Povestea cu noua versiune a Legii holocaustului ia forma vânătorii panterei din Bulgaria. O digresiune, apropo de ultimul subiect. În plină epocă Gorbaciov, presa din URSS – inutil de spus oficială, căci nu exista alta – începând cu Pravda și Izvestia, a relatat pe larg cazul unui leu scăpat de la grădina zoologică. Dezbaterile au fost aprige: au fost trimise scrisori, petiții, iar actanții s-au rânduit de o parte și de alta, pro sau contra bietei carnivore. Era tot ceea ce permitea „linia politică“. Cazul este relatat de Françoise Thom în Le moment Gorbatchev. Nu mai rețin cum s-a încheiat, dar știu sigur că regimul s-a prăbușit.
Revenind, noua versiune a legii – după cum vom vedea, mai pretențioasă, mai largă, mai represivă, mai proastă decât precedentele – se dorea a fi un instrument care să acopere lipsa de rezultate în materie de condamnări pe linie de „fascism“, „legionarism“, „negaționism“, „minimalism“ și „deflectivism“. Și aceasta nu a reprezentat o acțiune a lobby-ului israelian, care era de părere că legea era bună, dar prost aplicată de judecători, ci a Comunității evreiești.
Pe 11 iulie, Președintele Republicii a atacat legea la Curtea Constituțională. Astfel, el s-a situat pe aceleași coordonate cu SOS, AUR și POT, singurele contestatare ale legii, și tot la CCR,
o acțiune consistentă juridic redactată de prof. Verginia Vedinaș ce a fost respinsă
de destinatar fără drept de apel.
Prima reacție la acțiunea
Președintelui a venit chiar de la inițiatorul legii, deputatul Silviu Vexler,
și șef al Comunității evreiești, care a amenințat cu returnarea unei decorații a Statului român.
Acțiunea Președintelui a reprezentat un „șoc“, motiv pentru care a fost nevoie de două zile ca actorii ce contează să ia poziție. Este vorba despre Liviu Rotman de la SNSPA și de Alexandru Florian de la Institutul „Wiesel“. Îi așteptăm în continuare pe Radu Ioanid de la Ambasada României din Tel Aviv și pe frații Andrei și Alexandru Muraru, ambasadorul României în SUA, respectiv, deputatul și șeful Comisiei parlamentare de control a SRI. Pe scurt, este vorba de „holocaustiști“, adică de lobby-ul israelian de la noi.
Între acesta, adică lobby-ul, și
Comunitatea evreiască (Vexler și predecesorii) a existat întotdeauna o
tensiune, o concurență. Dar în această situație s-a petrecut exact ceea ce se
petrece între lobby-ul israelian și Statul Israel: orice ar face ultimul,
primul sfârșește prin a-l susține.
Legile de acest tip creează în
practică mai multe complicații, probleme decât cele pe care doresc să le
rezolve, căci calcă în picioare drepturi fundamentale. Mai mult, încercarea de a
legifera în materie de istorie și memorie este profund greșită și
contraproductivă, căci generează efecte de bumerang, iar exemplele sunt prea numeroase pentru a le rezuma aici.
Care este însă sensul acțiunii Președintelui, ce-l motivează? Sunt mai multe chestiuni
în discuție:
1) Fiind un element de hard power, adică de influență externă, ce-și are originea în momentul unipolar de după căderea comunismului în Europa de Est, România nu se poate opune unei legi de acest fel. Mai mult, nu o poate anula, deși existența sa este una de tip pompier piroman, adică aprinde focul, în loc să-l stingă. Dovadă stă faptul că înșiși parlamentarii AUR s-au abținut de la vot, după care au contestat-o la CCR.
2) Astfel, problema care se pune
este cea a raționalizării legii, a delimitării conținutului ceva mai obiectiv, legat
de rasism și xenofobie, de cel pur politic, referitor la definirea unor termeni
precum „legionar“, „fascist“, „materiale legionare, fasciste, rasiste sau
xenofobe“ ori „cultul persoanelor care au făcut parte din conducerea
organizațiilor fasciste, legionare, rasiste și xenofobe“, necesar a fi
exprimați cu mai mare precizie.
3) Alte culpe, precum „naționalism
extremist“, sunt pur și simplu neconstituționale și trebuie eliminate.
4) Sunt identificate nu doar
probleme de tehnică legislativă, ci chiar de logică elementară, circularitate a
definirii și prezența unor interdicții posibile, dar neenunțate.
5) Totodată, este analizată OUG nr.
31/2002, care stă la baza tuturor versiunilor ulterioare ale Legii, ce suferă
de aceleași tare constituționale. Fapt semnificativ, de la apariție și până
acum, nimeni nu a avut curajul să o conteste sub aspect constituțional, deși viciile
sale sunt frapante.
