1. TEORIA
Praful este un agent de degradare a
colecțiilor patrimoniale, care se manifestă prin murdărirea și uzarea
suprafețelor. Compoziția sa poate fi de natură diversă: viruși, fum, bacterii,
spori de ciuperci, cenușă, praf de ciment, pulbere de polen sau industrială[1].
Combinat cu condițiile improprii de microclimat din depozite, el poate crea
condițiile pentru atacuri chimice şi biologice asupra suportului arhivistic.
În literatura de specialitate se
disting două tipuri de intervenție:
1) Preventivă, adică
întreținerea curentă a fondurilor arhivistice;
2) Curativă, în caz de
catastrofă, şi în special a apariției mucegaiului[2].
Normele noastre naționale prevăd şi ele
ceva similar. Astfel, între condițiile de păstrare și conservare ale
documentelor găsim la Art. 154 o prevedere expresă:
În depozitele
de arhivă se asigură condițiile necesare pentru păstrarea corespunzătoare a
documentelor şi pentru protecția lor față de acțiunea agenților de deteriorare:
praf [subl. n.], lumină solară, solicitări la uzură mecanică, variații
de temperatură şi umiditate, temperaturi excesive, surse de infecții sau
întreținere a agenților biologici (ciuperci, insecte, rozătoare), pericol de
foc, inundații sau infiltrații de apă etc[3].
La fel, chestiunea este reluată în Art.
82 din instrucțiunile pentru creatori:
Documentele de
arhivă se păstrează în depozite construite special sau în încăperi amenajate în
acest scop, cu asigurarea condiţiilor necesare pentru păstrarea corespunzătoare
a documentelor şi pentru protecţia lor faţă de acţiunea agenţilor de
deteriorare: praf [subl. n.], lumina solară, solicitări la uzura
mecanică, variaţii de temperatură şi umiditate, temperaturi excesive, surse de
infecţie sau întreţinere a agenţilor biologici, pericol de foc, inundaţii sau
infiltraţii de apă[4].
2. EXPERIENŢA NAŢIONALĂ
Normele naționale prevăd și ele, fără
a-l formula însă expres, acest caracter preventiv al desprăfuirii. Astfel,
pe lângă „menținerea ordinii şi curățeniei“, verificarea temperaturii şi a
umidității relative, aerisire[5], există câteva prevederi exprese:
- înlăturarea prafului de pe
mijloacele de protecție (mape, cutii), de pe mijloacele de depozitare (rafturi,
dulapuri, rastele etc.) şi de pe părțile componente ale încăperii (pereți,
ferestre, uşi, elemente de încălzire) se face lunar [subl. n.;
„lunar“ este subl. în text] [...]
- documentele preluate de instituțiile
administrației de stat, societățile comerciale şi persoane fizice vor fi
dezinfectate şi desprăfuite înaintea introducerii lor în depozite [subl.
n.]. În cazul când aceste operații nu pot fi făcute imediat, documentele se
depozitează provizoriu într-o încăpere de tranzit [subl. n.].
Activitățile de întreținere, igienă şi
conservare curente se consemnează într-un caiet de depozit, iar măsurile de
asigurare materială şi financiară a acestor activități se planifică şi se
execută potrivit reglementărilor existente, la propunerea şefilor direcțiilor
județene şi ai serviciilor deținătoare de arhivă[6].
La fel, în instrucțiunile pentru
creatori:
În depozitele de arhivă se vor asigura
curăţenia şi ordinea interioară, pentru a se evita insalubrizarea acestora sau
instalarea de focare biologice (rozătoare, insecte, mucegai); [...]
Înlăturarea agenţilor dăunători se face
prin desprăfuire [subl. n.], curăţire mecanică, dezinsecţie şi
deratizare. Desprăfuirea documentelor se face cu peni [sic!] moi sau
tampoane, iar absorbţia prafului rezultat, cu aspiratoare electrice [subl.
n.]. Dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea depozitelor de arhivă se fac ori
de câte ori este nevoie şi cel puţin o dată la 5 ani[7].
