Este vorba despre un dosar care le conține, compus din
două părți: una manuscrisă, de 57 de pagini, și alta dactilografiată, de 47 de
file, aflat în custodia Arhivelor Naționale ale României, la Arhivele Naționale
Istorice Centrale, în Fondul Amintiri,
memorii și însemnări ale unor personalități despre situația economico-socială
și politică din România (mai cunoscut sub denumirea de Colecția 60, după
codificarea de la Arhiva Partidului Comunist Român, de unde provine), dosarul
nr. 635.
Ele sunt intitulate Lenin și mișcarea revoluționară de eliberare
a Basarabiei și sunt semnate „Colonelul rez[ervă]. SACHELARIE VLADIMIR,
ofițer cu misiuni speciale al Republicii Moldovenești și secretar personal al
președintelui Republicii Populare Democrate Moldovenești“ (Ion Inculeț). Totodată, conțin trei secțiuni: o scrisoare adresată
directorului Institutului de Istorie al Partidului (ISISP), datată 14 mai 1965,
Lătești[1]; o copie de pe certificatul semnat de Vladimir Cristy
(Cristi), ministrul de Interne al Republicii Populare Moldovenești, cu nr.
759/26.03.1918, care îi atestă calitatea de atunci[2]; și memoriile
propriu-zise, datate 30 iulie 1965[3].
Dactilograma a fost confruntată de autor cu originalul și
a semnat-o pentru conformitate.
Documentul a fost consultat înainte de 1990 de un singur
cercetător, Ion Calafeteanu de la Institutul de Studii Istorice și
Social–Politice de pe lângă CC al PCR, pentru o temă de politică externă, pe
data de 28 ianuarie 1975, cu două luni înainte ca inventarul arhivistic care îl
conține să fie redactat, fapt petrecut pe 29 martie 1975[4]. Totodată, dosarul
a fost microfilmat, iar copia remisă ISISP prin adresa Nr. 8/c din 27 ianuarie
1975[5].
Pe scurt, dosarul a fost prelucrat arhivistic la Institutul de Istorie a
Partidului, apoi trimis la Arhivele Centrale ale aceluiași partid.
După Revoluția din 1989, memoriile lui Vladimir
Sachelarie au fost văzute, începând cu anul 1998 când au fost comunicate
publicului, de cinci cercetători (noi fiind ultimul dintre ei) și, din câte
știm, informația conținută nu a fost prezentată sau prelucrată în mod specific
niciodată, prin urmare, această expunere are caracter inedit.
Spre deosebire de alte documente de același tip (spre
exemplu, ineditele memorii ale lui Vasile Gafencu, membru al Sfatului Țării din
Basarabia[6]), în acest caz cunoaștem exact maniera în care a ajuns
în Arhivele PCR.
Memoriile acoperă perioada 1917–1918 și sunt expresive,
dat fiind că scrise în dulcele grai moldovenesc, după cum se va vedea din
citatele pe care le vom reproduce. În continuare, pentru a înțelege contextul,
vom reface sumar istoria acelor ani pornind de la relatarea autorului și o vom
puncta cu citate din lucrare.
Cine a fost Vladimir Sachelarie?
Biografia sa o aflăm, în parte, dintr-un studiu al lui
Alin Spânu, istoric al serviciilor secrete interbelice românești[7].
Născut pe 28 mai 1896 în comuna Băcioi, județul Lăpușna, Gubernia
Basarabiei, în 1914 era student la Facultatea de Matematică din Kiev, moment în
care a fost concentrat în Armata Țaristă. Anul următor a intrat la Școala de
ajutori de sublocotenent din Caucaz, pentru ca în urma participării la război
să fie avansat succesiv sublocotenent, locotenent și căpitan. Pe fronturile din
Caucaz și Galiția a fost asfixiat cu gaze toxice de luptă, cauza unor probleme
de sănătate pe viață.
În contextul dezagregării Armatei Țariste s-a alăturat
forțelor unioniste din Basarabia și, odată cu înființarea Armatei Republicii
Moldovenești, a fost numit ofițer și avansat la gradul de maior. După Unirea
Basarabiei cu România a fost integrat Armatei Române (cu vechime din 15 aprilie
1917), în grad de căpitan, fapt care îl va măcina destul de mult timp, până în
1935 când, în cele din urmă, i se acordă gradul de maior.
A fost șef de birou la Comandamentul Militar Teritorial
din Basarabia (1918–1921), apoi se transferă la Jandarmerie, unde ocupă mai
multe funcții până ce este numit comandant al Legiunii de Jandarmi Ilfov
(1935–1936). În urma creșterii nivelului infracționalității la căile ferate, a
fost decisă înființarea Legiunii de Jandarmi CFR și, dat fiind că probase
aptitudini informative, Sachelarie a fost numit șeful structurii, cu rol de
poliție preventivă și de represiune judiciară. S-a dovedit un excelent organizator,
iar rezultatele acțiunilor sale au fost eficace, reducând pierderile CFR și
prevenind acțiunile subversive, motiv pentru care în 1940 a fost avansat
locotenent-colonel. În septembrie 1941 a fost înființat Serviciul Special CFR,
structură informativă aflată tot în subordinea lui Sachelarie, cu rol de
cunoaștere a stării de spirit a lucrătorilor feroviari și de neutralizare a
acțiunilor de sabotaj și terorism, a cărei activitate s-a dovedit a fi la fel
de eficace.
După 23 august 1944 este avansat colonel (în noiembrie
același an), dar după numai trei săptămâni, simțind probabil ce avea să se
întâmple cu toți cei care aveau un trecut ca al său, demisionează.
Începând cu 26 iunie 1945 este cercetat pentru acțiuni
împotriva muncitorilor de la Atelierele CFR Grivița (comuniști) și, la scurt
timp, pe 9 iulie 1945 este arestat de Comenduirea Militară a Capitalei pentru
„crime contra umanității“. În acel moment domicilia în comuna Pietroșița, jud.
Dâmbovița, verosimil pentru a scăpa atenției noilor autorități. A fost eliberat
în același an, nu știm la ce dată, de vreme ce pe 6 decembrie 1949 este
rearestat și „depus“ la închisoarea Jilava, în „depozitul“ Securității, pentru a fi cercetat în stare de arest. Pe 30 decembrie 1950 dosarul pentru „crime contra umanității“ este închis din lipsă de probe. Nu este însă eliberat, ci ținut în detenție „administrativă“ (fără să fie condamnat) până
în 1954, când este inclus într-un „lot“ de foști jandarmi, inculpat de Tribunalul Militar Teritorial București pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“ (o acuză tipică pentru responsabilii militari cărora nu li se putea
reține în sarcină nimic concret) și condamnat în anul următor la 8 ani de „temniță grea“[8].
