Într-o reacție împleticită, în care îl invocă pe însuși Dumnezeu, acest Marte-în-post pe nume Vasilescu semnează ceva ce se vrea o ripostă la acuza de malpraxis istoric adusă de mine șefului său Alin Mureșan și, în subsidiar, sieși (http://constantinvasilescu.wordpress.com/2014/03/24/cverulenta-unui-plagiator/). În fapt, „băieții” au mobilizat întreg SRL-ul lor pentru a produce așa ceva, ba chiar și„fetele”, convocate la corectură. Dacă și-au pierdut sfârșitul de săptămână cu producții belicoase, înseamnă că disperarea este mare acolo, la ei, iar afacerile trenează.

Iar dacă asta este tot ceea ce pot produce, înseamnă că nici unul nu mai este lucid. Căci este vorba despre o producție (doar) involuntar glumeață, în care asociații mă numesc „istoric fără bibliografie”, mă previn că îmi vor lua la forfecat lucrările ca să-mi arăte... cât de plagiator sunt, la rândul meu, pentru ca în cele din urmă să vină cu o „găinărie”, pe care o voi arăta mai jos.

Sincer, credeam că doar Vasilescu este „găinar”, căci dacă Alin Mureșan, care are structură de „animal de pradă”, a ajuns să-mi trimită riposte prin blogul și sub semnătura acestuia, înseamnă că imaginația a început să-i patineze în gol.

După ce mă avertizează că nu sunt de nivelul lor (nici n-am pretenția!), și că mă execută simbolic într-un sfert de oră, oamenii aceștia mă amenință cu Judecătoria pentru publicarea unor mesaje impersonale. Am văzut deja că ei nu au nici o treabă cu Istoria, că „Iética-tovarăși” n-o înțeleg, dar chiar nu s-a găsit nimeni din GAC-ul lor care să le atragă atenția că aberează până și în materie de Drept? Ca să nu lungesc vorba, citez un pasaj trimis de un cunoscut, jurist: „Referitor la postarea de pe blogul respectivului domn, în care sunteți calomniat [subl. m.], dumnealui face referire la publicarea corespondenței electronice între Dvs. și dumnealui, despre care opinează că are «iz penal». Ca practician în domeniul dreptului, rog să îi transmiteți, de veți considera oportun, că pe lângă faptul că dreptul penal nu are «iz», considerația dumnealui lasă mult de dorit. Publicarea corespondenței electronice de către o persoană care este parte în aceasta, atât timp cât ea nu aduce atingere unor alte aspecte decât cele la care dumnealui face referire, NU prezintă vreo problemă. Așadar, vorba cântecului, pe care sigur o știe și dumnealui, «să cânte la altă masă».” Să reținem, dară, un termen-cheie: „calomnie”, mai ales că vine de la un jurist!

Reacția aceasta halucinată este o înșiruire de epitete care, cu cât sunt mai joase, cu atât efectul de bumerang este mai mare.

Călăuzindu-se după principiul „cea mai bună apărare este atacul”, asociații desfășoară o șarjă aiuritoare, în care mă acuză de ceea ce constată uitându-se în oglidă, adică de: plagiat.

Această stratagemă de tip „ba pe-a mă-tii” nu are nici cea mai mică brumă de coerență, căci ceapiștii căinează, pe de o parte, „absurdul evident” al acuzelor mele, asupra cărora nu ar fi necesar să stăruie, pentru a o face însă fix pe 17 paragrafe. Pe de altă parte, pentru a-și acoperi hoțiile, se întrec în a susține cât de tare m-au citat ei (pe site-ul SRL-ului lor sau în propriile lucrări), fără însă să mă și... citească (iar dacă este vorba despre hilar, atunci ating cele mai înalte cote!). În fine, plagiatul este un act premeditat, care presupune intenție, rațiune (exact de asta îi acuz eu!), pe când diagnosticele descoperite de ei în dosarele Securității, pe care mi le pun regulat, m-ar absolvi de orice răspundere.

Realmente, oamenii aceștia au mari probleme nu doar cu Istoria și cu Caracterul (ce vorbă mare!), ci pur și simplu cu Logica.

