„O «OMERTA» RĂU ÎNȚELEASĂ“

Două întrebări istorice și una arhivistică adresate lui Florian Banu


Istoric la CNSAS, specializat în serviciile secrete comuniste românești, Florian Banu răspunde întrebărilor noastre cu prilejul apariției cărții sale „Mihai Caraman. Un spion român în Războiul Rece (Corint, 2019).

După o primă istorie a serviciului comunist de spionaj al României*, sunteți autorul primei biografii a celui mai important spion al său. Care sunt jaloanele acestui destin, cu suișurile și coborâșurile lui?

Mihai Caraman, probabil cel mai valoros ofițer de informații român din secolul XX, a avut un destin de excepție. Într-un mod oarecum straniu, întreaga sa viață reprezintă o succesiune de etape întinse pe câte un deceniu. Venit pe lume în noiembrie 1928, într-o familie modestă din comuna Oancea, județul Galați, pe malul drept al Prutului, a avut o copilărie care s-a suprapus, practic, cu ultimul deceniu al democrației românești interbelice.
În 1938, când Mihai Caraman împlinea 10 ani, România intra în zodia regimurilor dictatoriale. Carol al II-lea înființa primul partid unic – Frontul Renașterii Naționale, cultul personalității regelui atingea apogeul, statul de drept era abandonat. Au urmat apoi frământări de amploare, care s-au derulat pe parcursul unui deceniu înfiorător: prăbușirea granițelor României Mari, guvernarea național-legionară, intrarea României în al Doilea Război Mondial, schimbarea alianțelor în august 1944, tranziția spre regimul comunist finalizată, practic, la începutul anului 1948.
Deceniul 1938–1948 i-a marcat irevocabil destinul lui Mihai Caraman. Refugiat de două ori din Basarabia ocupată de Armata Roșie (în vara anului 1940 și primăvara lui 1944), confruntat cu privațiunile materiale din perioada foametei din 1946–1947, tânărul Caraman își vede restrânse opțiunile profesionale la una singură: o școală militară a Jandarmeriei. Astfel, în toamna anului 1948 începea „deceniul cazon: tânărul Caraman a absolvit școala de ofițeri de la Măgurele în martie 1950 și a lucrat până în 1956 ca ofițer de contrainformații militare. Mutat în DIE, Caraman și-a convins superiorii de potențialul său și în noiembrie 1958 a fost trimis la post la Paris.
Începea, astfel, cel de-al treilea deceniu – cel mai prolific, din toate punctele de vedere: „deceniul parizian! Aflat la post la Paris până în august 1969, Mihai Caraman a reușit penetrarea informativă a Cartierului General al NATO, obținând mii de documente «cosmic top secret» și «top secret». Rețeaua creată de el pe malurile Senei, dar cu activitate și la Bruxelles, a intrat în analele spionajului, devenind un caz-școală, deopotrivă în Vest, ca și în Est.
Revenit în Centrala DIE de la București, Caraman începea un alt deceniu, deosebit de dificil: 1969–1979. Suspectat de a fi fost racolat ba de sovietici, ba de francezi, îndepărtat din DIE și apoi readus în serviciul de spionaj, Mihai Caraman a traversat o perioadă complexă, în care a încercat să-și facă datoria de ofițer de informații, în pofida tuturor adversităților. Dezertarea lui Pacepa în vara anului 1978 a precipitat finalul (aparent!) al carierei sale de ofițer: în decembrie 1979, la zece ani după revenirea în țară, generalul Caraman era trecut în rezervă!
Începea, practic, „deceniul pensionarului, 1979–1989, ani foarte grei, din toate punctele de vedere. Generalul pensionar a fost urmărit fără întrerupere în acest interval, atât de Direcția a IV-a „Contrainformații Militare a Securității, cât și de UM 0195 „Contrainformații CIE“ (contraspionajul extern) și U.M. 0110 „Contrainformații Țări Socialiste: rețea informativă, filaj, mijloace TO (supraveghere tehnică), interceptarea corespondenței. Fără nici un rezultat!
După zece ani de urmărire zadarnică, Revoluția din decembrie 1989 a adus schimbarea și pentru Mihai Caraman, la fel ca și pentru milioane de români. Rechemat în activitate, generalul a primit funcția de șef al Serviciului de Informații Externe, având dificila misiune de reconfigurare a activității acestuia, în conformitate cu noile orientări politice externe și interne ale statului român. Până în aprilie 1992, când a fost trecut definitiv în rezervă, a îndeplinit cu brio și această misiune, stabilind contacte și construind canale de comunicare cu foștii adversari din cadrul NATO, dar și redefinind parametrii de colaborare cu parteneri tradiționali, precum serviciile secrete din R.P. Chineză.

