ÎNCEPUTUL PROCESULUI URSU

Gheorghe Ursu
        Captură Tv
Butaforia proceselor de tip Vișinescu – Ficior continuă

După primul proces, pe care l-am urmărit și comentat în detaliu, am încetat să ne mai preocupăm de subiect, care este pierdere de vreme, căci nu aduce vreun plus nici cunoașterii istorice, nici memoriei victimelor[1].
Noul avatar al subiectului poate fi tratat în puține rânduri[2]:
1) Despre victimă și familia ei: Gheorghe Ursu putea fi la vremea respectivă salvat. Liga Drepturilor Omului de la Paris (Eugen Ionescu, Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Maria Brătianu, Paul Goma) era pregătită să intervină, să facă publicitate („scandal, cum se spunea atunci), la fel cum s-a întâmplat și în alte cazuri ale perioadei – Vasile Paraschiv, Radu Filipescu – care în ciuda represiunii nu mai puțin brutale a Securității, au scăpat cu viață. Doar că familia Ursu s-a opus, iar Liga i-a respectat dorința, și acea decizie i-a fost fatală lui „Babu...
2) Faptul că aceste cazuri ajung azi în instanță indică în mod clar situația că se vor solda cu condamnări, iar rolul trist-celebrelor deja NUP-uri de până acum câțiva ani a fost să împiedice tocmai publicitatea, dezbaterea lor și, mai ales, orice posibilă evoluție imprevizibilă în instanță. Să ne imaginăm doar ce s-ar fi întâmplat dacă procesele ar fi avut loc în ultimul deceniu al secolului trecut, când presa era cât de cât presă, iar prima generație a pușcăriilor politice nu plecase încă spre o lume mai bună, ba chiar exista și o agregare anticomunistă notabilă...
3) S-a structurat deja un modus operandi: sunt aduse în fața instanței cazuri de autori care mai de care mai epuizați (fizic, mental și „ca valoare de întrebuințare), tot așa cum sunt vizate familiile victimelor cu pondere socială și mediatică, precum fiicele lui Ioan Bărbuș (în cazul Vișinescu), liderul AFDPR și secretar de Stat Octav Bjoza (în cazul Ficior) sau, în acest caz, fiul opozantului ucis, Andrei Ursu.
Ne-am declara, la rigoare, convinși pe deplin de acuratețea juridică a demersului dacă Parchetul s-ar apleca nu doar asupra aceastei pleiade de „lideri de opinie, „persoane sus-puse și membri ai Intelighenția, ci și a cazurilor familiilor nenumăraților „Ion și „Gheorghe uciși în condiții asemănătoare în timpul regimului comunist, sau măcar a ansamblului cauzelor care au făcut obiectul așa-numitului dosar „Procesul comunismului, soldate toate cu neînceperea urmăririi penale, din care Parchetul extrage, la intervale rare și printr-un hocus pocus, unele dintre ele. Și corolar, dacă aceste procese nu s-ar desfășura ca și cum Vișinescu, Ficior și ceilalți ar fi făcut crimele care li se impută de unii singuri, fără ordinele superioare și concursul subordonaților, iar Parchetul și instanțele s-ar strădui să înțeleagă structura de comandă (chain of command), și s-ar preocupa să inculpe și asociații lor.
4) Faptul că abia după 25 de ani de la căderea regimului comunist se discută în instanță aceste cazuri este în sine o dovadă a continuității – de oameni, practici și structuri – între vechiul regim și cel postrevoluționar. Prin urmare, argumentația fiului victimei: „Noul stat nu are nicio legătură cu obiectul cauzei. Nu poate fi tras la răspundere[3] este stranie. Înțelegem tactica avocățească (motiv: în general, populația nu susține calea juridică de abordare a moștenirii comuniste, și cu atât mai puțin atunci când implică despăgubiri materiale), dar ea este falacioasă istoric și moral. În plus, este ilogică, întrucât inconsistentă, circulară: dacă Statul român a devenit chiar ieri, când s-a aplecat asupra cauzei, altceva decât a fost până în 1989, nu se înțelege de ce ar trebui să o mai judece. Doar pentru a acorda familiei victimei o tardivă satisfacție morală? Corolar, devine Statul român „democratic atunci când se ocupă de cazurile care ne interesează pe noi, iar nu și de restul victimelor?
