Recenzie a cărții: Glasul PATRIEI. Un „cimitir al elefanţilor” în comunism, de Ana Selejan, Bucureşti, Editura Vremea, 2012, 165 p.
Critic si istoric literar, Ana Selejan este, totodată, profesor la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi autoarea unor cărţi fundamentale despre literatura română în comunism: România în timpul primului război cultural, 1944-1948, vol. I-II (1992-1993) şi Literatura în totalitarism, vol. I-VI (1994-2000).
Autoarea a luat contact cu revista din necesitatea de a verifica, la Biblioteca Academiei, o informaţie bibliografică. Fericita întâmplare a făcut-o astfel să ia cunoştinţă de o „realitate paralelă” în presa comunistă, de „subterană” (pp. 5, 6) – întrucât nimic din conţinutul publicaţiei nu transpărea în presa literară a vremii (gen Gazeta literară, Contemporanul) – şi să ne prezinte concluziile analizei sale.
Înfiinţată în 1955, în contextul „destinderii” dintre cele două „lagăre” (cel comunist şi cel „capitalist”), pentru a folosi „limba de lemn” a vremii, aproape întreg tirajul publicaţiei era trimis în străinătate (Occident), nefiind de găsit în ţară. Publicul ţintă era Exilul românesc, refugiaţii din motive politice şi de conştiinţă, foştii cetăţeni români care înainte sau după cel de-al Doilea Război Mondial rămăseseră în Apus. În perioada 1955-1965, revista a fost publicată în Berlinul de Est (iar ulterior, până în 1972, la Bucureşti). Publicaţie a Ministerului de Interne, ea era totodată organul de presă al unui organism de propagandă externă al regimului comunist din România, intitulat Comitetul Român pentru Repatriere. Oficial, preşedinte al Comitetului a fost numit Constantin Agiu, un comunist din vechea gardă a Partidului, iar secretar Nicolae Popescu-Doreanu, „ideolog habotnic” (p. 10), pe linie, care anterior se remarcase prin articole demascatoare publicate în contextul „campaniei anticălinesciene” a Secţiei de Propagandă a Partidului, care a urmat apariţiei romanului Bietul Ioanide. În fapt, era o publicaţie a Securităţii, integrată reţelei sovietice de propagandă.
Uşor de dedus din titulatură, rolul foii era de a cânta cântecul de sirenă pe tonuri naţionale şi patriotice, cu scopul declarat de a-i determina pe refugiaţi să se întoarcă în ţara natală.
Citind colecţia – incompletă – a revistei, autoarea a avut surpriza să constate că era vorba despre „o presă vie, dinamică, ditirambică şi virulentă în egală măsură, o presă informată, bine scrisă, deloc monotonă” (p. 6). Motiv pentru care a găsit cu cale să ne-o prezinte sub forma unei cărți.
După ce debutează cu o introducere, cartea analizează scopul şi strategiile publicistice ale revistei, şi reacţiile cititorilor ei (Discursul publicistic al cititorilor), continuă cu expunerea prezenţei în paginile sale a scriitorilor Tudor Arghezi, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Al.I. Teodoreanu (Păstorel), Constantin Noica şi Dumitru Stăniloaie (Tablou de grup cu scriitori interbelici), şi se concentrează pe trei studii de caz (care reflectă, cantitativ şi calitativ, nivelul contribuţiilor): Ion Vinea, Nichifor Crainic şi Radu Gyr.
Exceptându-i pe Arghezi, Călinescu şi Cioculescu, personalităţi culturale „burgheze” „reciclate”, ceilalţi fuseseră deţinuţi politici, arestaţi – Crainic şi Gyr în urma Procesului ziariştilor „criminali de război” și „vinovați de dezastrul țării”, din 1945, restul – în cel de-al doilea mare val de arestări din perioada 1956-1960. Prezenţa lor în paginile revistei era deci preţul plătit pentru eliberarea din detenţie şi dovada cerută de regim pentru schimbarea convingerilor anterioare, situaţie care arată „cinismul fără margini al acestei puteri” (p. 6). Iată alte nume de foşti deţinuţi politici care populează publicaţia: scriitoarea Henriette Yvonne Stahl, istoricii P.P. Panaitescu şi Constantin C. Giurescu, ziariştii Alexandru Hodoş şi Romulus Dianu, politicianul Gheorghe Tătărăscu şi Radu Budişteanu (figură importantă a Mişcării Legionare).