Totodată, normele și instrucțiunile
naționale prevăd, fără a-l formula expres, ci doar succint, și caracterul curativ
al intervenției:
- se vor efectua sondaje lunare asupra
starii de conservare a documentelor, mai ales în zonele întunecoase şi reci ale
depozitelor. În cazul identificării unor focare de degradare, documentele
respective vor fi izolate într-o cameră separată, până la intervenția unui
specialist [subl. n.][8].
în cazul
semnalării pericolului de degradare a documentelor se iau măsuri de înlăturare
a acestuia, cerându-se, în cazurile deosebite, sprijinul Arhivelor Naţionale [subl. n.][9].
3. PRACTICILE ÎN UZ
Pentru a le investiga, am redactat o
întrebare, pe care am adresat-o unui număr de opt arhiviști de pe întreg
cuprinsul țării.
Iat-o: Vă rog, explicați pe scurt ce
înțelegeți prin operațiunea arhivistică numită desprăfuire şi în ce constă ea,
practic, din experiența dvs.
Am adăugat o precizare: Răspunsul
dvs. îmi este necesar pentru redactarea referatului profesional, iar
prelucrarea informațiilor, la fel ca citarea, vor fi anonimizate.
Pentru că nu sunt lungi, vom cita
aceste răspunsuri integral, și exact în ordinea în care le-am primit (adică una
aleatorie).
1) E.N. (București, Aparatul Central):
Desprăfuirea este operațiunea
arhivistică din punctul de vedere al igienei și întreținerii în cele mai bune
condiții de păstrare și conservare a documentelor din depozitele proprii.
Practic, prin desprăfuire se înțelege
îndepărtarea prafului de pe documente, cutii de arhivă, mape de protecție,
suluri etc, și de pe polițe, dulapuri, rastele din depozit, ca și de pe părțile
componente ale depozitului respectiv, de pe ferestre, uși, calorifere, pereți,
cel puțin o dată pe lună.
Deoarece nu mai există (au existat prin
anii 1960) mijloace performante de desprăfuire (aspiratoare cu perii adecvate),
omologate și avizate prin normele tehnice proprii, acestă operațiune a avut loc
în perioada 2005-2006 prin mijloace „clasice“, și anume: cu găleata cu apă,
cârpe și mănuși de protecție; urcând pe scările din depozite, nu tocmai
stabile, la o înălțime de aproximativ 6 m, cu găleata de 10 l de apă, iar apa
se schimba dupa maxim 2 m.l. șterși. Nu cunosc dacă au avut loc desprăfuiri și
la alte depozite prin aceleași metode „clasice“, însă biroul nostru a făcut
această desprăfuire la toate depozitele din Aparatul Central, respectiv s-au
desprăfuit aproximativ 10.000 de m.l. de arhivă, operațiunea făcând parte din
planul de muncă al arhivarului / arhivistului, ca una distinctă.
Prin serviciile de igienizare se obține
un rezultat foarte bun, iar riscurile asupra sănătății persoanelor ce
manipuleaza documentele sunt reduse. Însă după acestă desprăfuire știu că unii
dintre colegi au avut probleme de sănătate, dată fiind metoda „clasică“ de
îndepărtare a prafului, și nu de absorbție a acestuia.
Tot legat de desprăfuire, conform
normelor altor instituții, ale bibliotecilor, de exemplu, acestă operațiune
trebuie să aibă loc periodic, într-un spațiu din afara depozitului.
Problema păstrării și conservării este
destul de complexă, deoarece sunt numeroase aspectele care trebuie avute în
vedere, iar măsurile optime sunt dificil de respectat în totalitate. Astfel, se
realizează mai degrabă un compromis între dorinţa de a păstra și conserva
perfect documentele, şi posibilităţile oferite de tehnologia zilelor noastre.