Pedeapsa o execută la închisoarea Gherla. Mai trece prin
închisorile Jilava (din nou) și Văcărești (spitalul penitenciar). Timpul
petrecut în detenție îi este computat, prin urmare condamnarea expira pe 6
decembrie 1957. Nu este însă eliberat, ci printr-o decizie a Securității din 14
octombrie același an este trimis în „domiciliu obligatoriu“ în Bărăgan, la Lătești, Raionul
Fetești, Regiunea Constanța, pentru 4 ani (48 de luni, condamnările
extrajudiciare de acest tip erau date în luni, nu în ani).
Pe 27 ianuarie 1961 cere o învoire de 10 zile pentru a
merge la București, motivată de rezolvarea unor probleme familiale ca urmare a
decesului mamei sale. Inițial i-a fost refuzată, apoi dintr-o notă informativă
datată mai 1962 aflăm că a făcut într-adevăr acea călătorie, că mama sa era în
viață și că adevăratul motiv pentru care i se aprobase deplasarea, care presupunea însoțirea unui milițian, era că dorea
să schimbe în lei o cantitate apreciabilă de aur (probabil monede, dar nu «cocoșei»,
a căror deținere era interzisă), ceea ce a și făcut. În afara acestui motiv mai
era un altul pentru care fostul ofițer de informații dorea să meargă la
București, anume că în toamnă îi expira termenul de detenție și dorea să vadă
în ce condiții ar putea locui după eliberarea la care spera. Ceea ce nu se
petrece, căci pe 18 noiembrie 1961 domiciliul forțat îi este prelungit cu încă
doi ani (24 de luni), pe care îi petrece tot la Lătești.
În mai 1963 i se aprobă o nouă deplasare pentru 10 zile
la București, pe motiv că era bolnav de TBC și suferea de paradontoză.
Verosimil, mai avea ceva aur și dorea să vadă dacă situația de la București se
schimbase în vreun fel.
În august același an, Comisia MAI (în fapt, Securitatea)
a hotărât „ridicarea restricțiilor domiciliare“, care expirau pe 6 decembrie.
Sachelarie rămâne însă la Lătești, apoi se angajează la SPCB Fetești și
figurează cu domiciliul în același oraș, verosimil o ficțiune legală, căci
„satele noi“ (de domiciliu forțat) nu
existau decât în geografia Securității. Motivul rămânerii pe loc era că în București nu avea unde să locuiască, întrucât casa
pe care o deținuse înainte de arestare îi fusese ocupată de autorități[9]. Firesc, pe 3
februarie 1964 este luat în baza de lucru a Regionalei de Securitate București,
ca fost condamnat politic.
Cu privire la domiciliul său de dinainte de arestare
informația este derutantă: în cele două fișe matricole penale, care erau
completate în urma declarațiilor proprii, apare ca ultim domiciliu când Str.
Ismail nr. 12 București (în 1950), când Șos. Olteniței nr. 68 (în 1953);
același lucru îl putem spune și despre starea sa civilă, căci figurează când
divorțat de Valentina (născută Zaharia), când văduv, ba chiar cele două
situații sunt indicate în cuprinsul aceleiași fișe. Situația se repetă cu
privire la apartenența sa politică, întrucât apare ori ca apolitic – fapt
credibil, dat fiind statutul ofițerilor – ori ca țărănist, rod al manierei de
notare a gardienilor ignari de la închisoarea Jilava care completau fișele
(„Banditule, spune ce ești: manist, liberal sau regalist?!“). Misterele continuă și cu
privire la numărul copiilor săi, căci într-un loc notația este indescifrabilă,
în timp ce în altul apar doi băieți și o fată[10], pentru ca
într-unul din dosarele sale de urmărire să ni se spună că este căsătorit cu
deja menționata Valentina, cu care are un copil și că sunt domiciliați în Str.
G-ral Cristescu nr. 6 București[11]. În fine, din tot acest amalgam, informația certă este
că la data arestării Sachelarie era divorțat și avea cu fosta soție un copil pe
nume Mircea (care în anii 2000 i-a și studiat dosarele de la Arhiva CNSAS).
Contextul redactării memoriilor
În 1965 presa scrisă și radioul au aniversat cu mare
pompă nașterea lui Lenin (22 aprilie), prilej de a evoca amintiri legate de
activitatea liderului Revoluției bolșevice. Sachelarie identifica o lipsă a
lor, motiv pentru care pe 14 mai se adresează directorului ISISP (Ion
Popescu–Puțuri) în acești termeni:
Am rămas dezamăgit că în relatările elogioase care s-au
difuzat nu s-a spus nici un cuvînt despre faptul că Lenin a deschis satelor cenușii
din Basarabia, cu chipuri de moldoveni sleiți și secătuiți de exploatarea
țaristă, meniți de soartă vitregă să rămînă de-a pururi triști, întunecați,
jupuiți și cu multă jale în casă; că Vladimir Ilici a trezit și a îndemnat pe
moldovenii lui Ștefan cel Mare din Basarabia la lupta dîrză pentru eliberare și
independență națională; că el, Ilici – i-a încurajat la creație istorică.
Nu știu care o fi motivul omisiunei ce m-a mîhnit și de
aceea am crezut că ar fi bine să vă scriu din amintirile mele cu referire la
faptele omise[12].
Își expune pe scurt biografia, începând cu momentul în
care l-a cunoscut pe Lenin, și aduce alte informații relevante la temă.
Anterior, el și-a redactat memoriile de două ori.
Prima dată „chiar în anii evocați, într-un caiet“,
care i-a fost confiscat în toamna anului 1948 cu prilejul unei percheziții a
Securității, efect al unei „odioase răzbunări politice a fostei soții de care
divorțasem cu ani în urmă“[13]. Întrucât Securitatea nu avea obiceiul să
restituie obiectele confiscate, manuscrisul nu i-a fost returnat și, verosimil,
este definitiv pierdut.
A doua oară „le-am schițat cu grijă și băgare de seamă
în anii 1957–1963, cînd ca urmare a răzbunării reușite, am rătăcit – prin
ironia soartei – într-un sătuc unde Borcea geme în vale și plâng vînturile în
deal.“[14] Prin urmare, în
chiar anii de domiciliu obligatoriu la Lătești. O remarcă în trecere: fără a
minimaliza impulsul răzbunării personale al fostei soții în periplul său
carceral, este improbabil ca o persoană cu trecutul lui Sachelarie să fi avut
în acei ani un destin diferit; pe de altă parte, se înțelege că registrul
cauzal personal convine comunicării sale cu oficialitățile comuniste.