6) Nu este nici un sabotaj și
nici o cabală din partea sistemului juridic: o asemenea lege este greu de
aplicat, iar magistrații își pun în joc cariera.
7) Nu știm cine sunt autorii
textului prezidențial, însă documentul reflectă problemele întâmpinate în cei
aproape 25 de ani de practică juridică. Astfel, sunt încălcate dreptul la
informație și accesul la cultură. Mai mult, nu se face deosebirea, pe de o
parte, între concepții (legionare, fasciste, rasiste sau xenofobe) ca elemente
ale libertății de expresie (oricât ar fi de reprobabile) și, pe de altă parte, activitatea, adică organizarea și/sau propaganda de același tip. Este o distincție fundamentală ce delimitează regimul
constituțional de varietatea dictaturilor, de care șeful Comunității evreiești,
un absolvent de drept, nu pare deloc mișcat.
8) Fiind o lege preponderent
politică, argumentul principal al Președintelui este din aceeași sferă: în
context, ea ar reprezenta un instrument al opțiunii „europene“ a
societății împotriva celei „suveraniste“, or țelul său implicit este
pacificarea, nu accentuarea clivajului.
Cele spuse mai sus au fost
ilustrate de conferința de presă a Președintelui din 14 iunie,
care a indicat cu precizie că a înțeles miza acestui dosar:
a) Distincția dintre antisemitism
și xenofobie (ca preocupări legale legitime, necesare), pe de o parte, și
fascism/legionarism/holocaust (ca aberații legale), pe de alta;
b) Experiența sa, cunoașterea
personală, îi spun că a condamna penal niște oameni care întrețin o memorie, în
speță cea a partizanilor anticomuniști, în care au fost implicați și legionari –
iar în cazul indicat sută la sută legionari – este profund greșit, nedemn,
imoral și fundamental nedrept.
Și mai este un aspect acolo, ce
are legătură cu tema noastră. Cu privire la dezmățul de la festivalul „Beach,
please!“, Dan a mărturisit că nu susține o abordare penală, ci una axată pe
moravuri și educație. El se distinge astfel de activiștii moralei, memoriei ori
istoriei, precum Alexandru Florian de la Institutul „Wiesel“ sau Daniel Șandru
de la IICCMER (ultimul cu o reacție absolut jenantă la temă), susținători ai unei
pedagogii autoritare, penale.
Astfel, în acest moment între
Președinte, pe de o parte, și Comunitate și „holocaustiști“, pe de altă parte, are
loc un război deschis, iar faptul este cu atât mai neașteptat cu cât Dan a reprezentat,
în remake-ul de campanie prezidențială din 2025, chiar candidatul
lobby-ului israelian.
Prin urmare, toată această
situație nu constituie o joacă și cu atât mai puțin o glumă. Cadrele de bază și
medii ale „holocaustiștilor“ sunt în spume, iar William Totok, un actor activ
încă din anii 1990, amenință cu dezvăluiri. Mă aștept deci să-i găsească lui
Dan ceva legionari printre ascendenți, căci, de origine, Președintele este din
Brașov, adică din zona de acțiune a Grupului Partizan Făgărășan condus de Ion
Gavrilă Ogoranu.
Cred că explicația pentru toată
această situație, plină de consecințe politice, ține nu atât de motive
abstracte, teoretice, livrești, ci de psihologia lui Dan, un tip preocupat până
la detaliu, chiar obsesie de chestiuni juridice, oarecum procesoman, după cum este
descris de cei care-l cunosc. Controlul de constituționalitate stă în atribuțiunile
sale și nu este deloc de mirare că, astfel fiind, îl exercită metodic. De mirare
mi se pare însă că ignoră un pact și o foaie de parcurs pe care presupun că le-a
avut cu cei ce l-au propus, susținut și finanțat în campanie, în speță lobby-ul.
Este un tip încăpățânat care face lucrurile cum crede el mai bine, în ciuda
oricăror avertismente și, după cum se vede acum, capabil de piruete, de întoarceri
la 180 de grade. În politică este și bine și rău, însă rezultatul depinde de multiple
variabile. Dar cea mai neașteptată mi se pare lipsa de vigilență, de știință de
cadre din partea unor persoane foarte versate în organizare, influență și
control, precum „holocaustiștii“; sau, în tot cazul, a nucleului lor central.
În fine, indiferent ce se va
alege de acest dosar, președintele a luat-o razna și mă aștept să fie încadrat,
talonat, dădăcit și readus la realitate prin presiuni și propagandă. Politica
sa în acest caz poate fi rezumată, într-un singur cuvânt, prin echilibru, de care
avem nevoie ca de aer. Sper să reziste, dar nu-i văd atuurile, așa încât nu-mi doresc decât să fiu surprins.
București, 14 iulie 2025.