Prin urmare, nu atacul bezmetic ar fi soluția la problemele lor, care par să se înmulțească pe zi ce trece, ci: cenușa-n cap!

Iată, mai întâi, biografiile celor doi Birtași în varianta fără note, de pe site-ul IICCMER:

Biografiile nomenklaturii

Gavrilă Birtaş. Născut în anul 1905 în Baia Mare, de naţionalitate română, Gavrilă Birtaş a fost membru al Partidului Comunist din ilegalitate. Profesia sa de bază era tâmplar. Tovarăşa de viaţă din prima perioadă a fost Donca, militantă comunistă din Transilvania. Ulterior, s-a căsătorit cu Eva Rotschild. În 1940, la începutul lunii mai, Birtaş a fost numit în Secretariatul CC al PCR, alături de Ştefan Foriş, Nicu Tudor, Iosif Chişinevschi şi Teohari Georgescu. În primăvara anului 1941, Chişinevschi şi Birtaş au fost arestaţi de Siguranţă. Foriş l-a acuzat pe Birtaş de „purtare trădătoare la Siguranţă” şi l-a exclus din partid. Relaţia cu PCR a fluctuat până la dispariţia lui Foriş. În aprilie 1946, Birtaş a fost numit ca şef al Siguranţei din Oradea. Când a fost înfiinţată Securitatea, în 1948, iar Foriş fusese deja executat de către tovarăşii lui, Birtaş a fost numit şef al Direcţiei I (Informaţii interne), cu gradul de colonel. Era principala structură a poliţiei politice care se ocupa cu represiunea internă. În 1950 el a fost transferat ca şef al Direcţiei a III-a (Contraspionaj în penitenciare şi Miliţie), unde a coordonat direct Securitatea închisorilor şi lagărelor (Serviciul Operativ/Serviciul Inspecţii) al cărei scop era reeducarea deţinuţilor politici şi verificarea purităţii ideologice a cadrelor închisorilor şi Miliţiei. În vara anului 1952, imediat ce Teohari Georgescu a fost scos din Secretariatul partidului şi de la conducerea Ministerului de Interne, gen. Gheorghe Pintilie (şeful Securităţii), gen. Marin Jianu (ministrul adjunct de interne), col. Mişu Dulgheru (şeful Anchetelor Securităţii) şi Gavrilă Birtaş (şeful Direcţiei a III-a) au fost şi ei schimbaţi din funcţii. Exista o luptă între grupările din Ministerul de Interne, prima fiind condusă de către Marin Jianu, care era asociat cu lt.-col. Nicolae Prosan (director administrativ în DGP), Dimitrie Băzălan (fostul şef al DGP, Aurel Tiron, fost comandant al închisorii Suceava avansat în Centrala MI) şi Marin Constantinescu (şeful Direcţiei Administrative din DGP). Cea de-a doua era condusă de către Gavrilă Birtaş, şi îi asocia pe: lt.-col. Ştefan Coller (din Corpul de inspecţie al MI), cpt. Eva Birtaş (fostă adjunctă a lui Iosif Nemeş la conducerea Securităţii închisorilor, ulterior şefa Cadrelor din DGP), Ludovic Czeller (şeful Corpului de control administrativ din DGP) şi mr. Iosif Nemeş (fost şef al Securităţii închisorilor/Serviciul Operativ, ulterior în Corpul de inspecţii al MI). În acea atmosferă de suspiciune reciprocă, informaţiile obţinute în „demascările” deţinuţilor politici au fost folosite în luptele interne, aşa cum o sugerează documentele reeducării. Confruntarea s-a încheiat prin decapitarea ambelor grupări şi concedierea unora dintre componenţi. În 1956-1957, Birtaş, trecut pe linie moartă, a fost martor al acuzării în procesul cadrelor Securităţii/MAI care au fost scoşi ţapi ispăşitori ai reeducării. Declaraţia sa în instanţă – exceptând propria-i implicare – a fost dintre cele mai apropiate de adevăr.