Cum evaluați rolul jucat de Caraman și motivațiile sale în contextul Războiului Rece, ulterior al României post-comuniste?

Evenimentele secolului trecut au dovedit, cu prisosință, că un singur om poate juca un rol decisiv în derularea unor evenimente de importanță crucială. În toamna anului 1941, înaintea bătăliei de la Moscova, Richard Sorge, agent sovietic aflat la Tokyo, a transmis informația vitală că japonezii nu vor ataca Uniunea Sovietică în Răsărit. Această informație i-a permis lui Gheorghi Jukov să deplaseze trupele staționate în Siberia spre capitală, pentru a întări apărarea și a pregăti contraatacul. Care ar fi fost, oare, cursul războiului dacă diviziile siberiene ar fi rămas pe loc, așteptând un atac japonez?
Așadar, o informație cu valoare strategică se poate dovedi de o importanță extraordinară, iar omul care-și riscă viața pentru a o obține merită tot respectul. În cazul lui Mihai Caraman trebuie să avem în vedere faptul că acțiunea sa de spionaj s-a derulat în anii în care tensiunea Războiului Rece se afla la cote paroxistice, omenirea fiind „la un buton distanță de catastrofa nucleară. Să ne amintim că în octombrie–noiembrie 1962, pe când Caraman se străduia la Paris să afle secretele NATO, omenirea a stat cu sufletul la gură așteptând deznodământul „crizei rachetelor din Cuba. SUA și URSS, două super-puteri posesoare ale unui impresionant arsenal nuclear, stăteau față în față, iar doctrina americană a „represaliilor masive şi teama de un atac-surpriză din partea URSS dădeau fiori reci oamenilor aflați de o parte și de alta a Cortinei de Fier.
În acest context, documentele obținute de Mihai Caraman, care dezvăluiau dotarea, doctrina, strategia și planurile concrete ale Alianței Nord–Atlantice au permis strategilor din cadrul Pactului de la Varșovia o înțelegere adecvată a intențiilor reale ale adversarului, dincolo de cele prezentate în retorica ideologizată. Decidenții politici de la Kremlin au înțeles, pe baza unor informații exacte, că „agresiunea imperialistă nu este o legitate istorică, au dobândit o cunoaștere precisă a capacităților militare extraordinare ale Occidentului și au înțeles determinarea liderilor NATO de a-și apăra cu hotărâre propriul sistem.
Toate acestea au condus la intensificarea eforturilor pentru construirea unor canale de comunicare, pentru promovarea politicii de coexistență pașnică, pentru adoptarea unor măsuri de control și limitare a armamentelor nucleare.
Așadar, trimis la Paris cu misiunea de a penetra informativ NATO, Mihai Caraman trebuie să fi fost animat de dorința de a obține informațiile strategice necesare prevenirii unor „crize în relațiile Est–Vest, dar și apărării cu succes a României, în cazul unui conflict militar.
În cazul activității din perioada anilor 1990–1992, funcția de șef al SIE a fost privită, deopotrivă, ca o încununare a activității, dar și ca o enormă responsabilitate. Să conduci serviciul de spionaj al României în contextul intern și internațional al epocii era o misiune extrem de dificilă: la Răsărit, colosul sovietic se dezintegra sub impactul mișcărilor naționale și sociale, extremisme de tot felul, de la cele ideologice, la cele religioase renășteau, un arsenal atomic extraordinar risca să ajungă în mâinile unor iresponsabili, iar proclamarea independenței Republicii Moldova și conflictul din Transnistria ridicau şi ele o serie întreagă de probleme.
În Balcani, naționalismul amenința să transforme zona, din nou, în „butoiul cu pulbere al Europei! Evenimentele de la Tg. Mureș, din martie 1990, arătau că anumite cercuri din Ungaria nu renunțaseră la vechea deviză iredentistă «Nem, nem, soha!» (Nu, nu, niciodată!), preluată din poezia lui Attila József. De asemenea, Orientul Apropiat era în flăcări, prin declanșarea Primului Război din Golf. Structuri tradiționale de colaborare economică, precum CAER, sau de apărare colectivă, precum Pactul de la Varșovia, deveniseră istorie, fără a fi înlocuite prin altceva. În acest context, conducerea politică a României avea nevoie de informații de primă mână pentru a-și putea fundamenta deciziile de politică externă și internă, iar SIE, condus de Mihai Caraman, s-a dovedit capabil să le furnizeze.