Imboldul scrierii memoriilor l-ar fi reprezentat Ghidul Chișinăului, editat în limba rusă
în 1961 de Muzeul Institutului Regional de Istorie de Stat al RSS Moldovenești,
episod pe care îl evocă în termeni plini de lirism și care, exceptând accentul
pe episodul legat de întâlnirea cu Lenin, ni se par cât se poate de reali:
Acest ghid mi-a răscolit adînc
în suflet drama sfîșietoare a provinciei în care m-am născut, unde am crescut,
în care am trăit și pentru desrobirea căreia am luptat.
În tăcerea misterioasă care mă
înconjura căutam să descîlcesc în minte un ghem de amintiri al vremurilor
rămase în urmă, care așa cum erau redate în Ghidul cu pricină îmi mistuia
sufletul la văpaia insolenței, a perfidiei și a ipocriziei omenești.
Citeam, reciteam, iar mai
citeam, dar parcă amețit de lovitura unui par în cap, nu puteam înțelege
nimica.
Am căutat să leg trecutul cu
prezentul dar am îndurat dezamăgiri, stări de grea melancolie și adînci
răzvrătiri sufletești de amară nostalgie.
Nimic nu am găsit în acel ghid
care ar fi indicat măcar ceva din influența uriașă pe care V.I. Lenin a avut-o
asupra moldovenilor lui Ștefan cel Mare din Basarabia în luptele lor dîrze, cu
însemnătate istorică[15].
Dincolo de evocarea lui Lenin, Sachelarie își manifestă
disponibilitatea de a rememora în amănunt contextul acelor ani, plan pe care îl
schițase deja:
În încheere aș vrea să spun că despre reconstituirea – în
lumina adevărului – a luptelor revoluționare din Basarabia, care au marcat
primul semnal al Reîntregirii neamului Românesc, cît mai ales despre epilogul
sfîșietor ale acestor lupte, s-ar putea scri multe, dar în ce mă privește –
vorba lui Ovidiu – „Amar eu simt în gură și în inimă un gol“.
Și totuși în ipoteza că pentru interese superioare de
stat s-ar aprecia oportunitatea unei reconstituiri în lumina adevărului a
grandioaselor lupte de însemnătate istorică în toată amploarea lor;
Vă asigur de conștiinciozitatea soldatului iubitor de
patrie[16].
Și încheie semnând: „Colonel rez[ervă]. / Satul Lătești /
Raionul Fetești / Regiunea București / Of. P.T.T.R. Bordușeni“[17].
Explicabil, i se cer dovezi că este cel care pretinde a
fi, de aici copia de pe certificatul semnat de ministrul de Interne al
Republicii Moldovenești, Vladimir Cristi[18].
Există însă un moment anterior în toată această poveste,
care nu apare nicăieri în comunicarea lui Sachelarie cu responsabilii
partidului, anume că pe 27 martie 1965 donează Academiei Române inelul de aur
cu stema Republicii Democratice Moldovenești și distincția „Gratitudine[a]
Republicei“ primite ca semn de recunoaștere
a activității în fosta gubernie desprinsă de Imperiul Țarist și unită cu patria
ideală[19]. Cu siguranță că de acolo a și fost îndrumat către ISISP.
Dar toate aceste întâmplări sunt ecoul unei schimbări politice mai
generale, căci între regimul lui
Nicolae Ceaușescu și grupul celor circa zece basarabeni unioniști rămași în
viață, cu Pantelimon Halippa drept pivot, se realizează o convergență de
interese: primul caută o recuperare a lor, în principal în beneficiul politicii
externe, în timp ce al doilea acceptă să joace un rol nu doar foarte limitat,
ci și drastic controlat. În context, rațiunile unei asemenea decizii constau
într-o anume normalizare a regimului comunist din România, atât din punct de
vedere intern, cât și al raporturilor internaționale, începută de Gheorghiu–Dej
cu Declarația din aprilie 1964 și
continuată de Ceaușescu, un gen de conciliere cu societatea internă și de multilateralism
în politica externă care s-a manifestat prin: inserarea în schisma
sovieto–chineză, deschiderea spre Occident (și mai ales către Franța și SUA),
rolul de mediator în relațiile Occidentului cu Lumea Arabă (și în special în
conflictul israeliano–palestinian), raporturile cu Mișcarea de Nealiniere, cu
Țările din Lumea a Treia și mișcările de luptă anticolonială. Deciziile au
tradus interesul politic motivat de inserarea chestiunii Basarabiei și
Bucovinei în raporturile cu Uniunea Sovietică – un element de rezervă, de
reacție, de replică în jocul de consolidare, lărgire a autonomiei Bucureștiului
în cadrul „lagărului socialist“ și în genere de pârghie de
politică externă. Atunci, pe lângă Academia RSR, ISISP, Securitate, și Direcția
Generală a Arhivelor Statului (din Ministerul de Interne) a fost angrenată în
acest proces[20].
Memoriile propriu-zise
Prima etapă a Revoluției Ruse din 1917 l-a găsit pe
Sachelarie la Luțk, pe Frontul de Sud–Vest, ca ofițer într-o unitate siberiană,
moment în care ia contact cu ideile socialiste:
Pe acea vreme despre ideile socialiste nu știam nimic din
cărți. Auzisem ceva în sărăcăcioasa casă părintească, unde prin anii 1904–1905
se întîlnea Gh.Iv. Kotovschi, un tînăr cu idei socialiste – erou legendar mai
tîrziu al U.R.S.S. – cu bunicul meu Costache Sachelarie, care se refugiase la
Chișinău după înăbușirea răscoalei de la 1848 – la care luase parte în Tg.
Hușilor, unde pe acea vreme locuia.
Din unele crîmpee de discuții îmi formasem pe atunci
ideia că socialismul pe linie progresistă prezintă o lume cu gîndire democrată,
„dreaptă, plină de înfăptuiri pașnice în favoarea cetățenilor lipsiți de
drepturi și dreptate“[21].