Sperăm ca viitorul să permită găsirea
celor mai bune soluţii pentru acesta operațiune.
Mai întâi, a fost indicată absența aparaturii
necesare, fapt care transformă operațiunea într-una de tip casnic. Apoi, a fost
indicată necesitatea ei principială – reducerea riscurilor afectării sănătății
personalului de arhivă –, dar, totodată, și faptul că atâta vreme cât se
desfășoară în condiții inacceptabile, se poate transforma ea însăși într-o
cauză a înbolnăvirilor. În continuare, au fost indicate standardele în domeniu
și maniera în care ar fi de făcut. În fine, semn că arhiviștii sunt persoane
practice (dacă mai era nevoie de demonstrat), s-a spus și că această operațiune
este un compromis între dezideratul normelor și tehnologia accesibilă.
2) A.R. (Banat):
Când m-am angajat la arhive, în anul
1994, cum n-aveau nevoie de ingineri, am funcţionat mai întâi ca referent, şi
una din sarcinile de bază era operaţiunea de desprafuire.
Din experienţa mea, îţi pot spune
sincer, scurt şi cuprinzător ce făceam practic:
a) Poliţa: luam rafturile la rând,
goleam un metru liniar de arhivă de pe prima poliţă şi o ştergeam cu cârpa
umedă;
b) Cutia de protecţie: cum nu aveam la
dispoziție un aspirator, foloseam doar cârpa moale şi uscată pentru ştergerea
cutiilor, întâi la exterior şi apoi la interior, pentru înlăturarea prafului
şi, mai ales, a „franjurilor“ – hârtia coaptă şi mărunţită (efect al
biodegradării documentelor);
c) Dosarele / registrele: pentru
acestea, desprăfuirea consta doar în ştergerea copertei exterioare, tot cu
cârpa uscată.
Regăsim aceeași manieră de a proceda ca
cea deja indicată, la care iau parte atât arhiviștii, cât și arhivarii.
3) R.A. (Transilvania):
Desprăfuirea, la noi, e o operațiune în
care se ia un aspirator de mână, mic, cu baterii, și se aspiră întâi cutiile
din depozit. Apoi, cu o cârpă umezită, se șterg cutiile și polițele.
Operațiunea se execută de doamna care
se ocupă cu curățenia, și este în fișa postului.
Fiecare administrator de depozit
planifică activitatea și urmărește modul de desfășurare.
Aerisirea depozitelor și urmărirea
temperaturii la nivel de depozit este sarcina responsabililor de depozit.
Cu ocazia verificării existentului se
poate constata și cantitatea de praf.
Noi nu avem preluări, dar în cazul
preluărilor desprăfuirea se face înainte de a se introduce dosarele în cutii;
se șterg cu o cârpă uscată, de această dată.
Doar cutiile pot fi șterse cu cârpa
umedă. Tocmai de aceea desprăfuirea se face la noi în sezonul cald, pentru
reglarea umidității relative.
Precizare importantă: în acest caz,
operațiunea este făcută nu de către personalul de arhivă, ci de persoana
însărcinată cu curățenia, acțiune la care desprăfuirea este redusă, iar
arhiviștii și arhivarii intervin doar în cazul preluării de documente.
4) N.I. (Transilvania):
La noi [desprăfuirea] se face așa cum
prevede art. 99 din Instrucțiuni.
Da, chiar se face.
Avem noroc că avem un aspirator
performant care merge. Mai greu cu lavetele.
Un aspirator destul de mare, Philips FC
6843.
Aceeași manieră „casnică“ de lucru
beneficiază, de această dată, de un aparat mai mare, care este însă la fel de
casnic.