5) Aceste procese – târzii, foarte selective – nu doar că nu aduc vreo clarificare istorică necesară dar, mai mult, mai grav, sunt compromițătoare atât pentru urmașii victimelor cât și, mai ales, pentru memoria victimelor și ideea de justiție. Căci dacă justiția nu se aplică tuturor, atunci ea nu este justiție!
Se pare însă că este nevoie, în context, și de crearea impresiei că Parchetul – parte a Executivului bicefal angajat într-un conflict politic pe viață și pe moarte – luptă împotriva „ciumei roșii...
6) În fine, ar fi util de eliminat o iluzie, altminteri înălțătoare: „Condamnările foştilor oficiali şi funcţionari comunişti trebuie urmate şi de o politică de desecretizare a documentelor create de regimul construit [comunist] şi intrarea lor în circuitul ştiinţific.[4]
Faptul că România menține secretă nu doar mare parte a informațiilor regimului totalitar, ci chiar a legislației acestuia, se întâmplă din pricina cvasiabsenței dezbaterii sociale și istorice și a interesului public pentru aceste chestiuni, reflex, și ele, al slabei noastre capacități asociative și civice. Prin urmare, este ușor de estimat că procesele de acest tip (ceea ce s-a și dovedit, de altfel, după primele două) nu vor face decât inversul: să legitimeze o iluzorie despărțire de trecutul comunist și, în același timp și tocmai de aceea, să păstreze deplânsa „continuitate a culturii secretului ridicată la rang de politică de stat de către regimul comunist și preluată după 1989 de către statul român postdecembrist și structurile sale[5].
*
Anticomunismul sui-generis care mai animă azi intelighenția noastră (intelectuali, literați, ziariști, „analiști politici și alți „lideri de opinie) este când lacrimogen, când ideologic, însă în ambele cazuri interesat, și lăsăm deoparte chestiunea despăgubirilor, care poate fi ea însăși un motiv subordonat. Să eliminăm o posibilă neînțelegere: beneficiarii au dreptul de a primi despăgubiri, dar ar fi util să mediteze la faptul că în acest cntext ele sunt privilegiul unor aleși, iar nu drepturile unei întregi categorii uitate, care este nevoită să se mulțumească cu ceea ce cade de la masa stăpânilor[6].
În locul acestui tip de anticomunism, ar fi utilă o interogare pragmatică a beneficiilor sociale ale demersului, istoric și reparatoriu deopotrivă. Înțelegem contextul social și suntem nevoiți să-l luăm în considerare, oricât de puțin ne-ar conveni: populația – născută, crescută în comunism, plus o generație în postcomunism – nu agreează acest mod juridic de raportare la moștenirea vechiului regim, la fel cum instituțiile europene nu obligă Statele membre să se aplece asupra cazurilor de criminalitate de dincolo de orizontul temporal al Tratatului lor de bază, cu două excepții în cazul nostru: crimele Revoluției și Mineriadei din 13–15 iunie 1990[7].
Iar dacă concluzia este că aceste beneficii sunt iluzorii, atunci rămâne întrebarea: cui și în ce fel folosesc procesele criminalilor comuniști?

NOTE
[1] A se vedea suita de zece articole de pe acest blog la adresa:

[2] Pentru expunerea primei înfățișări în instanță, cf. Dumitru Lăcătușu, Relatare de la procesul Gheorghe Ursu. Spinoasa problemă a continuității între instituțiile statului român de azi cu cel comunist, la adresa: http://www.contributors.ro/reactie-rapida/relatare-de-la-procesul-gheorghe-ursu-spinoasa-problema-a-continuitatii-intre-institutiile-statului-roman-de-azi-cu-cel-comunist/.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Pentru chestiune cf. Despre spinoasa problemă a despăgubirilor datorate foștilor deținuți politici, la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2014/11/despre-spinoasa-problema-despagubirilor.html.

[7] Pentru un bilanț al manierelor de raportare la trecutul comunist cf. Mémoires communistes, mémoires du communisme en Roumanie, în «Communisme 2015», sous la direction de Stéphane Courtois, Paris, Éditions Vendemiaire, 2015, pp. 169–182, și la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/11/memoires-communistes-memoires-du.html.

București, 14 mai 2017.