Pe 4 martie (stil vechi) ese convocat de comandant,
împreună cu ceilalți ofițeri ai unității, pentru a le aduce la cunoștință
abdicarea Țarului, petrecută două zile mai devreme, și constituirea Guvernului
provizoriu. „Vestea cît și timbrul vocei cu care ne-a vorbit Comandantul a avut
asupra ofițerilor efectul unui trăsnet din senin.“[22]
În noul context, animat de ideile expuse, pe 8 martie
Sachelarie se alătură grupului de ofițeri revoltați și participă la formarea și
organizarea Sovietului Militar Revoluționar al Marii Unități de care aparținea,
iar la începutul lunii aprilie 1917
pleacă la Petrograd, la Statului Major Militar Central, în calitate de delegat,
pentru a primi instrucțiuni. Este momentul care generează relatarea întâlnirii
lui Lenin. În ziua în care trebuia să părăsească orașul pentru a se întoarce pe
front, află că în următoarea este așteptată sosirea din străinătate a lui Lenin.
Astfel rămâne și, a doua zi, merge la Gara Finlandeză (Findleanski Vokzal):
se adunase un mare număr de oameni, între care se aflau
și mulți militari de diferite grade și de diferite vîrste. Pe lîngă aceștia
m-am alăturat și eu.
Coborînd din vagon-clasă, V.I. Lenin anturat de cîțiva
cetățeni a mers pe peronul gării spre noi și fără să se oprească, salutîndu-ne
din mers a strigat: „Vă felicit cu Revoluția Socialistă mondială“.
Din gară V. Lenin și cei ce-l însoțeau – în cîteva mașini
militare – au pornit spre casa Kșeșinscaia unde se afla Statul Major
revoluționar militar de la care cu o zi înainte primisem Instrucțiunile și directivele
despre care am amintit mai sus.
Cetățenii care îl întîmpinase pe Lenin în gară au mers în
grupuri spre casa Kseșinscaia. Cu un grup dintre aceștia am mers și eu. Oprindu-ne
în fața acelei case toți priveam spre geamurile de la etaj, unde se spunea că a
fost găzduit Lenin. Cîteva minute mai tîrziu Vladimir Ilici a eșit pe balconul
casei și salutînd radios mulțimea a rostit cîteva cuvinte. Din cele spuse am
înțeles că războiul nu mai constituie o problemă și că nici nu va mai avea
durată, că în scurt timp în Rusia vor urma mari prefaceri sociale, care vor
schimba fundamental viața politică a Rusiei.
Printre cei care îl ascultau s-a răspîndit zvonul că a
doua sau a treia zi Lenin va vorbi la o unitate militară din capitală. Am rămas
în Petrograd pentru a-l asculta. Regimentul la care a vorbit se numea
„Iermailovschi“[23]. Din cele rostite de Lenin atunci, am
înțeles că între alte mari reforme ce vor urma în Rusia va fi și aceia a
exproprierii moșierilor și împroprietărirea țăranilor săraci, că ființa
statului rus va fi clădită pe o temelie care să asigure un trai mai bun tuturor
cetățenilor.
Ceea ce însă m-a bucurat mai mult au fost cuvintele pe
care Lenin le-a rostit cu privire la autodeterminarea popoarelor de altă
naționalitate care pe atunci făceau parte din Imperiul Rusesc.
Nu voi uita nici odată tonul omului hotărît cu care
Vladimir Ilici a condamnat șovinismul rusesc de națiune dominantă. În această
ordine de idei Lenin a promis că se vor lua măsuri care vor da posibilitatea
tuturor naționalităților subjugate de ruși să-și aleagă liber ele înșile modul
lor de viață și de conducere.
Lenin a încheiat cu problema războiului, pe care
calificînd-o ca pe o calamitate burgheză a spus că nu[]mai
are nici un rost să fie continuat[24].
Pe drumul de întoarcere pe front, Sachelarie a
reflectat asupra evenimentelor, a atmosferei revoluționare și a spuselor lui
Lenin, „între care mă obseda și îmi sălta inima mai mult era aceea a
autodeterminării.“[25]
Odată ce lozinca leninistă a autodeterminării a
căpătat o expresie oficială, „dînd curs îndemnului meu răzășesc“[26] Sachelarie a cerut aprobarea să se întoarcă
în Basarabia, la Chișinău, unde a ajuns spre sfârșitul verii anului 1917.
În continuare, el relatează participarea la „Primul
Congres Revoluționar al militarilor moldoveni din Basarabia“,
ținut la Odesa în septembrie același an. În realitate, în acea perioadă multe
dintre manifestările de acest tip erau numite pompos congrese, în acest caz
fiind vorba mai degrabă despre o întâlnire organizată de Comitetul Militar
Moldovenesc din localitate, petrecută în pregătirea Marelui Congres Militar
Moldovenesc de la Chișinău. Semnificativ este, în acest sens, că un membru de
marcă al Comitetului, Vasile Gafencu, nici nu menționează evenimentul[27]. Astfel, Sachelarie
își amintește pe maiorul Emanoil Catelly (președintele organizației),
sublocotenentul Vasile Țanțu, matrozii Ilie Rățoi și Otoman, ale căror
discursuri le reproduce, dar pe care nu le vom relua, dat fiind că sunt marcate
de puternice distorsiuni datorate perspectivei leniniste în care naratorul
nostru se situează.
Mult mai demne de semnalat sunt lozincile apărute în acea
perioadă în orașele Basarabiei: „Vrem drepturi și dreptate“, „Vrem pămînt și voie“[28].
Sachelarie relatează apoi desfășurarea Marelui Congres
Militar Moldovenesc, pe care îl numește „Cel de-al doilea Congres revoluționar
al militarilor, țăranilor și muncitorilor basarabeni“,
ținut în noiembrie 1917[29], și despre noul context creat de cea de-a doua etapă a
Revoluției ruse. El pune corect în lumină turnura strategică, de negare a
dreptului la autodeterminare a naționalităților din fostul imperiu pe care o
aduce Revoluția bolșevică, atunci când vorbește despre deschiderea congresului
„într-o atmosferă de surescitare și încordare provocată de schimbarea în
tactică [a] luptelor revoluționare puse în practică de bolșevici la Petrograd
și în alte orașe din Rusia.“[30] O pune însă oportun pe umerii lui Stalin, responsabilul în
problema naționalităților. Pe pancartele delegaților și a celor veniți să
asiste era scrisă sugestiva lozincă: „Basarabia a basarabenilor“[31].
Congresul a hotărât înființarea Sfatului Țării,
adunarea națională a Basarabiei, iar numărul delegaților era de 150, dintre
care 105 moldoveni și 45 din partea minorităților.
Odată cu convocarea adunării provinciei, Ion Inculeț,
„fiu de țăran sărac din C[omuna]. Răzeni–Lăpușna“[32] și „om cu concepții politice socialiste
încă din anii studenției“[33] a fost ales
președinte, însă Sachelarie nu ne spune nici cum, nici când i-a devenit
secretar personal.
