din-Romania.-1882-1972.-Inv.-3086.PDF.

[5] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, pagina de gardă.

[6] Mircea Stănescu, Ineditele memorii ale unui unionist: Vasile Gafencu, în „Acta Bacoviensia“, anuarul Arhivelor Naționale Bacău, XIII, Onești, Editura Magic Print, pp. 143-160, și online la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/10/ineditele-memorii-ale-lui-unionist.html.

[7] Alin Spânu, Colonelul Vladimir Sachelarie, organizatorul Serviciului de informații în infrastructura feroviară, publicat în volumul Rerăiri istorice în veacul XXI, seria Istorii, vol. VI, care reproduce cea de-a VIII-a sesiune de comunicări științifice intitulată «1918–2012 – 200 de ani de la răpirea Basarbiei de către Imperiul rus» (7–8 septembrie 2012), ediție de c-dor Jipa Rotaru și cpt. Luiza Lazăr Rotaru, Urziceni, Editura Anca, 2013, pp. 197-202. Mulțumim autorului pentru semnalarea și transmiterea acestui text. Vezi, de același autor, și Istoria serviciilor de informații/contrainformații românești în perioada 1919–1945, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2015, pp. 230 și 269.

[8] Arhiva CNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235254 (este vorba despre dosarul de urmărire din „domiciliu obligatoriu“ al lui Vladimir Sachelarie); Alin Spânu, op. cit. Vezi și fișele sale matricole penale de pe site-ul IICCMER, la adresa: http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/S/S%2001.%20S%20-%20Sandru/Sachelarie%20Vladimir%20N/.

[9] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. I (este vorba despre dosarul său de urmărire de după eliberarea din detenție).

[10] Cf. fișele sale matricole penale de pe site-ul IICCMER.

[11] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. II.

[12] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 5.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, f. 6.

[17] Ibidem. Denumirea corectă a localității este Bordușani.

[18] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 11.

[19] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. I.

[20] Pentru aceste considerații a se vedea recenzia noastră la biografia consacrată de Ion Constantin lui Pantelimon Halippa, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2017/12/pantelimon-halippa-o-biografie.html. Pentru optica Securității la temă a se vedea Gl.bg.(r) Vasile Mălureanu, Apărarea ordinii constituționale. Perspectiva unui ofițer de informații, București, 2016, pp. 37-41. Autorul a fost ofițerul însărcinat cu activitățile de acest tip, în speță cu „influențarea“ lui Halippa, tehnici asupra cărora rămâne de altfel tăcut.

[21] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 7.

[22] Ibidem, f. 12.

[23] Eroare de transcriere, corect: Ismailovski.

[24] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, ff. 12-14.

[25] Ibidem, f. 14.

[26] Ibidem.

[27] Mircea Stănescu, op. cit.

[28] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 17.

[29] El a avut loc pe 20–27 octombrie (stil vechi) / 2–9 noiembrie (stil nou), și în literatura istorică apare adesea sub denumirea de Marele Congres Ostășesc.

[30] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 20.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, f. 26.

[33] Ibidem, f. 23.

[34] Ea a avut loc pe 2 decembrie 1917.

[35] Discuțiile au avut loc în a doua jumătate a lunii decembrie 1917.

[36] Vezi, de pildă, Mircea Stănescu, op. cit., pp. 154-157.

[37] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 40.

[38] Ibidem, f. 42.

[39] Alexandru Chiriac, Membrii Sfatului Țării (1917–1918). Dicționar, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001.

[40] Cf. Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916–1919, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, vol. II, pp. 491-493.

[41] ANIC, Colecția 60, dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 45.

[42] Ibidem, f. 44.

[43] Ibidem, pagina de titlu, ff. 15, 18 și 24.

[44] Ibidem, f. 22. Traducerea română a lucrării a fost publicată în 1960 la Editura Politică din București și reproduce ediția sovietică din 1957.

[45] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. I.

[46] Alin Spânu, op. cit.

[47] Ibidem.

[48] Paul Goma, Gherla – Lătești, București, Editura Curtea Veche, 2008.

[49] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 235254 (Vladimir Sachelarie), ff. 26 și 38.

[50] ANIC, Fond ISISP, Documente privitoare la provinciile românești (XX), dosar nr. 15. Instrumentul de evidență se găsește la adresa: http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/INSTIT2.PDF. Inventarul originar (cel de la Arhivele Naționale reprezintă o revizuire) se găsește la ultima cotă a celui nou și este databil în anii 1980, după 1983 (data nu este menționată).

[51] ANIC, Fond CC al PCR, CCP, dosar A/1159 (Ion C. Arnăutu). Despre instituție a se vedea studiul nostru, Comisia de control a PCR. Prezentare de fond și istoric¸ în „Archiva Moldaviae“, nr. 3/2011, pp. 277-318, și online la adresa: https://mircea-stanescu.blogspot.com/2014/01/comisia-de-control-pcr-1945-1989.html.

[52] Cf. fișele sale matricole penale de pe site-ul IICCMER, la adresa: http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/S/S%2012.%20Stanco%20-%20Stauss/Stancu%20Teodor/.

[53] Andrei Șiperco (editor), Confesiunile elitei comuniste. România 1944–1965: Rivalități, represiuni, crime... Arhiva Alexandru Șiperco, București, INST, 2015–2018, vol. I, discuțiile cu Traian Borcescu, pp. 191-258.

[54] ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 714180 (Vladimir Sachelarie omonimul).

[55] Ibidem, f. 42.

Legende foto

1) Valdimir Sachelarie în uniformă de colonel de jandarmi, fotografie interbelică (mulțumim colegului Alin Spânu pentru transmiterea ei);

2) Delegația semnată de Ion Inculeț;

3) Imobilul din Str. Popa Tatu nr. 27.

București, 19 mai 2019.