1) Protestul din Piață este asemeni unei lupe, care focalizează în „Salvăm
Roșia Montană”, dincolo de credințele, ideile, opiniile individuale sau de grup
venite din profunzimile societății – și aici stă forța sa. Corolar: dacă
absoarbe alte teme gen gazele-de-șist, câinii-fără-stăpân (să creadă
susținătorii acelor cauze că le înțeleg revendicările!), el își va pierde
vigoarea, se va slei.
 |
Piața Universitîții, 15 septembrie 2013
©Mircea Stănescu |
2) Pe măsura trecerii timpului – și a facerii-că-plouă din partea
politicienilor – mișcarea se va radicaliza (dacă nu a făcut-o deja).
3) Protestul, la origine ne-politic (iar nu a-politic și nici, mi se pare,
antipolitic), capătă deci revendicări pur politice (demisia prim-ministrului
Ponta și a miniștrilor responsabili) – nu afirm că nu sunt îndreptățite.
4) Punctul critic al unei asemenea mișcări este nu la înjghebare, ci când ea
se dovedește de succes. Atunci va exista o tendință de balans politic, de
împingere, din partea unora dintre actori, într-o anume direcție politică – nu
spun (căci n-am de unde ști) dacă se va și întâmpla aceasta și nici dacă masa protestatarilor
va accepta ideea.
5) Din experiență, pentru că am trăit, am participat la Piața Universității
anilor ’90, pot să spun că mișcările de acest tip sunt „cu orizont închis”, la
fel cum sunt și încercările de a ieși din încercuire prin înființarea unui
partid politic (vezi Partidul Alianței Civice). Forța lor, atâta câtă este, stă
în focalizarea mai sus descrisă.
6) Constat o anume euforie a unei părți a actorilor Protestului, euforie care
pe cei ce s-au dat cu capul de pereți în Piața Universității anilor ’90 (și pe
care nou-veniții mi se pare că îi persiflează!) îi îngrijorează, căci
capacitatea de adaptare a celor care se numesc la noi politicieni nu trebuie în
nici un fel subestimată.
7) Mișcarea
reflectă o presiune a străzii, iar nu forța comunităților, distincție, cred,
fundamentală. Aceste comunități au fost pulverizate în comunism și nu
s-au refăcut, „în mod natural”, nici până astăzi.
Soluția, soluțiile? Nu le am, căci nu sunt Brucan ca să profețesc-despre-trecut,
însă o idee tot am:
a) întrucât deduc că asistăm la o renaștere a idealismului în societatea
noastră, cred că soluția durabilă (căci tot vorbim, în limbaj mai mult sau mai
puțin „de lemn”, despre „dezvoltare durabilă”!) este ca el să se reîntoarcă spre
societatea însăși;
b) aceasta înseamnă că, probabil, ne putem încrede în faptul că moralitatea
publică, spiritul civic pot renaște în această țară;
c) energiile acestea nebănuite, neașteptate ivite din străfundurile
societății, dacă se vor îndrepta direct către politic se vor nărui, se vor izbi
de zidul-care-ne-a-strivit-și-pe-noi, căci Piața Universității anilor ’90 s-a
hrănit din utopia că societatea poate fi schimbată rapid și profund doar prin
presiune asupra politicului și prin soluții pur politice;
d) a fi pregătiți pentru o luptă de lungă durată, în care energiile să fie
dirijate către comunuitățile mici – bloc, stradă, cartier, comune, sectoare,
orașe, instituții (dat fiind că este vorba despre o mișcare fundamental urbană)
–, de vreme ce o societate democratică puternică ne apare astfel tocmai pentru
că este democratică în structurile sale de bază;
e) în timp, soluțiile pur politice nu este cazul să fie neglijate, dat
fiind faptul că politica este arta posibilului, însă presiunea aceasta
comunitară este singura în măsură să schimbe profund fața politicii.
București, 16 septembrie 2013.