El relatează apoi atmosfera din Basarabia, creată de
trupele ruse care se retrăgeau de pe front și semănau dezordine în provincie,
în componenta organizată a Rumcerod-ului,
dar atunci organizația nu mai avea sediul la Iași, ci la Odesa, pentru ca de la
sfârșitul lunii decembrie 1917 să aibă un grup la Chișinău, eveniment pe care
autorul îl datează corect.
Sachelarie rememorează declararea Republicii Democrate
Moldovenești în decembrie 1917[34], pe care o numește greșit „Republica Populară Democrată
Moldovenească“. Din guvernul
condus de Pantelimon Erhan și-i amintește pe Vladimir Cristi (la Interne), Ion
Pelivan (la Externe), Dr. Elena Alistar (la Sănătate), Episocopul Gurie (la
Culte), Iancu (la Finanțe), Col. Constantin Brăescu (la Armată), micimanul
Prahnițchi (la Marină), V. Barcă (la Agricultură) și ing. N. Codreanu (la
Comunicații).
Dat fiind că bandele de dezertori care făceau ravagii în
Basarabia puteau duce la cufundarea în haos, Sfatul Țării a discutat critica
situație[35]. Sachelarie își amintește cu acest prilej pe deputatul
ucrainean Starenchii, care a blamat acțiunile Rumcerod-ului.
Memorialistul nostru spune că în acest context de
instabilitate Guvernul l-a trimis la Iași pe Ion Pelivan (ministrul de externe)
pentru a cere României să-i acorde ajutor militar. În realitate este vorba
despre două episoade diferite. Mai întâi a fost luată hotărârea de a solicita de la Kiev Regimentul de ardeleni,
petrecută într-o ședință secretă a Sfatului Țării din 21 decembrie 1917. Ulterior,
după eșecul operațiunii, care a avut loc pe 6 ianuarie 1918, o cerere similară
a fost adresată Guvernului român, de la Chișinău plecând delegați pe trei căi:
mai întâi un grup compus din Vasile Tanțu, Gheorghe Buruiană și Mihail
Minciună, apoi Anton Crihan singur și, în fine, grupul Ion Pelivan, Ion Buzdugan și Vasile Gafencu[36].
Pe toate acestea Sachelarie le asimilează, la fel cum confundă
sosirea Batalionului Ardelenesc cu intrarea trupelor române în Basarabia și
sosirea lor la Chișinău pe 12 ianuarie 1918.
El relatează despre problemele cu care se confrunta noua
republică, și de care s-a ocupat personal: mișcările de populație (dezarmarea
și evacuarea militarilor ruși, repatrierea fostelor cadre administrative și a
altora); legăturile diplomatice stabilite – cu Ucraina (care a acreditat ca
ministru pe Ianovschi), Polonia (prin Podvinschi), Germania (prin Cranze), Franța
(prin Sake), Belgia (prin De Sterk); și înlocuirea șefului guvernului, în
persoana lui Daniel Ciugureanu.
Totodată, compară liniștea așternută după aceste
evenimente în Basarabia cu Războiul Civil și foametea din Rusia:
În Rusia însă, din cauza
haosului administrativ situația cu foametea devenise dezastruoasă. Acolo, după
datele din ziare, muncitorii de la orașe au început să se organizeze în grupuri
masive și înarmați care cu ce avea, pornea la drum sub forma așa ziselor
„Cruciade ale foametei“ și năvălind în comunele rurale luau cu forța, fără să
plătească, tot ce le cădea în cale de-ale mîncării.
De aci încăerări sîngeroase cu
morți și răniți între „cruciați“ și săteni.
Sfatul Țării și guvernul
Republicii urmăreau cu multă atenție desfășurarea stihiei foamei din Rusia și
mai ales că „cruciadele“ rusești începură să dea buzna și în unele localități din
republicile vecine[37].
Sachelarie situează aceste evenimente drept cauze ale declanșării
acțiunilor în vederea unirii Basarabiei cu România. Fără îndoială că ele au reprezentat
un impuls, asemeni pretențiilor Radei ucrainene, dar respectivele acțiuni sunt mai
degrabă rezultatul raporturilor de forțe din provincie.
Votul pentru unire ar fi fost astfel: din 150 de
deputați, 139 au votat pentru, 3 contra, 4 s-au abținut și 4 au lipsit.
Țin să subliniez că atît deputații care au votat
contra cît și acei care au lipsit ori s-au abținut de la vot nu au avut nici un
dezagrement în viața lor ulterioară. Astfel Starenchii, deputatul minorității
Ucrainene și Ciumacenco, deputat al aceleiași minorități, care au votat contra
unirii și-au văzut de ocupațiile lor în Chișinău; Starenchii ca funcționar la
Primărie iar Ciumacenco în atelierul lui de instumente muzicale. Cel de-al
treilea deputat Prahnischi fiind ofițer, miciman de marină, a plecat liber în
Rusia pentru a-și continua serviciul militar[38].
În realitate, erau 138 de deputați, din care 86 au votat pentru, 36 s-au
abținut, 13 au fost absenți și 3 au votat împotrivă (Ștefan Balmez, Arcadie
Oslomovschi și Mihail Starenki)[39].
Recunoașterea unirii Basarabiei cu România la Conferința Păcii este o altă
temă. Tratatul a fost semnat pe 28 octombrie 1920 la Paris de reprezentanții
Imperiului Britanic, Franței, Italiei și Japoniei, dar nu a fost ratificat
decât de primele două state, deci nu de Japonia și nici de Italia, cum își
amintește autorul nostru[40].
După Unire, a fost înființat Ministerului Basarabiei
cu sediul la Chișinău, iar ministerele fostei republici independente au fost
transformate în regionale, cu păstrarea competențelor pe întreg teritoriul.
Ministru al Basarabiei a fost numit Daniel Ciugureanu, iar Ion Inculeț a fost
desemnat ministru de stat în Guvernul român de la Iași (nu de la București, cum
reține autorul nostru), iar aparatul administrativ – prefecții, primarii – au
fost cu toții confirmați în posturile lor.
Sachelarie relatează modul de organizare a Armatei
Moldovenești, după modelul fostei Armate Imperiale Țariste. Astfel, își
amintește de:
– Regimentul 1 Moldovenesc de sub comanda
Colonelului Gurschi Simion.
– Regimentul 2 Moldovenesc de sub comanda
Colonelului Fortună.
– Grupul de artilerie de sub comanda Lt. Col.
Untilov.
– Detașamentul de Cavalerie de sub comanda Lt.
Col. V. Movilă.
– Garda de pază de sub comanda Căpitanului
Andronache Gh. și Locotenentului Guțu Teodor.
