După
decizia din acest proces, prin care inculpații au fost achitați definitiv, a
fost publicată și motivarea sa[1].
Din
câte ne dăm seama la o primă vedere, este vorba despre o acțiune prost condusă
de la un capăt la altul.
Că luăm de bun sau nu ce au spus magistrații, concluziile sunt
devastatoare:
– Faptele au fost greșit încadrate la „crime împotriva umanității“ (conform legislației de la data săvârșirii lor);
– Procurorii au lăsat faptele să se prescrie (pentru a fi judecate conform
aceluiași criteriu de mai sus);
– Rechizitoriul este preponderent o analiză istorico-pedagogică și
subțire la nivel de probatoriu;
– Completul ÎCCJ a fost unul „bun“, spre
deosebire de alternativele (realismul ar trebui avut în vedere întotdeauna în
analiză: judecătorii sunt produsul unei școli și funcționează într-un context
dat).
Pe scurt, un deznodământ trist, dar cumva previzibil, logic. Fapt pe
care reprezentanții victimei l-au prevăzut încă de acum o lună, când au început să agite
opinia publică[2].
Deci cine-i responsabil de această situație? Și la ce folosește agitația
care a urmat?
Am spus, repetăm: așteptăm și noi o lectură juridică neutră și
competentă cu privire la ansamblul cazului Ursu (care nu se rezumă la motivarea
ÎCCJ, ci are în vedere toate aspectele: rechizitoriul procurorului, hotărârea
primei instanțe și modul în care au avut loc înfățișările, probele, modul lor de
administrare, sofistica tipică proceselor). Dar ne este
teamă că vom aștepta cu toții mult și bine: amalgamul, lălăiala, lamentațiile
contraproductive, delirul vor continua o vreme, până când se vor stinge
cu totul, fără să putem înțelege unde am greșit și ce-i de făcut în continuare[3].
Tocmai pentru că Dreptul nu este istorie, nici sinonim cu Dreptatea. Pe scurt,
într-un proces penal ar trebui evaluate și cântărite probe, nu este locul în
care se confruntă viziuni istorice diferite, nici memorii concurente. Pentru
corectitudine, ar fi de spus că în scurtul răstimp au fost publicate analize
juridice care consideră că faptele au fost bine încadrate de acuzare și se concentrează
pe maniera greșită de evaluare a judecătorilor ÎCCJ sau împart
responsabilitatea acestora cu Parchetul[4]. Din contră, altele indică
multiplele probleme legate de încadrarea juridică și posibilitatea condamnării,
acum, a faptelor[5].
Toate acestea au un sens dacă mai dorește cineva vreo continuare sau
este un moment-alibi pentru toate incompetențele, inconsistențele, lașitățile
și lenea noastre proverbiale?
Să lăsăm deoparte pichetarea ÎCCJ, căci este profund neserioasă!
Pe de altă parte, credem că, în loc să aducă Istoria (și istoria) la
Tribunal, Istoricul ar trebui să se ocupe de chestiuni
arhivistic-istorice precum cele de mai jos:
i-am cerut [Andrei Ursu lui
Eduard Hellvig – n.n.] inclusiv o anchetă internă în cadrul SRI a celor care au
falsificat dosarul de urmărire informativă a tatălui meu: dosarul Udrea,
dovedit de CNSAS că a fost falsificat grosier în anii ’90 (în decembrie 1984,
Securitatea i-a deschis dosar de urmărire lui Gheorghe Ursu cu indicativul
Udrea – n.r.). Şeful arhivelor fostei Securităţi, ajunse toate la SRI, era un
fost securist, care lucrase în arhive şi până în ’89, şi a rămas bine-merci în
SRI şi după ’89 şi care a ajuns decanul Facultăţii de Informaţii din cadrul
Academiei SRI. E vorba de cel care e prezentat la unele televiziuni ca „istoric“ al serviciilor secrete,
Cristian Troncotă, ajuns general în SRI. Ei bine, acest Cristian Troncotă are
semnătura pe dosarul falsificat Udrea al tatălui meu. Cei de la CNSAS au
dovedit negru pe alb, filă cu filă, cum filele pe microfilm sunt diferite de
cele pe hârtie. Au inserat în 7 volume alte file. Falsificarea acestui dosar
s-a făcut în cadrul SRI, dovedit, clar. Nu putea să fie dinainte[6].
Ce este adevărat din toate acestea? Faptul ar rămâne de stabilit cu cea
mai mare acuratețe posibilă.
Credem deci că în loc să facă un amalgam între istorie și drept, rolul
istoricului, al arhivistului este să se întrebe (și să întrebe) care mai este
starea Arhivelor Securității, ale Partidului, ale Penitenciarelor, ale
Internelor, ale Armatei? Corolar, care este autenticitatea lor și cum mai stăm cu mult
trâmbițata declasificare?[7] Fără acestea, nici un probatoriu din lume nu este posibil, nici o analiză istorică probă și
competentă. Restul sunt, în cel mai bun caz, compuneri de amatori (care, tocmai
de aceea, își merită soarta) și/sau pescuitori în ape tulburi. Dreptul și
istoria sunt două narațiuni diferite, dar care comunică, și în nici un
caz nu sunt interșanjabile. Să dăm ce este al fiecăreia.
Care a fost răspunsul
intelighenției autohtone, al instituțiilor de istoria comunismului și păstrarea
memoriei sale? Doar un exemplu revelator: IICCMER a
decis să publice o petiție. Investigarea Crimelor Comunismului! Petiție! Altfel
spus, Găina se ouase o mărgică. Și ne mai întrebăm cum de am ajuns aici?
Să nu ne mai întrebăm: așa, și cu oameni de acest tip!
NOTE
[2] Cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2023/07/procesul-ursu-si-mai-multe-probleme-pe.html.
[3] Iată un exemplu revelator pentru populismul
istoric și memorial ce reprezintă curentul dominant: https://romania.europalibera.org/a/judec%C4%83tori-ursu-ignoranta-ticalosie-/32526354.html?fbclid=IwAR0HJtpA0N56XjnNjdoyxpab-zAKRa5KcU3zFIUIIof7MufHL8cYG8wbm1c.
[4] Cf. https://www.juridice.ro/698326/o-analiza-juridica-a-deciziei-tribunalului-suprem-al-rsr.html?fbclid=IwAR22PPa1eNluM-DZs4LxINu92HcdVlH5mQGi4GQJ0NMvuOJoaMvoyamezlI; https://www.juridice.ro/698321/cazul-ursu-restantele-si-strambatatile-actiunii-publice-din-romania.html?fbclid=IwAR22PPa1eNluM-DZs4LxINu92HcdVlH5mQGi4GQJ0NMvuOJoaMvoyamezlI.
[5] Cf. https://www.qmagazine.ro/tortionarii-disidentului-ursu-nu-au-fost-achitati-o-analiza-a-sentintei-pronuntate-de-judecatorii-valerica-voica-constantin-epure-si-alin-nicolescu-de-la-iccj/;
https://defapt.ro/procurorii-au-ratat-dosarul-gheorghe-ursu/?fbclid=IwAR1ufP5ZExFb_8bPoDfZ1ram1FxxwcVwHkQGCOk39JJNeaASCSMTtNZkymY.
București, 1 august 2023.