5) Loredana
Dascăl (București, Aparatul Central, BAMFPC)[10]:
Desprăfuirea nu intră în categoria
operațiunilor arhivistice, care au o importantă componentă intelectuală și
vizează prelucrarea (procesarea) fondurilor / colecțiilor / documentelor,
pornind de la sistematizare, fondare, ordonare, inventariere, verificarea
existentului etc. Desprăfuirea este o măsură de
întreținere și igienă a documentelor [subl. în text], care ține de păstrarea
și conservarea documentelor, în consecință de compartimentul de resort și de
calificările personalului acestuia. Așadar, ea nu implică sfera de competență a
arhivistului decât în măsura în care acesta semnalează oportunitatea și
stringența acestei măsuri [subl. în text], în calitatea sa de
responsabil al unui depozit.
În ceea ce se aplică Arhivelor
românești[11], este important de semnalat problema urgentă a
mijloacelor și măsurilor de desprăfuire. În mentalitatea arhivistului român,
noțiunea de praf arhivistic este aproape compatibilă cu depozitul de arhivă și
oarecum romantică, acesta fiind poate și motivul pentru care aparatura tehnică
modernă pentru desprăfuire nu este încă o prioritate de achiziție
instituțională. Soluția desprăfuirii manuale este una la fel de păguboasă
pentru documente ca aceea a ignorării acestui teribil agent de deteriorare,
întrucât ea nu face decât să agite praful (implicit: sumedenia de agenți
patologici conținuți) în aceeași încăpere și, finalmente, să-l așeze în locul din
care a fost deplasat. Paranteză: sistematizările și transferurile de documente
trebuie neapărat acompaniate de atente activități de desprăfuire (în
comportamentul reflex al arhiviștilor atenția se concentrează mai degrabă
asupra precauțiilor de a nu deranja praful). Arhivele franceze dețin săli
speciale de triere, de desprăfuire (cu centrale cu filtre fine de aspirație),
de umidificare sau uscare a documentelor, prevăzute pentru a preveni contactul
direct al documentelor contaminate/contaminabile (astfel de spații sunt o
stringență în Arhivele românești).
Ținând cont că o serie de activități[12] ‒
verificarea zilnică a instalațiilor electrice, sondajele lunare asupra stării
de conservare a documentelor în vederea identificării focarelor de degradare,
înlăturarea lunară a prafului de pe mijloacele de protecție, de pe mijloacele
de depozitare și de pe părțile componente ale încăperii [Notă: Menționez că
soluția desprăfuirii manuale este total contraindicată de reglementările
arhivistice internaționale, fiind la fel de păguboasă pentru documente precum
aceea a ignorării prafului ca agent de deteriorare, întrucât aceasta nu face
decât să agite praful (implicit sumedenia de agenți patologici conținuți) în
aceeași încăpere și, finalmente, să-l așeze în locul din care a fost deplasat]
‒ sunt imposibil de realizat de către responsabilii de depozit, întrucât
presupun cunoștințe, tehnică, echipament și îndemânări specifice, desemnarea de
personal și atribuirea adecvată a acestor activități și responsabilități devine
o necesitate.
Față de cele semnalate, consider
oportună implementarea teoretică și practică a unui regim de conservare
preventivă a documentelor ‒ ca palier al specialității conservare-restaurare,
implicarea activă a compartimentului de resort în problematica depozitelor de
arhivă, efectuarea periodică a prelevărilor de probe microbiologice și
bacteriene în vederea depistării agenților biologici și, deopotrivă, asigurarea
mijloacelor necesare pentru optimizarea condițiilor de păstrare și conservare a documentelor.
După ce anterior am redat o situație în
care desprăfuirea era redusă la curățenie, regăsim teoretizată această versiune
radicală: ea nu este o operațiune arhivistică, dată fiind absența caracterului
său intelectual, ci o simplă măsură de igienă și întreținere. Nu cade deci în
sarcina personalului de arhivă (arhiviști, arhivari), ci a celui de la
departamentul de păstrare și conservare a documentelor. În consecință, nu este
în nici un fel treaba arhivistului să se ocupe de ea. Este deplânsă apoi absența
tehnologiei aferente și sunt indicate standardele în domeniu, în vreme ce
curățarea manuală a prafului este echivalată cu ignorarea lui. În fine,
noțiunea de „desprăfuire“ este scoasă din câmpul arhivisticii alături de întreg
domeniul conservare-restaurare.
