 |
Gheorghe Ursu
Captură Tv |
Butaforia proceselor de tip Vișinescu – Ficior continuă
După primul proces, pe care l-am urmărit și
comentat în detaliu, am încetat să ne mai preocupăm de subiect, care este pierdere
de vreme, căci nu aduce vreun plus nici cunoașterii istorice, nici memoriei
victimelor[1].
Noul avatar al subiectului poate fi tratat
în puține rânduri[2]:
1) Despre victimă și familia ei: Gheorghe
Ursu putea fi la vremea respectivă salvat. Liga Drepturilor Omului de la Paris
(Eugen Ionescu, Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Maria
Brătianu, Paul Goma) era pregătită să intervină, să facă publicitate („scandal“, cum se spunea atunci), la fel cum s-a
întâmplat și în alte cazuri ale perioadei – Vasile Paraschiv, Radu Filipescu –
care, în ciuda represiunii nu mai puțin brutale a Securității, au scăpat cu
viață. Doar că familia Ursu s-a opus, iar Liga i-a respectat dorința, și acea
decizie i-a fost fatală lui „Babu“...
2) Faptul că aceste cazuri ajung azi în
instanță indică în mod clar situația că se vor solda cu condamnări, iar rolul
trist-celebrelor deja NUP-uri de până acum câțiva ani a fost să împiedice
tocmai publicitatea, dezbaterea lor și, mai ales, orice posibilă evoluție
imprevizibilă în instanță. Să ne imaginăm doar ce s-ar fi întâmplat dacă
procesele ar fi avut loc în ultimul deceniu al secolului trecut, când presa era
cât de cât presă, iar prima generație a pușcăriilor politice nu plecase încă
spre o lume mai bună, ba chiar exista și o agregare anticomunistă notabilă...
3) S-a structurat deja un modus operandi: sunt aduse în fața
instanței cazuri de autori care mai de care mai epuizați (fizic, mental și „ca
valoare de întrebuințare“), tot așa cum sunt vizate familiile victimelor cu pondere socială și
mediatică, precum fiicele lui Ioan Bărbuș (în cazul Vișinescu), liderul AFDPR
și secretar de Stat Octav Bjoza (în cazul Ficior) sau, în acest caz, fiul
opozantului ucis, Andrei Ursu.
Ne-am declara, la rigoare, convinși pe
deplin de acuratețea juridică a demersului dacă Parchetul s-ar apleca nu doar
asupra aceastei pleiade de „lideri de opinie“, „persoane sus-puse“ și membri ai Intelighenția, ci și a
cazurilor familiilor nenumăraților „Ion“ și „Gheorghe“ uciși în condiții asemănătoare în timpul
regimului comunist, sau măcar a ansamblului cauzelor care au făcut obiectul
așa-numitului dosar „Procesul comunismului“, soldate toate cu neînceperea urmăririi
penale, din care Parchetul extrage, la intervale rare și printr-un hocus pocus, unele dintre ele. Și corolar,
dacă aceste procese nu s-ar desfășura ca și cum Vișinescu, Ficior și ceilalți
ar fi făcut crimele care li se impută de unii singuri, fără ordinele superioare
și concursul subordonaților, iar Parchetul și instanțele s-ar strădui să
înțeleagă structura de comandă (chain of
command), și s-ar preocupa să inculpe și asociații lor.
4) Faptul că abia după 25 de ani de la
căderea regimului comunist se discută în instanță aceste cazuri este în sine o
dovadă a continuității – de oameni, practici și structuri – între vechiul regim
și cel postrevoluționar. Prin urmare, argumentația fiului victimei: „Noul stat
nu are nicio legătură cu obiectul cauzei. Nu poate fi tras la răspundere“[3] este stranie. Înțelegem
tactica avocățească (motiv: în general, populația nu susține calea juridică de
abordare a moștenirii comuniste, și cu atât mai puțin atunci când implică
despăgubiri materiale), dar ea este falacioasă istoric și moral. În plus, este
ilogică, întrucât inconsistentă, circulară: dacă Statul român a devenit chiar
ieri, când s-a aplecat asupra cauzei, altceva decât a fost până în 1989, nu se
înțelege de ce ar trebui să o mai judece. Doar pentru a acorda familiei
victimei o tardivă satisfacție morală? Corolar, devine Statul român „democratic“
atunci când se ocupă de cazurile care ne interesează pe noi, iar nu și de restul
victimelor?