Toate avînd garnizoana în orașul Chișinău.
– Regimentul „Ulani“ de sub comanda Lt. Col.
Sanovschi Stanislav, cu garnizoana în or. Bălți.
– Regimentul de grăniceri de sub comanda Lt.
Col. Tigancu, cu garnizoana în or. Tighina.
Comandantul Armatei Naționale a Republicii fiind
Colonelul Braescu Constantin, Șeful Statului Major al Armatei Naționale Moldovenești
Colonelul Cojocaru T.
Consilieri militari onorifici:
– General Leitenant Mül[l]er.
– General maior Vnorovschi.
– General Maior Baron Von Cheichingh[41].
Memoriile sale conțin și o trimitere la prezent:
Că spiritul național a fost și este pătruns în
sufletul basarabenilor, acest adevăr l-a cunoscut și îl cunosc și rușii, căci
altfel nu ar fi evitat în vara anului 1940 să întrebe poporul, așa cum a fost
întrebat în primăvara anului 1918, asupra dorinței și preferinței lui statale.
Este clar că o asemenea procedură cu 99,9% ar fi
înlăturat subjugarea rusească[42].
Erorile semnalate în relatare se explică prin trecerea
timpului și lipsa accesului la publicații care să-i împrospăteze autorului
memoria evenimentelor.
Totodată, evocarea este marcată de puternice distorsiuni,
dat fiind că Sachelarie își integrează demersul rememorativ în proiectul
istoric al regimului și caută în același timp să-și regleze situația socială de
fost condamnat politic domiciliat în zona de „dislocare“ din Bărăgan.
Astfel, lucrarea cuprinde citate din Amintiri despre Lenin, cartea Nadejdei Krupskaia, „tovarășa de
viață“ a
liderului Revoluției bolșevice, din care unele pe post de motto, la începutul
capitolelor, precum: „Ilici ura din tot sufletul șovinismul de națiune dominantă,
dorea cu pasiune ca Republica Sovietelor să [se] opună politicii imperialiste
de asuprire[]a națiunilor mai slabe, politica eliberării depline…“, „Ilici a luptat ani de-a rândul pentru dezrobirea naționalităților“ sau
„Era necesar să se acorde dreptul la autodeterminare“[43]. Ori chiar din Lenin însuși: „Socialismul viu, creator, este opera
maselor populare însăși [înseși]“[44].
Se pare că responsabililor politici ai regimului relatarea lui Sachelarie
nu le-a trezit un prea mare interes, dovadă că nu au dorit să detalieze, așa
încât am rămas cu acest document sumar, dar cu atât mai prețios.
Destinul ulterior
După trimiterea acestei schițe de memorii autorităților
Statului comunist, situația lui Sachelarie se schimbă, căci din septembrie 1965
se stabilește în București pe Str. Poet Barbu Mămuleanu nr. 16, Raionul 1 Mai,
iar din anul următor pe Str. Matache Dobrescu nr. 26[45].
Pe 31 septembrie 1966 urmărirea sa intră într-o altă
fază, fiind trecut în „evidență pasivi“ (nepericulos),
pe motiv de „purtare bună față
de politica statului nostru“.
În 1967 primește o pensie, destul de redusă, de vreme ce
este nevoit să muncească suplimentar pe un șantier de construcții ca tehnician,
moment în care se spune că s-ar fi recăsătorit cu o anume Aurora, și ea
pensionară, în vârstă de 49 de ani.
În iunie 1970 își schimbă domiciliul pentru ultima dată,
stabilindu-se pe Str. Popa Tatu nr. 27, subsol, camera 16, unde locuiește
singur, retras, fără legături cu vecinii. Notele informatorilor relatează
despre el că ar fi necăsătorit, că încasa o pensie de 1.100 de lei, că era
vizitat periodic de o femeie în vârstă de 45–50 de ani – probabil aceeași
Aurora – care se recomanda drept soție și că își scria memoriile. Pe 10
octombrie același an urmărirea Securității încetează, iar „mapa de lucru“ se închide pe motiv că era înaintat în vârstă, aproape că nu mai ieșea
din casă și nu avea „manifestări dușmănoase“.
Trăiește în anonimat până în 1987, când încetează din
viață[46].
Alături de Ion
Panaitescu, Romulus Voinescu, Nicolae Condeescu, Mihail Moruzov și Eugen
Cristescu este considerat a
fi „unul dintre cei mai importanți
lideri din intelligence-ului autohton“[47].
Firesc, ne putem întreba ce raporturi a avut cu
Securitatea comunistă un fost ofițer de informații precum Sachelarie? În primul
rând este de spus că în urma solicitării de acces prin CNSAS la dosarele sale
pe care am făcut-o, nu am primit nici un „dosar de rețea“ (generic, de informator), iar puținele informații la temă apar sporadic
în dosarele sale de urmărire.
Astfel, într-un raport din
30 martie 1963 al ofițerului de Securitate
de la Lătești, cpt. Ion Livescu („cunoscut“ și de Paul Goma[48]), care rezumă
conținutul discuțiilor dintre deținuții aflați în domiciliu forțat, așa cum
apar în notele informative pe care le cerea, Vladimir Sachelarie este
considerat de cei din „satul nou“ ca agent al Securității. Superiorul lui Livescu de la
Făcăieni, cpt. C. Grudea, îi răspunde în aceeași zi subordonatului său că nu
doar faptul era fals – important pentru ceea ce ne interesează aici – ci îi și
interzice pe viitor să mai strângă asemenea informații întrucât concentrează
atenția celor urmăriți asupra agenturii Securității[49].
Cercetând arhivele, am găsit originalul delegației
semnate pe numele lui Vladimir Sachelarie de Ion Inculeț, reprodusă alăturat,
un document pe care verosimil eroul nostru l-a depus la Institutul de Istorie a
Partidului, dar despre care nu am aflat nici o mențiune în memoriile sale sau
în documentele ce-l privesc[50].