6) A.U. (Moldova):
Teoretic, desprăfuirea este operațiunea
arhivistică de eliminare a prafului de pe documente cu perii moi, prin suflare
(aspirare) cu aspiratorul și ștergere cu cârpe moi și uscate, fără a le
deteriora.
Practic, operațiunea de desprăfuire se
desfășoară prin „scuturarea“, „baterea“ u.a. în aer liber și ștergerea
mijloacelor de protecție (cutii, mape) cu cârpe uscate.
Din păcate, nu este sigura operațiune
care nu se desfășoară așa cum ar trebui, deși instituția noastră este cea care
stabilește normele de lucru.
Lipsa dotărilor tehnice constituie o
problemă.
Pe scurt, o descriere la fel de nudă a
realității.
7) E.L. (Moldova):
În depozitele noastre de documente,
desprăfuire generală s-a făcut doar o singură dată (din 1999, de când sunt
angajat), după următorul tipic:
Prin 2004, cred, femeia de serviciu
avea o găleată cu apă (pe care nu o schimba prea des) şi o cârpă; uda cârpa şi
trecea cu cârpa umedă peste cutii! Desprăfuia câţiva metri pe zi (până în 30 de
metri), însă în următoarele zile praful se aşternea din nou de unde fusese
şters.
Desprăfuri parţiale am făcut eu în
depozitul nr. 6 şi ... în bibliotecă, prin ştergerea prafului cu o cârpă
umedă – cârpa era înmuiată de 3-4 ori doar într-o apă, după care schimbam apa
şi ştergeam din nou praful de pe cutiile şi poliţele şterse anterior –, când am
sistematizat câteva dintre fondurile arhivistice / de carte din aceste
depozite.
Ca o aberaţie, reţin că prin 2005-2006,
şeful de atunci a luat iniţiativa de a schimba cutiile mari de la un fond cu
cutii mici. Cum acestea din urmă erau neîncăpătoare pentru formatul
documentelor, arhivarii au lăsat deschisă partea din spate a cutiilor, aşa
încât praful a ajuns de pe cutii în cutii (pe documente), iar gândacilor li s-a
permis sa circule liber de la o cutie la alta. (Până atunci nu aveam invazia de
gândaci cu care ne confruntăm astăzi, căci nici un gândac nu trecea prin cutia
tratată chimic).
Sunt descrise aici complicațiile
generate de dificultatea de a desprăfui depozitele, combinată cu decizii
nefericite.
8) N.A. (Muntenia):
Desprăfuirea se face cu scopul
asigurării curăţirii documentelor, prin înlăturarea prafului, hârtiei mărunţite
şi a efectelor biodeteriorării documentelor din arhivă.
Desprăfuirea se face cu perii moi, prin
suflare, aspirare (cu aspiratorul), ştergere (cu cârpe moi şi uscate), fără a
se deteriora documentele.
Ca angajat al Arhivelor Nationale, nu
am realizat efectiv (în mod organizat şi conform definitiei) desprăfuirea
arhivei.
Ştiu că se raportează această
activitate când se preiau noi fonduri. În situaţia respectivă, verific dosarele
fizic şi din punctul de vedere al continutului, iar faptul că le manevrez
individual cred că înseamnă desprăfuire.
Desprăfuire mai raportează şi
referenţii odată cu verificarea existentului cu inventarul (tot legat de faptul
că manevrează dosarele).
În fapt, şi din păcate, realizez zilnic
desprăfuire cu plămânii când prelucrez arhivistic fondurile. Şi asta, cu
siguranţă, are consecinţe mari asupra sănătăţii.