(Autor: Mircea Stănescu)

Eva Birtaş. Născută pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj, de naţionalitate evreiască (n. Rotschild). În 1944, mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în „Ajutorul Muncitoresc”, în 1933 Eva Rotschild a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie era croitoreasă. În 1935 s-a căsătorit cu Gavrilă Birtaş, pe care l-a urmat la Bucureşti (1940). După arestarea soţului ei, în aprilie 1940, a fost trimisă de partid în „Ajutorul Roşu”, fiind responsabilă cu aprovizionarea comuniştilor închişi la Văcăreşti. În primăvara anului 1942 a fost numită în Aparatul tehnic al CC al PCR ca ajutor al Ilenei Pop. Pe 15 iunie 1949 a fost numită ca adjunctă a lui Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii. Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, cea care îl înlocuia era Eva Birtaş. Deseori, aceasta îşi depăşea atribuţiile şi genera tensiuni în instituţie, intrând astfel în conflict cu Nemeş, care i-a cerut transferul. Eva Birtaş a rămas la Securitatea închisorilor şi lagărelor până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ulterior, s-a întors la munca de informaţii, activând în cadrul Securităţii din interiorul Direcţiei Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor. Birtaş a fost pensionată timpuriu din cauza unui ulcer duodenal.

(Autor: Mircea Stănescu)

Iată acum, intercalate și cu tot aparatul științific, biografiile celor doi:

