Este vorba despre un documentar în regia lui Nicolae
Mărgineanu (România 2011, 70 min.), care îl are ca scenarist pe Alin Mureșan.
Anterior, tema a fost abordată de: documentarul Luciei Hossu-Longin, Memorialul Durerii, în episodul
intitulat Experimentul Pitești, la începutul anilor 1990; în cel al lui James Murphy și Alan Hartwick, Beyond Torture. The Gulag of Pitesti, SUA, 1997; în filmul din 1998 regizat de Anca Hirțe și Jean Lefaux, intitulat Treptele
căderii; și, în fine, în documentarul realizat de Radu Dinu, tot în 1998,
pentru TVR Internațional, intitulat Noaptea
pătimirilor. „Reeducarea” de la Pitești. Totodată, Sorin Ilieșu lucrează la
un film cu aceeași temă, intitulat Genocidul
sufletelor. Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură.
Tema filmului de față este deci reeducarea violentă
desfășurată la închisoarea Pitești și în alte șase locuri de detenție –
închisorile Gherla, Târgu-Ocna, Ocnele Mari, Brașov, Jilava și lagărul
Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră – în perioada 1949-1951.
Vom spune mai întâi că titlul este corect din punct de
vedere istoric și bine ales, întrucât acțiunea purta numele de „demascare”,
termen care apare atât în documentele oficiale, cât și în relatările
victimelor.
Concret, documentarul se întemeiază pe interviurile cu
șase victime ale demascărilor violente: Emil Sebeșan (deținut la Pitești,
Gherla, Peninsula), Nicolae Purcărea (Pitești, Peninsula), Gheorghe Stănică
(Pitești, Peninsula), Dumitru (Dan) Lucinescu (Pitești, Gherla), Gheorghe
(Gelu) Gheorghiu (Pitești, Gherla) și Petru Cojocaru (Pitești, Gherla).
Foștii deținuți politici au fost filmați la domiciliul
lor, o manieră de a proceda bine aleasă.
Filmul este împărțit în 11 capitole, inegale ca
întindere: 1) „Începutul: câștigarea încrederii”; 2) „Declanșarea violențelor”;
3) „Etapele”; 4) „Umilințele”; 5) „Țurcanu”; 6) „Ororile”; 7) „Blasfemiile”; 8)
„Disperarea”; 9) „Speranța”; 10) „Încetarea acțiunii”; și 11) „Aveți regrete?”
În general, pasajele din interviuri redate în documentar
sunt relevante și expresive, iar în timpul rememorării experiențelor lor
victimele folosesc limbajul demascărilor, precum: „șoc” – fizic și emoțional –
sau „în poziție” – de „demascare”, care consta în obligarea deținutului să
rămână timp îndelungat într-o poziție imobilă, așezat pe prici, cu mâinile pe
genunchi și ochii plecați (Nicolae Purcărea).
Filmul debutează cu explicațiile de ansamblu date de
victime pentru motivațiile regimului în aplicarea acestei reeducări, care sunt
percutante, căci indică, la fel de expresiv, o voință de a rupe radical cu
tradiția:
„răzbunarea pentru ceea ce făcuseră generațiile de
dinainte” (Lucinescu);
„să distrugă tineretu’, pepiniera care alcătuia, pentru
viitor, conducerea țării” (Stănică);
„întâi să-și ia informațiile care nu le-a luat, apoi să
distrugă [...] acest miez fierbinte și efervescent al tinereții” (Gheorghiu);
[pentru că] „studențimea este sectorul dinamic al
societății” (Cojocaru);
„miza era dărâmarea tuturor valorilor” (Purcărea).
Ca orice întreprindere regizorală, filmul ni se pare a fi
mai degrabă montajul unor pasaje selectate din secvențe mai largi, decât
efectul impunerii unei grile prestabilite, o alegere care s-a dovedit salutară.
Este îmbucurător apoi că rezultatul regizorului a evitat un titlu nefericit, de
tip rapsodic, precum cel de „sinucidere asistată” (titlul cărții lui Mureșan),
căci această reeducare nu este nici sinucidere și, cu atât mai puțin, asistată.
Traseul pe care îl conturează filmul este intuitiv și
liniar, fără a se lansa în complicate explicații istorice ori teoretice, fapt
care îl face accesibil spectatorului obișnuit. La fel, ponderea acordată
torturilor și maltratărilor, o temă inevitabilă de altfel, este bine dozată.