În urmă cu aproximativ cinci ani
ştergeam cutiile de arhivă pe exterior cu cârpe umede. Acţiunea se desfăşura
când se făcea curăţenie generală (inclusiv în depozite), şi o realizam împreună
cu îngrijitoarea. Acum, nemaiavând îngrijitor, nu ştiu să se mai fi realizat
desprăfuirea cutiilor, iar a dosarelor nici atât.
Lipsa unor instrumente profesionale de
aspirare a hârtiei ar putea fi una dintre cauze. Apoi timpul scurt, numărul mic
al angajaţilor raportat la multitudinea activităţilor etc.
Fac precizarea că lucrez în Arhivele
Naționale de şase ani.
Este indicat caracterul aleatoriu al
acțiunii. Date fiind dificultățile pe care le presupune – cronica lipsă de
personal, a dotărilor tehnice (în afară de cunoscutele halate, mănuși și măști)
–, desprăfuirea este o activitate care mai degrabă se raportează decât se face
efectiv.
4. STANDARDELE ŞI CODUL DE BUNE
PRACTICI
În studiul de față ne vom concentra
asupra principiilor, iar nu a modului de lucru efectiv, care poate fi regăsit
în toate normele și manualele de lucru[13].
Să spunem, mai întâi, în clar: atâta
vreme cât se aplică instituțiilor de arhivă (deşi nu numai lor), desprăfuirea
este o operațiune arhivistică. Aceasta înseamnă că are, aşa cum am sugerat mai
sus, atât o dimensiune teoretică (intelectuală), cât şi una practică. Ee este
deci integrată teoriilor şi practicilor arhivistice, şi face parte din domeniul
numit Păstrare şi Conservare.
Fiind, înainte de toate, o operațiune
intelectuală, ea presupune o analiză şi se planifică.
Ca operațiune tehnică, de astă dată,
este de două tipuri:
1) Manuală,
și se realizează cu perii moi, textile care nu lasă fibre sau pensule. La fel
ca măturarea, ea are inconvenientul de a răspândi (lăsa) praful în spațiul
ambiental.
 |
|
Arhivele Naționale ale Franței
Desprăfuirea manuală
©2014 Mircea Stănescu |
2) Mecanică, se face cu ajutorul unui
aspirator cu filtrare completă, care respectă normele HEPA (High Efficiency
Particulate Air filter), prevăzut cu un variator de putere, pentru a nu
distruge suportul documentului. Spre deosebire de aparatele de acest tip, care
rețin complet praful, aspiratoarele casnice împrăștie microparticulele în aerul
înconjurător[14]. Cel mai utilizat este aspiratorul portativ, care se pune în
spate ca un rucsac.
 |
|
Arhivele Naționale ale Franței
Aspiratorul
portativ
©2014 Mircea Stănescu |
Operațiunea se realizează, în mod
obligatoriu, într-un alt loc decât depozitul de arhivă.
Unele instituții de arhivă sunt dotate
cu posturi de despărăfuire legate la centrale de aspirare, care scot aerul în
afara clădirii.
 |
|
Arhivele Naționale ale Franței
Post de aspirare
©2014
Mircea Stănescu |
Ca activitate preventivă, desprăfuirea
trebuie făcută cel puțin o dată la trei ani. Ea trebuie însoțită de asigurarea
unor condiții de păstrare controlabile[15].
Astfel, locurile de depozitare a
documentelor și căile lor de aerisire trebuie curățate periodic și sistematic.
La fel, în caz de urgență sau atunci când au loc lucrări în încăperile și
depozitele de arhivă. În fine, înainte de a fi trimis în depozit, orice
document trebuie desprăfuit.
Acțiunea poate fi făcută fie de
personalul intern, fie de o firmă specializată. În primul caz, este nevoie de
mai multe resurse: timp, oameni pregătiți în acest scop (tehnicieni),
aspiratoare și încăperi specifice. În al doilea caz, sunt necesari banii.