Destine… 2011	*Burcea et alii* 2009**
Începând de la instaurarea sa, comunismul din România a fost pus în practică de către oameni şi structuri cu o anumită cultură politică, pentru unii dobândită în anii ilegalităţii, ai activităţii subversive şi de spionaj, ai detenţiei politice. În cele ce urmează vom prezenta două biografii – de cuplu – revelatoare pentru destinul unei părţi a nomenclaturii comuniste din epoca Dej. Totodată, într-un regim ideologic care pretinde acţiunea politică impersonală, ele dau chip şi nume criminalităţii care o subîntinde. Născut în anul 1905 în Baia Mare, de naţionalitate română, Gavrilă Birtaş a fost membru al Partidului Comunist din ilegalitate. Profesia sa de bază era tâmplar[nota 1: Marius Oprea, Portrete de securişti. Birtaş Gavril, în revista electronică „Tiuk”, la adresa http://www.tiuk.reea.net/19/marius.oprea.html (acces: 25.11.2010).]. Tovarăşa sa de viaţă din prima perioadă a fost Donca, militantă comunistă din Transilvania. A avut ca nume conspirative: „Eugen (B)” şi – probabil – „B.”[nota 2: umele conspirative apar în Dan Cătănuş şi Ioan Chiper (editori), cu concursul lui Gheorghe Neacşu, Cazul Ştefan Foriş. Lupta pentru putere în P.C.R. de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu. Documente (1940-1968), Editura Vremea, Bucureşti, 1999, passim, în special p. 253.]. În 1935 s-a căsătorit cu Eva Rotschild, pe care a cunoscut-o în mişcare, la „Ajutorul Muncitoresc”. De naţionalitate evreiască, Eva s-a născut pe 4 aprilie 1916 în oraşul Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj. În 1944 mama ei a fost deportată de către autorităţile maghiare la Auschwitz, unde a murit. După ce mai întâi a activat în „Ajutorul Muncitoresc”, în 1933 a fost primită ca membră a Partidului Comunist. De profesie era croitoreasă. A lucrat apoi în Aparatul tehnic al Comitetului local al PCR din localitatea de origine (1933-1935). O perioadă, Gavrilă a lucrat pentru Comitetul teritorial al Partidului Comunist Român din Ardeal, împreună cu Bela Breiner, Paul Veres, Rozalia Kahana, Gheorghe Stoica, R. Kertesz şi Alexandru Sencovici. Între sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lui martie 1940 a fost numit instructor de partid pentru regiunea Prahova, activitate pe care o coordona de la Bucureşti, unde s-a mutat[nota 3: Dan Cătănuş şi Ioan Chiper (editori), cu concursul lui Gheorghe Neacşu, Cazul Ştefan Foriş. Lupta pentru putere în P.C.R. de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu. Documente (1940-1968), Editura Vremea, Bucureşti, 1999, p. 244]. Eva l-a urmat pe Gavrilă mai întâi la Baia Mare (în 1939), apoi la Bucureşti (1940).	În 1939 a plecat cu soțul său la Baia Mare, unde au stat până în martie 1940, când s-au mutat la București (M. Burcea et alii, p. 107.)
Pe 15 iunie 1949, Eva a fost numită adjunctă (funcţia se numea: referent-şef) a lui Iosif Nemeş, şeful Securităţii închisorilor (Serviciul Operativ). Nemeş se cunoştea cu soţii Birtaş din Transilvania de Nord, din perioada anterioară, când primul fusese comandant al închisorii Oradea (septembrie 1945-martie 1949), iar Gavrilă Birtaş şeful Siguranţei locale. Erau chiar în relaţii de prietenie. La rândul său, Nemeş fusese numit la conducerea structurii informative a închisorilor de către Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, la propunerea lui Gavrilă Birtaş, care îi era şi legătură superioară directă, întrucât Serviciul Operativ făcea parte din Direcţia a III-a Securităţii[nota 9: M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1948-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, passim.]. Când Nemeş pleca pe teren, să inspecteze unităţile de detenţie, Eva era cea care îl înlocuia. Deşi îi era interzis, ea desfăcea plicurile sigilate cu note informative care veneau din teritoriu, de la închisori, trimise pe linia Securităţilor regionale. Totodată, căuta să-şi manifeste autoritatea asupra celorlalţi lucrători din Centrala Serviciului Operativ, generând numeroase tensiuni, motive pentru care Nemeş a solicitat conducerii Securităţii să fie mutată la Cadre sau în altă parte. La Securitatea închisorilor şi lagărelor Eva a rămas până în octombrie 1949. A participat la pregătirea demascării (reeducării) de la închisoarea Piteşti, însă nu a prins debutul acesteia, fiind transferată la Serviciul Cadre din Direcţia administrativă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor. În vara anului 1952, imediat ce Teohari Georgescu a fost scos din Secretariatul Partidului şi de la conducerea Ministerului de Interne, gen. Gheorghe Pintilie (şeful Securităţii), gen. Marin Jianu (ministrul adjunct de interne), col. Mişu Dulgheru (şeful Anchetelor Securităţii) şi Gavrilă Birtaş (şeful Direcţiei a III-a) au fost şi ei schimbaţi din funcţii[nota 10: D. Cătănuş şi I. Chiper (editori), op. cit., p. 291]. Ceea ce a contat în decizie, cel puţin în cazul lui Birtaş, a fost faptul că a fost numit în funcţie la propunerea fostului şef al Internelor. Subsecvent, avusese o luptă între grupările din Ministerul de Interne, prima fiind condusă de către Marin Jianu, care era asociat cu lt.-col. Nicolae Prosan (director administrativ în Direcţia Generală a Penitencarelor/DGP), Dimitrie Băzălan (fost şef al DGP), Aurel Tiron (fost comandant al închisorii Suceava avansat în Centrala MI) şi Marin Constantinescu (şeful Direcţiei Administrative din DGP). Cea de-a doua era condusă de către Birtaş, şi îi asocia pe: lt.-col. Ştefan Coller (din Corpul de inspecţie al MI), cpt. Eva Birtaş (fostă adjunctă a lui Iosif Nemeş la conducerea Securităţii închisorilor, apoi şefa Cadrelor din DGP), Ludovic Czeller (şeful Corpului de control administrativ din DGP) şi mr. Iosif Nemeş (fost şef al Securităţii închisorilor/Serviciul Operativ, ulterior în Corpul de inspecţii al MI). În acea atmosferă de suspiciune reciprocă, informaţiile obţinute din „demascările” deţinuţilor politici au fost folosite în luptele interne, aşa cum o sugerează documentele reeducării. Ele s-au încheiat prin decapitarea ambelor grupări şi concedierea unora dintre componenţi. La Serviciul Cadre din Direcţia administrativă a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Eva a fost mai întâi referent-şef – adjunctă a şefului Serviciului (octombrie 1949-30 iunie 1950) –, apoi şefa Serviciului (1 iulie 1950-1952), cu gradul de lt.-major. Trecut pe linie moartă, în 1955 Gavrilă ocupa funcţia de director în Ministerul Gospodăririi Comunale şi Industriei Locative[nota 11: M. Burcea, M. Stan, M. Bumbeş, op. cit., p. 109.]. Era foarte departe de activitatea pe care o desfăşurase întreaga sa viaţă. Eva s-a întors la munca de informaţii în perioada 1954-1955, când a fost inspector-prim în Grupa Inspecţii a Direcţiei Lagăre şi Colonii de Muncă din Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, cu gradul de căpitan, pentru ca în cursul anului 1955 să fie numită inspector-prim în Serviciul Inspecţii (Securitatea închisorilor şi lagărelor), care funcţiona camuflat în Direcţia Penitenciarelor, Lagărelor şi Coloniilor. Pe 30 mai 1955 o comisie medicală a MAI a clasat-o medical, iar ulterior a fost pensionată cu gradul III de invaliditate. În timpul ilegalităţii contractase un ulcer duodenal care i-a cauzat numeroase probleme de-a lungul carierei sale în Ministerul de Interne. În 1956-1957 Gavrilă a fost martor al acuzării (şi, în acelaşi timp, al apărării lui Tudor Sepeanu) în procesul cadrelor Securităţii/MAI care au fost scoşi ţapi ispăşitori ai reeducării. Declaraţia sa în instanţă – exceptând propria-i implicare – a fost dintre cele mai apropiate de adevăr. Era semnul nemulţumirii sale pentru stoparea carierei în cadrul Organelor[nota 12: M. Stănescu, Procesele reeducării (1952-1960), passim.].	A activat și ca referentă-șefă la Serviciul Cadre din Direcția Administrativă a DGP (oct. 1949-iul. 1950) și șefă a Serviciului Cadre din Direcția Cadre a DGP/DGPCUM (1 iul. 1950-1952); inspector prim la Grupa Inspecții din DLCM (1954) și inspector prim în Serviciul Inspecții din DPLC (1955). (M. Burcea et alii, p. 108.) La 30 mai 1955 a fost trimisă în fața comisiei de clasare medico-militare care a constatat că nu mai poate presta serviciul în MAI și care a clasat-o în gradul III de invaliditate (suferea de un ulcer duodenal dobândit în timpul războiului din cauza căruia a fost în permanență bolnavă, beneficiind, pe tot parcursul scurtei cariere în MAI, de numeroase scutiri și concedii medicale). (Mihai Burcea et alii, p. 109.)