Etapele acțiunii sunt la fel de bine redate. Prima dintre
ele era numită „demascarea exterioară”, și consta în declararea faptelor
necunoscute de Securitate, în timp ce în cea de-a doua, numită „demascare
interioară” (Stănică), „trebuia tu să te autodemaști” (Purcărea), adică să
declari despre tine și ai tăi că sunt cei mai mari criminali, perverși și
scelerați. Victimele pun astfel în lumină cele două părți ale procesului: cel
real, de tip anchetă de Securitate, și cel fictiv, de distrugere și recompunere
a personalității, numit de una dintre ele „adevărata reeducare” (Purcărea)[1].
Dacă luăm însă ca reper aceste etape ale reeducării,
liniaritatea expunerii își pierde din relevanță, căci amestecă întâmplările
care se circumscriu fiecăreia. De pildă, relatarea lui Stănică despre faza
„demascării exterioare” este inserată în capitolul 1) „Începutul: câștigarea
încrederii”, etapă care este anterioară începerii demascărilor violente.
Spectatorul va găsi aici și informații de detaliu
importante pentru înțelegerea originii „demascării” și a efectelor pe care ea
le-a avut asupra victimelor. De pildă, Stănică a fost trecut prin demascare la închisoarea
Pitești, la camera 4 Spital, în perioada aprilie-iunie 1950, când acolo avea
loc prima „școală de cadre” a reeducării, care a grupat 70-100 de deținuți, cei
mai avansați în procesul schimbării convingerilor[2]. „Școala” presupunea
îmbinarea practicii torturilor cu teoria, iar martorul nostru a văzut acolo
lucrarea Steaguri pe turnuri a
pedagogului sovietic Anton Semionovici Makarenko, fapt care indică esențialul
asupra originii acestui proces. Apoi, Purcărea indică faptul că, în timpul
torturilor, „pe lângă lovitura fizică, [...] se producea și-o lovitură psihică
– șoc!”. În fine, Stănică relatează cazul lui Aristide (Ristel) Nedelcu, un
deținut politic care nu și-a făcut demascarea, prin urmare a refuzat să
mărturisească ceva, motiv pentru care a fost maltratat atroce, sfârșind prin
a-și pierde echilibrul mintal. Exemplul dat contrazice o imagine curentă, care
presupune că toți cei care au trecut prin camerele de demascare au sfârșit fie
prin a se reeduca, fie prin a muri.
În film este prezentă și o situație greu perceptibilă
pentru simțul comun, și anume ceva pe care l-am putea numi „Ocolul”. El este
anunțat de coborârea tonului, de apariția cuvintelor neînțelese și indică
dificultatea martorului de a se fixa asupra subiectului, semn al puternicelor
efecte traumatice (Purcărea).
Capitolul 9) intitulat „Speranța” ni se pare eronat din
punct de vedere al înțelegerii, căci ținta demascărilor era tocmai distrugerea
oricărei speranțe. Negreșit, au fost deținuți care au imaginat căi de ieșire
din acea situație disperată sau au căutat să profite de situațiile ivite pe
parcurs, însă faptul s-a petrecut, reluând expresia Nadejdei Mandelștam,
„împotriva oricărei speranțe”. Pe de altă parte, este cunoscut că, în genere,
în detenție deținuții care aveau o credință religioasă puternică au rezistat
mai bine decât ceilalți, însă în demascări situația s-a schimbat complet, dat
fiind că distrugerea credinței era unul dintre scopuri, văzută fiind ca
principalul obstacol în calea schimbării radicale a convingerilor
încarceraților.
După cum am indicat deja, interviurile sunt, în genere,
consistente, căci poartă marca unei reflecții a martorilor asupra experienței
trăite. Poate însă cu o excepție: cel al lui Sebeșan, care rămâne cantonat la
un nivel descriptiv, general. Dintre cei șase foști deținuți politici prezenți
în film, noi înșine am intervievat patru (Sebeșan, Lucinescu, Stănică și
Gheorghiu), prin urmare i-am cunoscut îndeaproape. În 1994 am realizat o
înregistrare de 30 de minute cu Sebeșan și un alt coleg de detenție, și el trecut
prin demascări la închisoarea Pitești în aceeași serie, Lucian Plapșa, care s-a
dovedit a fi practic inutilizabilă din punctul de vedere al informației,
întrucât relatarea nu aducea conținuturi noi. Ulterior, în ancheta noastră de
teren ne-am deplasat la Timișoara, unde l-am întâlnit din nou pe Sebeșan,
prilej cu care ne-am întreținut asupra subiectului. Cu acea ocazie ne-am dat
însă seama că o nouă relatare a sa nu va depăși respectivul nivel și, drept
urmare, nu i-am solicitat continuarea interviului. Cazul este relevant cu
privire la dificultatea (a se citi: blocajele) foștilor deținuți politici de a
vorbi despre subiect.
