Două întrebări istorice și una arhivistică adresate lui Florian Banu
Istoric la CNSAS, specializat în serviciile secrete comuniste românești, Florian Banu răspunde întrebărilor noastre
cu prilejul apariției cărții sale „Mihai Caraman. Un spion
român în Războiul Rece“ (Corint, 2019).
După o primă istorie a serviciului comunist de spionaj al
României*, sunteți autorul primei biografii a celui mai important spion al său.
Care sunt jaloanele acestui destin, cu suișurile și coborâșurile lui?
Mihai Caraman, probabil cel mai valoros ofițer de informații român din
secolul XX, a avut un destin de excepție. Într-un mod oarecum straniu, întreaga
sa viață reprezintă o succesiune de etape întinse pe câte un deceniu. Venit pe
lume în noiembrie 1928, într-o familie modestă din comuna Oancea, județul
Galați, pe malul drept al Prutului, a avut o copilărie care s-a suprapus,
practic, cu ultimul deceniu al democrației românești interbelice.
În 1938, când Mihai Caraman împlinea 10 ani, România intra în zodia
regimurilor dictatoriale. Carol al II-lea înființa primul partid unic – Frontul
Renașterii Naționale, cultul personalității regelui atingea apogeul, statul de
drept era abandonat. Au urmat apoi frământări de amploare, care s-au derulat pe
parcursul unui deceniu înfiorător: prăbușirea granițelor României Mari,
guvernarea național-legionară, intrarea României în al Doilea Război Mondial,
schimbarea alianțelor în august 1944, tranziția spre regimul comunist finalizată,
practic, la începutul anului 1948.
Deceniul 1938–1948 i-a marcat irevocabil destinul lui Mihai Caraman.
Refugiat de două ori din Basarabia ocupată de Armata Roșie (în vara anului 1940
și primăvara lui 1944), confruntat cu privațiunile materiale din perioada
foametei din 1946–1947, tânărul Caraman își vede restrânse opțiunile
profesionale la una singură: o școală militară a Jandarmeriei. Astfel, în
toamna anului 1948 începea „deceniul cazon“:
tânărul Caraman a absolvit școala de ofițeri de la Măgurele în martie 1950 și a
lucrat până în 1956 ca ofițer de contrainformații militare. Mutat în DIE,
Caraman și-a convins superiorii de potențialul său și în noiembrie 1958 a fost
trimis la post la Paris.
Începea, astfel, cel de-al treilea deceniu – cel mai prolific, din toate
punctele de vedere: „deceniul parizian“!
Aflat la post la Paris până în august 1969, Mihai Caraman a reușit penetrarea
informativă a Cartierului General al NATO, obținând mii de documente «cosmic top secret» și «top secret». Rețeaua creată de el pe
malurile Senei, dar cu activitate și la Bruxelles, a intrat în analele
spionajului, devenind un caz-școală, deopotrivă în Vest, ca și în Est.
Revenit în Centrala DIE de la București, Caraman începea un alt deceniu,
deosebit de dificil: 1969–1979. Suspectat de a fi fost racolat ba de sovietici,
ba de francezi, îndepărtat din DIE și apoi readus în serviciul de spionaj,
Mihai Caraman a traversat o perioadă complexă, în care a încercat să-și facă
datoria de ofițer de informații, în pofida tuturor adversităților. Dezertarea
lui Pacepa în vara anului 1978 a precipitat finalul (aparent!) al carierei sale
de ofițer: în decembrie 1979, la zece ani după revenirea în țară, generalul
Caraman era trecut în rezervă!
Începea, practic, „deceniul pensionarului“,
1979–1989, ani foarte grei, din toate punctele de vedere. Generalul pensionar a
fost urmărit fără întrerupere în acest interval, atât de Direcția a IV-a „Contrainformații
Militare“ a Securității, cât și de UM 0195 „Contrainformații
CIE“ (contraspionajul extern) și U.M. 0110
„Contrainformații Țări Socialiste“: rețea
informativă, filaj, mijloace TO (supraveghere tehnică), interceptarea
corespondenței. Fără nici un rezultat!
După zece ani de urmărire zadarnică, Revoluția din decembrie 1989 a adus
schimbarea și pentru Mihai Caraman, la fel ca și pentru milioane de români. Rechemat
în activitate, generalul a primit funcția de șef al Serviciului de Informații
Externe, având dificila misiune de reconfigurare a activității acestuia, în
conformitate cu noile orientări politice externe și interne ale statului român.
Până în aprilie 1992, când a fost trecut definitiv în rezervă, a îndeplinit cu
brio și această misiune, stabilind contacte și construind canale de comunicare
cu foștii adversari din cadrul NATO, dar și redefinind parametrii de colaborare
cu parteneri tradiționali, precum serviciile secrete din R.P. Chineză.