După cum se poate constata facil, pentru că am pus cele două texte „în oglindă”, lucrarea colegilor de la Institut este citată de 4 (patru) ori dintr-un total de 12 (douăsprezece) note, iar trimiterile sunt specifice, fapt care este grăitor atât calitativ cât și cantitativ. De altfel, acest sistem de citare, care ține de o acribie necesară, este excesiv pentru un articol biografic a cărui menire inițială a fost să fie inclus într-un Dicționar care nu a mai putut fi realizat, dar a cărui schiță se găsește, așa cum am arătat mai sus, pe portalul Institutului unde, din rațiuni de economie, nu conține notele (http://www.iiccr.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/).

În plus, prioritățile și specificitatea contribuției fiecărui autor sunt recunoscute de mine, începând cu Marius Oprea și tandemul Dan Cătănuș - Ioan Chiper, și încheiând cu lucrarea colegilor de la Institut; ba chiar și sugestia lui Vladimir Tismăneanu de a scrie textul apare acolo: pentru că așa se face (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2010/11/destine-in-nomenclatura-comunista.html). Prin urmare, sunt de-a dreptul bucuros că demersul meu este validat (fie și, sau poate tocmai de aceea) prin acest atac pervers.

Acest sistem de citare extinsă și expresă pentru fiecare informație m-a făcut, de altfel, să cad pradă prăduitorilor de teapa lui Alin Mureșan și Vasilescu. Iar problema cu plagiatele lor este că, oricât timp ar trece (trei ani sau zece), până la urmă tot ies la iveală, și că nici un tertip cu rol de a deplasa aiuritor atenția nu va ține.