Autoarea recompune profilul revistei şi profilurile colaboratorilor ei de marcă, aducând o informaţie inedită, inutil de căutat în lucrări de istorie literară gen Dicţionarul general al literaturii române (2004-2009).
Genurile cultivate de publicaţie sunt: reportajul de elogiere a binefacerilor regimului (în contrast cu critica realităţilor anterioare comunismului), polemica împotriva Exilului „de rea-credinţă” (a se citi: anticomunist) şi mărturisirile autoctitice, situabile, pentru cei eliberaţi din închisoare, în prelungirea „autoanalizelor” („demascărilor”) date în contextul „reeducării” din recluziune (pentru producţiile de acest tip a se vedea studiul nostru despre cazul Petre Pandrea: http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2007/12/istorie-memorie-i-practic-editorial-n.html).
Iată, în continuare, cazurile relatate de autoare:
Cioculescu este vârful de lance al unei campanii anti-cioraniene a publicaţiei, care a început în mai 1959.
Păstorel Teodoreanu apare sporadic în revistă, în 1957 şi 1958, apoi frecvent în primele luni ale anului următor, chiar înainte de arestare. Până în 1962 este deţinut (din cauza epigramelor sale caustice la adresa regimului, care circulau din gură în gură), iar după eliberare, până la moarte, în 1964, din nou colaborator al publicaţiei. Participă, prin epigrame, la campania împotriva Exilului „recalcitrant”, cei pe care „îi ia în peniţă” fiind scriitorul şi istoricul religiilor Mircea Eliade, Vasile Posteucă (unul dintre intelectualii de marcă ai Mişcării Legionare), Virgil Mihăilescu (directorul Bibliotecii Române din Freiburg), Ion V. Emilian (directorul ziarului „Stindardul”, care apărea în Germania Federală, fost agent german în timpul războiului, după, agent american şi, ulterior, în „epoca Ceauşescu”, agent al Securităţii!) şi Constantin Vişoianu (şeful Comitetului Naţional Român de la New York).
La rândul său, Noica este prezent în publicaţie cu mărturisiri autocritice.
Stăniloaie combate (alături de episcopul Teoctist, viitorul Patriarh), teza lipsei libertăţii religioase în regimul comunist. Totodată, denunţă hirotonirile şi numirile de preoţi din Exil, ca în cazul scriitorului Virgil Gheorghiu, autorul reportajelor de război grupate sub titlul Ard malurile Nistrului (1941) şi al romanului Ora 25 (1949) – la Paris, şi a lui Dumitru E. Popa, fost legionar – la Bad Ems, în Germania Federală (fost, anterior, tot la Paris); la fel, în cazul episcopului Teofil Ionescu şi al preotului Vasile Boldeanu, amândoi de la Biserica Română din Paris (de pe Strada Jean de Beauvais), cel mai important centru de rezistenţă anticomunistă al românilor din Occidentul european.
Ne întoarcem acum la cele trei mari figuri literare deja evocate.
Întrucât în perioada interbelică fusese unul dintre ziariştii literari şi politici cu autoritate – director la „Facla” şi preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti (1938-1940) –, din 1945, Ion Vinea a fost un autor interzis de regimul comunist. Ca şi alţi ostracizaţi, a supravieţuit făcând traduceri. Din septembrie 1960 şi până la sfârşitul vieţii, survenit în iulie 1964, a avut o bogată colaborare la „Glasul Patriei”. Aici el a fost un asiduu cronicar al realităţii socialiste, a polemizat din când în când cu Exilul „reacţionar” şi, rareori, a fost publicist literar. A ilustrat specia „publicisticii demascatoare” (pp. 70-88), a genului polemicii împotriva Exilului, cei vizaţi fiind (acelaşi) Ion V. Emilian (într-un articol din 1961) şi... scriitorul Petru Dumitriu, care în 1960 rămăsese în decadentul Occident (în mai multe articole din 1963). În cazul din urmă, Vinea face tandem cu fosta soţie a „dezertorului”, H.Y. Stahl, iar în centrul acuzelor au stat acuzaţii serioase de plagiat. În ciuda greului preţ plătit, autorul a murit înainte de a-şi vedea publicată opera poetică şi literară.