Astfel, desprăfuirea nu este doar o
activitate de păstrare a documentelor de arhivă, ci și un act de igienă și
prevenire. Iar faptul este valabil atât pentru fondurile arhivistice, cât și –
poate mai ales – pentru personalul de arhivă.
Insistăm asupra faptului că această
operațiune este diferită de curățenia obișnuită.
Personalul care o execută trebuie să
fie protejat cu: măști igienice, mănuși (de bumbac sau latex) și combinezoane.
Pentru a fi eficace, desprăfuirea se
asociază altor măsuri preventive, precum controlul microclimatului sau
circulația aerului, tocmai pentru a evita intervențiile curative, care sunt
dificile și costisitoare (dezinfecție, desinsecție, ștergere, curățare
profundă) asupra documentelor care sunt deja afectate și fragile.
Particulele de praf pot influența
negativ sănătatea omului. Astfel, particulele cuprinse între 0,5 și 5 μm sunt
cele mai dăunătoare pentru plămâni. Pe de altă parte, particulele de tip viu,
indiferent de puterea lor patogenă, pot, chiar în situația în care au murit,
cauza boli, dată fiind capacitatea lor alergică sau toxinele pe care le
produc[16].
5. ATENUAREA PRACTICILOR CURENTE
Ne vom întoarce acum la realitatea
noastră imediată.
Astfel, vom spune că, poate mai mult
decât alte structuri ale administrației, Arhivele nu doar că nu trăiesc într-o
lume ideală, ci nu se mişcă nici măcar într-una „normală“, previzibilă. Este
vorba, desigur, despre normele arhivistice, în afara cărora ele sunt de multă
vreme.
Dată fiind situația de decalaj între
norme şi practici – ale cărei surse nu ne propunem să le investigăm aici, şi
care de altfel reprezintă, păstrând proporțiile, o problemă a arhivelor din
toată lumea –, vom vorbi nu atât despre norme şi aplicare lor (sau
imposibilitatea punerii lor în practică), ci despre atenuarea practicilor
noastre curente.
Astfel, vom porni de la un dat, şi
anume că: este mai bine să faci ceva decât nimic. Prin urmare, arhiviştii
români, atunci când fac, chiar asta fac: mătură, șterg rafturile, cutiile și
dosarele cu materiale textile puțin umede sau antistatice. Iar când nu o fac ei
înşişi, o face persoana însărcinată cu curățenia. Uneori, ei curăță dosarele şi
obictele cu pensule, perii moi sau cârpe de bumbac uscate.
Camerele de despărăfuire, la fel ca şi
aspiratoarele cu filtre HEPA, lipsesc cu desăvârşire, iar posturile de aspirare
par de domeniul science fiction. Prin urmare, este necesar ca această
operațiune să se facă în exteriorul clădirii.
Iată, spre exemplu, cum am procedat
înaintea prelucrării dosarelor aflate în plan.
Această versiune atenuată de desprăfuire, are ca dezavantaje:
1) Dat fiind că nu este realizată cu un aspirator cu absorbție completă, ci
cu unul casnic, adus de acasă, particulele de praf nu sunt extrase metodic, iar
dosarul poate fi deteriorat, căci variatorul de putere lipsește.
2) Ea nu este integrată unei suite de acțiuni periodice și sistematice,
fiind o excepție. Prin urmare, cutiile şi dosarele sunt trimise apoi în
depozite care sunt desprăfuite aleatoriu.
Exceptând faptul că arhivistul este mai bine protejat în timpul
desfăşurării ei, singurul avantaj este că, fiind făcută înainte de prelucrarea
arhivistică, limitează cantitatea de praf pe care acesta o inhalează ulterior.
Prin urmare, fie şi numai pentru acest motiv, ea trebuie făcută.