Lecturile asociaților par să fie atât de limitate, iar capetele lor atât de încinse, încât nu mai văd nici ce citesc, preocupați fiind de grija de a dovedi că ne-am intersectat noaptea la colțul străzii, în timp ce veneam cu toții de la furat. Scopul este străverziu, căci dacă „furăm cu toții”, nimeni nu mai este prejudiciat, la fel cum, prin analogie, dacă „toți am turnat la Securitate”, nimeni nu mai este inocent.

Dar să ne întoarcem la problema de plecare. Oamenii aceștia mimează (și prost) neînțelegerea, căci problema nu este prezența în textele lor a unui termen sau a unui număr nedeterminat de termeni existenți în dicționare, truc sinonim cu a spune că le reproșez că vorbesc Limba Română, pe când eu, dacă le reproșez ceva, este că vorbesc „limba de lem”, un idiom cu scopuri certe de manipulare. În fapt, și nu voi obosi să repet, ceea ce le reproșez cu adevărat, ca să o citez din nou pe marea psiholingvistă română Tatiana Slama-Cazacu (și subliniez în roșu ca să sară-n ochi), este „preluarea, din opera tipărită (...) a unui autor (...) (ceea ce se demonstrează, de obicei, prin expunerea celor două texte «pe două coloane»). Fie b) de asemenea preluări, dar cu unele modificări de exprimare. Fie c) concepte, concepții teoretice, aplicări în practică, metode de investigație originale, aparținând deci autorului-sursă (în mod dovedit, prin datare în primul rând). Toate acestea (a, b, c) fără ca persoana care preia aceste date de conținut să le citeze cu numele „sursei”. În toate aceste cazuri, plagiatul este evident, și constituie un delict, dacă nu se menționează „sursa”, nu se face „trimiterea” (de preferință, nu numai într-o listă „bibliografică” sau de „referințe”, ci șí în text, în orice caz cel puțin numele autorului-sursă și, eventual, un an); și, repet, chiar dacă nu se preiau „citate”, ca atare, cu sau fără ghilimelele de rigoare (...) Aceasta ar trebui să fie definiția, până la nivel juridic, a plagiatului. Iar „justificările” (...) nu pot avea o valabilitate deontologică și nici de ordin științific (...).”

Prin urmare, în cazul lui Vasilescu-minunea-lumii (ca și a șefului său) este vorba despre preluarea nepermisă a unui „concept” (în al celuilalt a mai multora) propriu mie care este, în același timp, o „aplicare în practică” la domeniul istoriei și, în speță, la tema „reeducării” (jumătate anchetă, jumătate „reciclare” mentală) a unui concept cu origine în Genetică. Acest rapt se demonstrează „prin datare în primul rând” și prin absența „citării cu numele sursei”. Prin urmare, în aceste cazuri, Mureșan-Vasilescu, „plagiatul este evident și costituie un delict”, iar „«justificările» nu pot avea o valabilitate deontologică și nici de ordin științific”.

Persoanele indicate aici își închipuie că această dispută este o „afacere”, așa cum le trădează limbajul (o fi așa ceva acolo, la CAP-ul lor!), dar nu, nu este deloc așa, ci: o treabă foarte serioasă, care este de tratat la fel de serios. Ceea ce, de altminteri, voi și face, și atât timp cât va fi nevoie.

La fel, ei pretind să „claseze dosarul Stănescu”, ceea ce este la fel de iluzoriu, căci Alin Mureșan și Vasilescu și-au construit propriul „dosar” care, spre rușinea lor, până la o eventuală (dar din ce în ce mai improbabilă) cenușă turnată-n cap, este de neclasat. Prin urmare, lupta cu șarlatanii nu se va încheia, căci este pe termen nedeterminat.

În fine, într-o reacție care se vrea peste poate de spirituală, și în care susțin că îi acuz că ar fi plagiat DEX-ul, „asociații” invocă... fondul lexical geto-dac. Numai că apărarea-atacul lor este, pentru a descrie situația în termeni mioritici care le sunt familiari, de... „brânză” și de „varză”.

București, 24 martie 2014.