Pe de altă parte, filmul nu ne spune nimic despre modul
în care o parte dintre intervievați au fost constrânși, în urma torturilor
atroce, să ia ei înșiși parte la demascarea altor deținuți, situație specifică
reeducării de acest tip. Și este cazul lui Petru Cojocaru, trecut prin
demascare la camera 4 Spital de la închisoarea Pitești începând cu data de 25
decembrie 1949, apoi participant la demascarea deținuților de la camera 3
subsol începând din 6 decembrie 1950[3]. În mod similar, este cazul lui
Sebeșan, trecut prin demascări la camera 4 Spital începând cu data de 31
decembrie 1949, retrecut la Gherla începând din 15 septembrie 1950, unde i-a
fost ruptă în bătăi mâna stângă, apoi participant la demascări la Gherla și
Peninsula[4]. Prin urmare, cunoașterea și relatarea biografiilor victimelor și
a traseului lor în reeducare ar fi fost utilă nu doar destinatarilor filmului,
ci și obținerii altor informații de profunzime; ori, în caz contrar, a
stabilirii faptului că mărturiile unora dintre interveivați nu depășesc anumite
limite.
În fine, documentarul nu atinge un subiect mai greu de
sesizat, și a nume faptul că o parte dintre foștii deținuți politici au rămas,
din punct de vedere mental și în varii măsuri, captivi demascărilor și
reeducării. De pildă, când l-am cunoscut pe Sebeșan, acesta mi-a spus că visul
său era „să sărbătorească” Anul Nou în camera 4 Spital (timpul și locul demascării
sale), fapt care pe moment ne-a cutremurat, dar ne-a obligat ulterior să
urmărim manifestările de acest tip.
În economia filmului, naratorul își face apariția târziu,
abia în capitolul 5) „Țurcanu”, apoi în capitolul 10) „Încetarea acțiunii”,
unde este vorba despre procesele organizate de regim în legătură cu reeducarea.
În cazul din urmă textul, redactat probabil de scenaristul Alin Mureșan, este
pe cât de scurt, pe atât de plin de erori și, în continuare, le vom indica pe
cele mai flagrante.
În primul rând, nu au avut loc doar trei procese ale
reeducării, ci o mulțime (în timpul cărora regimul a condamnat persoanele
arestate în urma informațiilor smulse prin torturile din demascări), iar cele
trei indicate au grupat în mod specific țapii ispășitori dintre deținuți, pe de
o parte, și dintre cadrele administrației închisorilor și/sau Securității, pe
de altă parte[5]. Iată și concluzia cu privire la acest punct: „Adevărații
responsabili pentru masacrul de la Pitești nu au fost nici măcar acuzați, deși
toate probele de la dosar îi indicau
[subl. n.] pe șeful Securității,
Gheorghe Pintilie.” Ilogismul – de tipul: cei patru evangheliști erau trei,
Luca și Matei – arată nu doar modul neglijent de a lucra, ci și nivelul istoric
foarte redus, chestiunile istorice fiind, verosimil, în sarcina istoricului
Mureșan[6].
Filmul susține, în cuprinsul aceluiași metatext istoric, următoarele:
„Violența scăpată de sub control a condus la moartea a câtorva zeci de
persoane. Din cei 600 de tineri […], cel puțin 11 au murit în demascările de la Pitești”. În fapt,
în toate centrele de detenție unde au avut loc demascări au fost uciși 42 de
deținuți, fapt stabilit de o analiză a noastră din 2007[7]. În același timp,
tot din estimările noastre, la închisoarea Pitești au fost maltratați peste
1.000 de deținuți (închisoarea avea, în perioada de maximă ocupare de la
sfârșitul anului 1949, un număr de 700-800 de încarcerați, restul fiind
transferați acolo ulterior tocmai pentru a fi trecuți prin demascări, în
paralel cu trimiterea unor grupuri de demascați către alte centre de detenție),
dintre care au fost uciși un număr de 22[8]. Prin urmare, toate cifrele
indicate în film sunt subevaluate, deși la momentul realizării lui se acumulase
o cunoaștere istorică rezultată din analiza interviurilor cu victimele și a
documentelor de arhivă.