5) Aceste procese – târzii, foarte
selective – nu doar că nu aduc vreo clarificare istorică necesară dar, mai
mult, mai grav, sunt compromițătoare atât pentru urmașii victimelor cât și, mai
ales, pentru memoria victimelor și ideea de justiție. Căci dacă justiția nu se
aplică tuturor, atunci ea nu este justiție!
Se pare însă că este nevoie, în context, și
de crearea impresiei că Parchetul – parte a Executivului bicefal angajat
într-un conflict politic pe viață și pe moarte – luptă împotriva „ciumei roșii“...
6) În fine, ar fi util de eliminat o
iluzie, altminteri înălțătoare: „Condamnările foştilor oficiali şi funcţionari
comunişti trebuie urmate şi de o politică de desecretizare a documentelor
create de regimul construit [comunist] şi intrarea lor în circuitul ştiinţific.“[4]
Faptul că România menține secretă nu doar
mare parte a informațiilor regimului totalitar, ci chiar a legislației
acestuia, se întâmplă din pricina cvasiabsenței dezbaterii sociale și istorice
și a interesului public pentru aceste chestiuni, reflex, și ele, al slabei
noastre capacități asociative și civice. Prin urmare, este ușor de estimat că
procesele de acest tip (ceea ce s-a și dovedit, de altfel, după primele două)
nu vor face decât inversul: să legitimeze o iluzorie despărțire de trecutul
comunist și, în același timp și tocmai de aceea, să păstreze deplânsa
„continuitate a culturii secretului ridicată la rang de politică de stat de
către regimul comunist și preluată după 1989 de către statul român
postdecembrist și structurile sale“[5].
*
Anticomunismul sui-generis care mai animă azi intelighenția noastră (intelectuali,
literați, ziariști, „analiști politici“ și alți „lideri de opinie“) este când lacrimogen, când ideologic,
însă în ambele cazuri interesat, și lăsăm deoparte chestiunea despăgubirilor,
care poate fi ea însăși un motiv subordonat. Să eliminăm o posibilă neînțelegere:
beneficiarii au dreptul de a primi despăgubiri, dar ar fi util să mediteze la
faptul că în acest context ele sunt privilegiul unor aleși, iar nu drepturile
unei întregi categorii uitate, care este nevoită să se mulțumească cu ceea ce
cade de la masa stăpânilor[6].
În locul acestui tip de anticomunism, ar fi
utilă o interogare pragmatică a beneficiilor sociale ale demersului, istoric și
reparatoriu deopotrivă. Înțelegem contextul social și suntem nevoiți să-l luăm în
considerare, oricât de puțin ne-ar conveni: populația – născută, crescută în
comunism, plus o generație în postcomunism – nu agreează acest mod juridic de raportare
la moștenirea vechiului regim, la fel cum instituțiile europene nu obligă
Statele membre să se aplece asupra cazurilor de criminalitate de dincolo de
orizontul temporal al Tratatului lor de bază, cu două excepții în cazul nostru:
crimele Revoluției și Mineriadei din 13–15 iunie 1990[7].
Iar dacă concluzia este că aceste beneficii
sunt iluzorii, atunci rămâne întrebarea: cui și în ce fel folosesc procesele
criminalilor comuniști?
NOTE
[1] A se vedea suita
de zece articole de pe acest blog la adresa:
[2] Pentru expunerea primei înfățișări în instanță, cf. Dumitru Lăcătușu, Relatare de la procesul Gheorghe Ursu.
Spinoasa problemă a continuității între instituțiile statului român de azi cu
cel comunist, la adresa: http://www.contributors.ro/reactie-rapida/relatare-de-la-procesul-gheorghe-ursu-spinoasa-problema-a-continuitatii-intre-institutiile-statului-roman-de-azi-cu-cel-comunist/.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6]
Pentru chestiune cf. Despre spinoasa
problemă a despăgubirilor datorate foștilor deținuți politici, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/11/despre-spinoasa-problema-despagubirilor.html.
[7]
Pentru un bilanț al manierelor de raportare la trecutul comunist cf. Mémoires communistes, mémoires du
communisme en Roumanie, în «Communisme 2015», sous la direction de Stéphane
Courtois, Paris, Éditions Vendemiaire, 2015, pp. 169–182, și la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/11/memoires-communistes-memoires-du.html.
București,
14 mai 2017.