Accesul la sursele folosite în scrierea lucrării, discuțiile cu fostul spion român și documentele serviciilor române de informații sunt în vreun fel rezultatul dorinței serviciilor noastre actuale de a-și consolida reputația în domeniu, în fine, cum interpretați această deschidere?

Din păcate, societatea românească este încă tributară unui mod absolut păgubos de raportare la activitatea serviciilor secrete. Cu largul concurs al mass-media, în cei 30 de ani scurși de la căderea regimului comunist a fost inoculată cetățenilor ideea că serviciile secrete nu fac decât afaceri și poliție politică. Atunci când nu fac trafic de țigări și motorină, serviciile infiltrează redacțiile ziarelor și conducerea partidelor politice, fură voturile cetățenilor și manipulează justiția!
Ca atare, a face parte din serviciile secrete ale României sau a le sprijini în vreun fel nu este nici pe departe o mândrie sau o datorie cetățenească, ca în alte state, ci dimpotrivă, o adevărată rușine. La această situație s-a ajuns cu largul concurs al serviciilor de informații înseși, care au preferat mai degrabă un cult al secretului de tip totalitar, decât susținerea unui control democratic și o transparentizare a anumitor aspecte ale propriei istorii.
Documentele din arhiva Securității și chiar a Siguranței și SSI-ului au devenit cu greu accesibile studierii de către istorici, în mare măsură abia după anul 2006. Cele referitoare la acțiunile rețelei Caraman au fost parțial desecretizate abia în… 2018.
Prin urmare, este greu de vorbit de o politică structurată coerent, de o „deschidere prin care serviciile românești de informații să încerce să-și renoveze imaginea publică și să crească gradul de încredere al cetățenilor, prin încurajarea publicării unor lucrări de istorie a intelligence-ului românesc. Spre deosebire de marile servicii de informații occidentale sau israeliene, care au sprijinit publicarea unor așa-numite „istorii autorizate, nici SRI, nici SIE nu par prea interesate de istoria predecesorilor instituționali.
În ceea ce privește decizia surprinzătoare a domnului general Mihai Caraman de a-mi acorda încredere și a relata detaliat o parte a activităților desfășurate de domnia sa, aceasta a fost una personală, motivată în special pe trecerea a peste 50 de ani de la evenimente și de dorința de a se clarifica o serie de aspecte prezentate deformat în istoriografie.
În concluzie, breasla istoricilor mai are de așteptat până să beneficieze de o reală deschidere a serviciilor spre cercetarea onestă a documentelor istorice de primă importanță, iar foștii ofițeri de informații continuă să păstreze tăcerea, respectând o «omerta» rău înțeleasă, totul în detrimentul cunoașterii istoriei recente.

* De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948–1989), Corint, 2016.

București, 18 iunie 2019.