Totodată, numele lui Sachelarie apare într-un dosar de
cercetare de la Comisia de Control a PCR, cel al lui Ion Arnăutu[51]. De profesie
funcționar la CFR (controlor de casă), acesta a fost membru de partid începând
din 1945, în 1946 a participat la alegeri ca președinte al Secției de votare
„C.A.M. Belvedere“ din București, pentru ca în
urma rezultatelor pe tărâm politic să fie numit secretar al organizației de
partid din Palatul Administrativ al CFR. În 1950, în contextul verificării
membrilor de partid, este verificat de două ori: prima dată trece cu bine, apoi
este exclus din partid. Adevăratul motiv era că pe 7 ianuarie 1947 s-a opus,
alături de alți 27 membri de partid pe care i-a mobilizat, deciziei de a-l
schimba de la conducerea Direcției Mișcare CFR pe prietenul său Theodor Stancu
(fost informator al structurii informative a Jandarmeriei, deci al lui
Sachelarie, ulterior destituit, arestat și deținut „administrativ“ în perioada
1951–1956[52]). Împreună cu aceștia, el a mers atunci la Chivu Stoica,
directorul general al CFR și alter ego-ul
lui Gheorghe Gheorghiu–Dej, care a convocat întreg activul de partid pentru a
dezbate problema. Reacția lui Arnăutu era o recidivă, căci situația fusese
discutată anterior și la sediul secretarului de partid al CFR, unde participase
și Constantin Pârvulescu, președintele Comisiei de Control (ulterior, și al
celei Centrale de Verificare). În mod cert, inițiativele sale erau departe de
conduita unui cadru de partid, în plus, el se pusese cu cine nu trebuia, motiv
pentru care intră în sarabanda anchetelor de partid pentru a i se găsi și alte
păcate (între care cea că practica hipnotismul, considerat o formă de
„misticism“), mai degrabă pentru a justifica o decizie deja luată, decât reale.
Care-i legătura sa cu eroul nostru? El este de asemenea acuzat că ar fi fost
informatorul lui Sachelarie la structura informativă a CFR, o acuză neprobată
pe care o respinge și care nu este cu nimic dovedită de documentele de la
dosar, în speță de copiile de pe declarațiile din dosarul de anchetă de la
Securitate al lui Sachelarie (datate 1949 și 1951), care se regăsesc și în
ancheta de partid a lui Arnăutu. Ca detaliu relevant, ulterior acesta din urmă
nu a fost nici anchetat, nici arestat de Securitate, ci „doar“ mutat dintr-o
parte în alta și retrogradat de mai multe ori, verosimil din cauza memoriilor
pe care le trimitea organelor de partid în care-și reclama calitatea de membru
și contesta cu sens motivele excluderii, pentru ca în 1958 – în prag de pensie
– să-i fie desfăcut contractul de muncă pentru aceleași vini, iar în 1960
dosarul să fie închis cu menținerea deciziei de excludere.
Un ultim exemplu. Sachelarie a fost implicat în acțiunile premergătoare și
ulterioare actului de la 23 august 1944. Astfel, în funcția avută a luat parte
la protejarea liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, din 4 aprilie 1944 aflat
cu domiciliul la Poiana Țapului, pe care SSI (spionajul extern, mai degrabă
rezistent) prin șeful contrainformațiilor și director adjunct Traian Borcescu
îl proteja nu doar față de serviciile secrete germane, ci și de Siguranța
română (mai degrabă antonesciană și colaboraționistă). Scopul era crearea unei
conduceri comuniste „naționale“ cu care cercurile Palatului Regal să poată conlucra
în vederea schimbării regimului Antonescu și după aceea[53]. Dar acesta este un
subiect asupra căruia nu putem stărui în studiul de față și care, oricum,
rămâne de aprofundat de către istorici.
*
În fine, vom spune câteva cuvinte despre surse (izvoare), în speță cele ale
Securității, care de multe ori sunt nu doar inexacte, după cum am văzut, ci
de-a dreptul derutante.
În timpul documentării de la CNSAS am primit un dosar pe numele lui
Vladimir Sachelarie creat de Serviciul Raional de Securitate Arad[54]. Încă de
la început, parte din datele de identificare sunt diferite, la fel cum nu se
înțelege cum de Sachelarie al nostru ar fi putut fi în 1958, în același timp,
și la Lătești în domiciliu forțat, și la Arad domiciliat pe Bd. Republicii nr. 42, ca angajat al Fabricii Teba.
Restul informațiilor, referitoare la funcțiile avute în Jandarmerie și
serviciul ei de informații sunt identice.
Misterul se dezvăluie în cursul schimbului de adrese
dintre lucrătorii de Securitate de la Arad, Regiunea Timișoara și Evidența
generală a Centralei de la București (Serviciul „C“), din care rezultă că avem
de-a face cu un omonim, Vladimir Sachelarie, născut pe 23 decembrie 1898 în
comuna Drăgușeni, jud. Baia (Suceava), fiul lui Gheorghe
și al Mariei, studii: șapte clase de liceu, fost funcționar (ofițer, colonel),
pensionar. El n-a avut însă nici o legătură cu Jandarmeria, ci în timpul
războiului a fost șeful Biroului de Organizare–Mobilizare din Comandamentul
Armatei a 3-a (până la 1 septembrie 1943), apoi șeful Statului Major al
Diviziei a 7-a Infanterie (până la 1 decembrie 1944). A fost anchetat și
deținut până în 1952 pentru că în ultima sa calitate „a ordonat executarea a
doi ostași“[55], apoi cazul a fost închis. În ciuda acestei diferențe de
persoane, în dosarul indicat amalgamul biografic se menține de la deschidere și
până la închidere, un fapt tipic pentru munca în sistem socialist a
lucrătorilor de Securitate, generatoare de asemenea confuzii banale, care de
cele mai multe ori în acei ani aveau consecințe grave asupra „țintelor“.
Pentru a concluziona, ni se pare cert că supraviețuirea lui Vladimir
Sachelarie se datorează în bună măsură cooperării cu organele Securității,
relatând faptele cunoscute direct din activitatea sa (în timpul detenției), și
cu cele de propagandă a partidului (după eliberare) – fără să avem însă vreo
dovadă de colaborare sau de „reeducare“ –, un joc pe muchie de cuțit a cărei
miză în acei ani era nu doar propriul destin, ci însăși viața, și de care s-a
achitat notabil.
NOTE
[1] Arhivele Naționale
Istorice Centrale (în continuare ANIC), Fond Amintiri, memorii și însemnări ale unor personalități despre situația
economico-socială și politică din România (Colecția 60), dosar nr. 635
(Vladimir Sachelarie), vol. II, ff. 1-10.
[2] ANIC, Colecția 60,
dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 11.
[3] Ibidem,
ff. 12-47.
[4] Instrumentul de evidență se găsește la adresa: http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Amintiri-Memorii-si-Insemnari-ale-unor-Personalitati-despre-Situatia-Economico-Sociala-si-Politica-din-Romania.-1882-1972.-Inv.-3086.PDF.
[5] ANIC, Colecția 60,
dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, pagina de gardă.