Nichifor Crainic, condamnat în Procesul ziariştilor „criminali de război” și „vinovați de dezastrul țării”, din 1945 – împreună cu, între alţii, Radu Gyr şi Romulus Dianu –, apoi deţinut politic în perioada 1947-1962, a fost trimis la revistă direct de pe băncile „cluburilor” „reeducării” de la închisoarea Aiud și a fost, vreme de zece ani, colaborator de marcă, ilustrând toate genurile deja indicate. Publicist de o vitalitate şi forţă covârşitoare, activitatea sa din perioada interbelică rămâne încă prea puţin cunoscută (din pricina blocajelor legate de angajamentul său intelectual situabil în vecinătatea dreptei radicale). Este, credem, o datorie de istorie literară restituirea, sans parti pris ni préjugé, a profilului acestui, probabil, „cel mai mare publicist interbelic” (p. 90). Datele biografice indicate sunt importante nu doar luate în sine, ci şi pentru a spune că este vorba despre un om al convingerilor ferme, nu al concesiilor oportune.
La „Glasul patriei”, Crainic ia parte la campania împotriva presei şi a marilor figuri ale Exilului, prin articole în care marele său talent publicistic se însoţeşte cu invectiva. O face febril, energic, motivul alinierii la politica regimului fiind, alături de dura detenţie şi de „reeducare”, patriotismul său, ceea ce ne îndeamnă să subscriem analizei autoarei, care nu elimină sinceritatea din scrisul său: „Nichifor Crainic a fost un mare patriot, un român adevărat, ceea ce, multora, azi, li se poate părea desuet.” (p. 118)
Radu Gyr a fost şi el, asemeni lui Crainic, colaborator al gazetei începând din 1963, de la eliberarea din închisoarea Aiud – via „cluburile de reeducare” – şi până în 1972. Şi el ilustrează, în articolele publicate, toate genurile revistei. Fost legionar, debutează cu mărturisiri autocritice, practică (rar) „discursul demascator” la adresa figurilor importante ale legionarilor din Exil, pentru a se axa pe reportajul de elogiere a „realizărilor” regimului, gen în care duce greul foii până în 1967. Poezia „militantă şi optimistă” (p. 143) publicată aici (nu lipsită de valoare), diferă complet de cea de sertar, care este tristă, meditativă, existenţială, pătrunsă de fior metafizic. Spre deosebire de Crainic, care, în ciuda reorientării discursului, reînvie autentic stilul presei interbelice, în cazul lui Gyr dedublarea este frapantă, dată fiind puternica linie de demarcaţie dintre cele două feluri ale sale de a scrie.
Ce concluzii putem trage din studiul acestor mari nume reunite în paginile foii pentru a modula glasul politicii regimului comunist al anilor ’50-’60?
Cert, este vorba despre manipulare, căci nici Gyr, nici Crainic nu au fost publicaţi în presa culturală oficială, la fel cum nici cărţile nu le-au fost publicate, după cum li se promisese în închisoare şi la eliberarea din detenţie, pentru a-i face să-şi schimbe convingerile. Doar Ion Vinea şi Romulus Dianu, „salahori cu vechime mai îndelungată în frontul gazetei” (p. 7), au reuşit, într-o măsură redusă, să fie acceptaţi printre autorii genului „realist-socialist” aflat la crepuscul.
Este vorba, apoi, mai ales, depre presiune asupra conştiinţelor, despre represiune şi „reeducare”. Foşti deţinuţi politici sau simpli indezirabili, aparţinând unei epoci care se dorea revolută, ei au rămas într-un soi de „subumanitate”, de „subcultură”, căreia i-a fost rezervată o singură formă de expiere: aceea de a participa la propria ei distrugere şi a lumii din care venea. Sau, în alți termeni, despre adevărate „gropi comune” ale literelor române.
București, 10 martie 2013