Cu privire la scopul demascării ni se spune că viza:
„distrugerea fizică și morală, și nu simpla exterminare”. Afirmația este
corectă, însă conține doar jumătate din explicație, căci nu ia în calcul ceea
ce unul dintre intervievați (Purcărea) numește „adevărata reeducare”, și care
începe cu faza „demascării interne” pentru a continua cu faza „postdemascare”,
timp în care are loc o reală schimbare de convingeri (deși nu pentru toți
deținuții, și nici în același fel).
În fine, nu se înțelege care este rolul „scenaristului”
într-un film de o asemenea factură, iar faptul nu este explicat. Un documentar
de acest tip presupune tocmai absența unui scenariu, dat fiind că scopul este
să obții răspunsuri de profunzime din partea victimelor, munca regizorului
fiind cea care constă în reperarea pasajelor relevante, în decuparea lor și în
montaj. Probabil contribuția sa a constat în punerea regizorului în contact cu
subiecții, în participarea la intervievarea lor, în redactarea notițelor și în
procurarea documentelor istorice prezente în film, însă în acest caz termenul
cel mai potrivit ar fi fost cel de „consultant istoric”[9].
În concluzie, faptul că nu s-a supus unui scenariu
prestabilit l-a scutit pe regizor de un probabil eșec, lăsându-ne acest film
care are valoare de mărturie tocmai prin ponderea acordată vocilor victimelor.
NOTE
[1] Pentru un tablou complet al etapelor și subetapelor reeducării, care se
întemeiază pe mărturiile victimelor și documentele de arhivă, a se vedea
lucrarea noastră, Reeducarea în România
comunistă. Aiud, Suceava, Pitești, Brașov (1945-1952), Iași/București,
Editura Polirom, 2010, subcapitolul III.3.2. Metoda, pp. 131-135.
[2] Ibidem, pp. 227-230.
[3] Ibidem, passim.
[4] Idem, Reeducarea în
România comunistă. Târgșor, Gherla (1948-1955), Iași/București, Editura
Polirom, 2010, passim; Reeducarea în România comunistă. Târgu-Ocna,
Ocnele Mari, Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1955), Iași/București,
Editura Polirom, 2012, passim.
[5] A se vedea lucrarea nostră, Procesele reeducării (1954-1960), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
„Memoria” / Editura Matrix Rom SRL, 2008, și în special cap. 4. Procese în lanț.
[6] Faptul este sugerat de un interviu al acestuia acordat
propriului său site: „ FP.ro: [...]
E plauzibilă ipoteza că doar șefului Securității – Gheorghe Pintilie – îi
revine întreaga responsabilitate? Și totuși de ce atâta secretomanie de a nu se
afla nimic [despre] acest experiment? / AM: Aici există încă o
problemă destul de mare. Nu există nici cea mai mică dovadă, nici măcar o
sugestie despre cine inventa metodele de tortură sau cine a gândit/ordonat
blasfemiile de Paşti sau de Crăciun. Ce este clar în urma cercetării este că
Gheorghe Pintilie este cel care a gândit şi a ordonat...” etc., etc. Cf. http://www.fenomenulpitesti.ro/interviu-cu-alin-muresan-ii.
[7] Asupra numărului
morţilor din reeducarea „de tip Piteşti” (1949-1951). O reevaluare, în
„Comunicări prezentate la Simpozionul Experimentul Piteşti”, PERT’07, 5-7
octombrie 2007, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2008,
accesibil la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2008/09/asupra-numrului-morilor-din-reeducarea_18.html.
[8] Reeducarea în România comunistă.
Aiud, Suceava, Pitești, Brașov (1945-1952), pp. 165 și 270.
[9] Sugestiv, în singurul pasaj în care vorbește despre colaborarea sa cu
scenaristul, regizorul sugerează o interpretare de acest tip: „Ideea cu care a
pornit Alin Mureşan acest film, şi la care am aderat în totalitate, a fost de a
descoperi cum au putut supravieţui nişte tineri care au fost supuşi unui
experiment dezumanizant. Pe parcursul filmărilor această idee a prins putere de
convingere venită din partea celor care mărturiseau. Nu numai că nu ne-am
schimbat viziunea, dar am fost ajutaţi de interviurile luate.” Cf. http://www.fenomenulpitesti.ro/nicolae-margineanu-cred-ca-acest-film-n.
Târgoviște, 12
octombrie 2014.