[6] Mircea Stănescu, Ineditele memorii ale unui unionist: Vasile
Gafencu, în „Acta Bacoviensia“, anuarul Arhivelor Naționale Bacău, XIII, Onești,
Editura Magic Print, pp. 143-160, și online la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/10/ineditele-memorii-ale-lui-unionist.html.
[7] Alin Spânu, Colonelul
Vladimir Sachelarie, organizatorul Serviciului de informații în infrastructura
feroviară, publicat în volumul
Rerăiri istorice în veacul XXI, seria Istorii, vol. VI, care reproduce cea
de-a VIII-a sesiune de comunicări științifice intitulată «1918–2012 – 200 de
ani de la răpirea Basarbiei de către Imperiul rus» (7–8 septembrie 2012), ediție
de c-dor Jipa Rotaru și cpt. Luiza Lazăr Rotaru, Urziceni, Editura Anca, 2013, pp.
197-202. Mulțumim autorului pentru semnalarea și transmiterea acestui text. Vezi,
de același autor, și Istoria serviciilor de informații/contrainformații românești
în perioada 1919–1945, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2015, pp. 230 și
269.
[8] Arhiva CNSAS, Fond
Informativ, dosar nr. 235254 (este vorba despre dosarul de urmărire din
„domiciliu obligatoriu“ al lui Vladimir Sachelarie); Alin Spânu, op. cit. Vezi și fișele sale
matricole penale de pe site-ul IICCMER, la adresa: http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/S/S%2001.%20S%20-%20Sandru/Sachelarie%20Vladimir%20N/.
[9] ACNSAS, Fond
Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. I (este vorba despre
dosarul său de urmărire de după eliberarea din detenție).
[10] Cf. fișele
sale matricole penale de pe site-ul IICCMER.
[11] ACNSAS, Fond
Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. II.
[12] ANIC, Colecția 60,
dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 5.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem,
f. 6.
[17] Ibidem.
Denumirea corectă a localității este Bordușani.
[18] ANIC, Colecția 60,
dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 11.
[19] ACNSAS, Fond
Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. I.
[20] Pentru aceste
considerații a se vedea recenzia noastră la biografia consacrată de Ion
Constantin lui Pantelimon Halippa, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2017/12/pantelimon-halippa-o-biografie.html.
Pentru optica Securității la temă a se vedea Gl.bg.(r) Vasile Mălureanu, Apărarea ordinii constituționale.
Perspectiva unui ofițer de informații, București, 2016, pp. 37-41. Autorul
a fost ofițerul însărcinat cu activitățile de acest tip, în speță cu
„influențarea“ lui Halippa, tehnici asupra
cărora rămâne de altfel tăcut.
[21] ANIC, Colecția 60,
dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 7.
[22] Ibidem,
f. 12.
[23] Eroare de
transcriere, corect: Ismailovski.
[24] ANIC, Colecția 60,
dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, ff. 12-14.
[25] Ibidem,
f. 14.
[26] Ibidem.
[27] Mircea Stănescu, op. cit.
[28] ANIC, Colecția 60,
dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 17.
[29] El a avut loc pe
20–27 octombrie (stil vechi) / 2–9 noiembrie (stil nou), și în literatura
istorică apare adesea sub denumirea de Marele Congres Ostășesc.
[30] ANIC, Colecția 60,
dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 20.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem,
f. 26.
[33] Ibidem,
f. 23.
[34] Ea a avut loc pe 2 decembrie 1917.
[35] Discuțiile au avut
loc în a doua jumătate a lunii decembrie 1917.
[36] Vezi, de pildă,
Mircea Stănescu, op. cit., pp.
154-157.
[37] ANIC, Colecția 60,
dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 40.
[38] Ibidem,
f. 42.
[39] Alexandru Chiriac, Membrii Sfatului Țării (1917–1918).
Dicționar, București, Editura Fundației Culturale Române, 2001.
[40] Cf. Constantin
Kirițescu, Istoria războiului pentru
întregirea României, 1916–1919, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1989, vol. II, pp. 491-493.
[41] ANIC, Colecția 60,
dosar nr. 635 (Vladimir Sachelarie), vol. II, f. 45.
[42] Ibidem,
f. 44.
[43] Ibidem,
pagina de titlu, ff. 15, 18 și 24.
[44] Ibidem, f. 22. Traducerea
română a lucrării a fost publicată în 1960 la Editura Politică din București și
reproduce ediția sovietică din 1957.
[45] ACNSAS, Fond
Informativ, dosar nr. 235253 (Vladimir Sachelarie), vol. I.
[46] Alin Spânu, op.
cit.
[47] Ibidem.
[48] Paul Goma, Gherla – Lătești, București, Editura
Curtea Veche, 2008.
[49] ACNSAS, Fond
Informativ, dosar nr. 235254 (Vladimir Sachelarie), ff. 26 și 38.
[50] ANIC, Fond ISISP,
Documente privitoare la provinciile românești (XX), dosar nr. 15. Instrumentul
de evidență se găsește la adresa: http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/INSTIT2.PDF. Inventarul originar (cel de la Arhivele Naționale
reprezintă o revizuire) se găsește la ultima cotă a celui nou și este databil
în anii 1980, după 1983 (data nu este menționată).
[51] ANIC, Fond CC al
PCR, CCP, dosar A/1159 (Ion C. Arnăutu). Despre instituție a se vedea studiul
nostru, Comisia de control a PCR.
Prezentare de fond și istoric¸ în „Archiva Moldaviae“, nr. 3/2011, pp. 277-318, și online la adresa: https://mircea-stanescu.blogspot.com/2014/01/comisia-de-control-pcr-1945-1989.html.
[52] Cf. fișele
sale matricole penale de pe site-ul IICCMER, la adresa: http://5.2.132.65/Fise%20matricole%20penale%20-%20detinuti%20politici/S/S%2012.%20Stanco%20-%20Stauss/Stancu%20Teodor/.
[53] Andrei Șiperco (editor), Confesiunile elitei comuniste. România 1944–1965: Rivalități, represiuni, crime... Arhiva Alexandru Șiperco,
București, INST, 2015–2018, vol. I,
discuțiile cu Traian Borcescu, pp. 191-258.
[54] ACNSAS, Fond
Informativ, dosar nr. 714180 (Vladimir Sachelarie omonimul).
[55] Ibidem, f. 42.
Legende foto
1) Valdimir Sachelarie în
uniformă de colonel de jandarmi, fotografie interbelică (mulțumim colegului Alin
Spânu pentru transmiterea ei);
2) Delegația semnată de Ion
Inculeț;
3) Imobilul din Str. Popa Tatu
nr. 27.
București, 19 mai
2019.