6. CONCLUZII
Întorcându-ne la întrebarea de început, vom spune că dacă desprăfuirea
este, într-adevăr, în context românesc, o Cenuşăreasă, ea nu-şi va găsi probabil
vreodată nici Zâna-cea-Bună şi nici, cu atât mai puțin, Prințul.
Sau, în alți termeni, este iluzoriu să aştepți ca situația să se schimbe
rapid şi radical, prin urmare, mai rațională este continuarea atenuării
practicilor curente.
Astfel, ceea ce s-ar putea face cu sorți de izbândă ar fi ca:
1) Arhivele însele să reflecteze la această situație ca la o problemă
căreia să caute a-i găsi şi soluțiile;
2) Arhivistul (lucrătorul de arhivă), adică omul, să fie pus pe primul plan
– şi aici vom spune ceva neintuitiv: înaintea Arhivei însăşi –, ceea ce
înseamnă că sănătatea sa trebuie să prevaleze în orice acțiune;
3) Alocarea sau, după caz, degajarea pentru fiecare unitate de arhivă a
unei încăperi pentru desprăfuire;
4) Realizarea unui plan minim de investiții în tehnică de desprăfuire
conformă cu standardele în domeniu.
NOTE
[1] Pentru
definirea tehnică a particulelor de praf, a se vedea Brigitte Leclerc,
« Quelques notions de base sur les caractéristiques des particules
solides », in Actualités de la conservation n° 5, BnF, octobre
1997, p. 1; Cours PIAF, Module 8, Section 3, la adresa: http://www.piaf-archives.org/espace-formation/mod/resource/view.php?id=51. În fine, în contextul asigurării condițiilor de
microclimat, a se vedea şi Abrégé d’archivistique. Principes et pratiques du
métier d’archiviste, Association des archivistes français, 2012, p.
240.
[2] Emilie
Dreyfus, Amandine Jacquet, « Dépoussiérer les collections
patrimoniales », Fiche pratique, 2008-2013, p. 1, la adresa: http://www.enssib.fr/bibliotheque-numerique/documents/1823-depoussierer-les-collections-patrimoniales.pdf.
[3] Norme
Tehnice privind desfășurarea activităților în Arhivele Naționale, 1996, p.
74.
[4] Instrucțiuni
privind activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii de documente,
1996, p. 11, la adresa: http://mefc.ase.ro/Media/Default/docs/Instructiuni%20creatori%20arhiva.pdf.
[5] Norme
Tehnice, p. 74.
[6] Ibidem,
p. 75.
[7] Instrucțiuni,
p. 12.
[8] Norme
Tehnice, p. 75.
[9] Instrucțiuni,
p. 12.
[10] Colega
noastră de la Biroul de Arhive Medievale a ținut ca numele să-i fie trecut în
clar, dorință pe care am respectat-o.
[11] În
continuare, citează din Raportul de stagiu STIA 2013 (Stage technique
international d’archives), aflat în manuscris.
[12] În fine,
citează din Referat privind condițiile de păstrare-conservare în depozitul
1 B, 30 decembrie 2013, redactat pentru necesitățile Biroului său.
[13] Iată un
exemplu oarecum la întâmplare. Cf. Céline Pérard, « Le
dépoussiérage », Bibliothèque nationale de France, Direction des services
et des réseaux – Département de la conservation, mai 2003, la adresa : http://www.bnf.fr/documents/depoussierage.pdf.
[14] E.
Dreyfus, A. Jacquet, op. cit., p. 1; Anne Marteyn, Marc Faucheux,
« Dépoussiérage : mode d’emploi », in Actualités de
la conservation, n° 4, juillet 1997, pp. 3-4, la adresa : http://multimedia.bnf.fr/actus_conservation/cn_act_num04_art2.htm.
[15] E.
Dreyfus, A. Jacquet, op. cit., p. 1; A. Marteyn, M. Faucheux, op.
cit., pp. 1-2.
[16] B.
Leclerc, op. cit., p. 2.
București, 31 august 2015.