Cum evaluați rolul jucat de Caraman și motivațiile sale
în contextul Războiului Rece, ulterior al României post-comuniste?
Evenimentele secolului trecut au dovedit, cu prisosință, că un singur om
poate juca un rol decisiv în derularea unor evenimente de importanță crucială. În
toamna anului 1941, înaintea bătăliei de la Moscova, Richard Sorge, agent
sovietic aflat la Tokyo, a transmis informația vitală că japonezii nu vor ataca
Uniunea Sovietică în Răsărit. Această informație i-a permis lui Gheorghi Jukov
să deplaseze trupele staționate în Siberia spre capitală, pentru a întări
apărarea și a pregăti contraatacul. Care ar fi fost, oare, cursul războiului
dacă diviziile siberiene ar fi rămas pe loc, așteptând un atac japonez?
Așadar, o informație cu valoare strategică se poate dovedi de o importanță
extraordinară, iar omul care-și riscă viața pentru a o obține merită tot
respectul. În cazul lui Mihai Caraman trebuie să avem în vedere faptul că
acțiunea sa de spionaj s-a derulat în anii în care tensiunea Războiului Rece se
afla la cote paroxistice, omenirea fiind „la un buton distanță“ de catastrofa nucleară. Să ne amintim că în
octombrie–noiembrie 1962, pe când Caraman se străduia la Paris să afle
secretele NATO, omenirea a stat cu sufletul la gură așteptând deznodământul
„crizei rachetelor din Cuba“. SUA și URSS,
două super-puteri posesoare ale unui impresionant arsenal nuclear, stăteau față
în față, iar doctrina americană a „represaliilor masive“ şi teama de un atac-surpriză din partea URSS
dădeau fiori reci oamenilor aflați de o parte și de alta a Cortinei de Fier.
În acest context, documentele obținute de Mihai Caraman, care dezvăluiau
dotarea, doctrina, strategia și planurile concrete ale Alianței Nord–Atlantice
au permis strategilor din cadrul Pactului de la Varșovia o înțelegere adecvată
a intențiilor reale ale adversarului, dincolo de cele prezentate în retorica
ideologizată. Decidenții politici de la Kremlin au înțeles, pe baza unor
informații exacte, că „agresiunea imperialistă“
nu este o legitate istorică, au dobândit o cunoaștere precisă a capacităților
militare extraordinare ale Occidentului și au înțeles determinarea liderilor
NATO de a-și apăra cu hotărâre propriul sistem.
Toate acestea au condus la intensificarea eforturilor pentru construirea
unor canale de comunicare, pentru promovarea politicii de coexistență pașnică,
pentru adoptarea unor măsuri de control și limitare a armamentelor nucleare.
Așadar, trimis la Paris cu misiunea de a penetra informativ NATO, Mihai
Caraman trebuie să fi fost animat de dorința de a obține informațiile
strategice necesare prevenirii unor „crize“
în relațiile Est–Vest, dar și apărării cu succes a României, în cazul unui
conflict militar.
În cazul activității din perioada anilor 1990–1992, funcția de șef al SIE a
fost privită, deopotrivă, ca o încununare a activității, dar și ca o enormă
responsabilitate. Să conduci serviciul de spionaj al României în contextul intern
și internațional al epocii era o misiune extrem de dificilă: la Răsărit,
colosul sovietic se dezintegra sub impactul mișcărilor naționale și sociale,
extremisme de tot felul, de la cele ideologice, la cele religioase renășteau,
un arsenal atomic extraordinar risca să ajungă în mâinile unor iresponsabili,
iar proclamarea independenței Republicii Moldova și conflictul din Transnistria
ridicau şi ele o serie întreagă de probleme.
În Balcani, naționalismul amenința să transforme zona, din nou, în „butoiul
cu pulbere“ al Europei! Evenimentele de la
Tg. Mureș, din martie 1990, arătau că anumite cercuri din Ungaria nu
renunțaseră la vechea deviză iredentistă «Nem,
nem, soha!» (Nu, nu, niciodată!), preluată
din poezia lui Attila József. De asemenea, Orientul Apropiat era în flăcări,
prin declanșarea Primului Război din Golf. Structuri tradiționale de colaborare
economică, precum CAER, sau de apărare colectivă, precum Pactul de la Varșovia,
deveniseră istorie, fără a fi înlocuite prin altceva. În acest context,
conducerea politică a României avea nevoie de informații de primă mână pentru
a-și putea fundamenta deciziile de politică externă și internă, iar SIE, condus
de Mihai Caraman, s-a dovedit capabil să le furnizeze.
Accesul la sursele folosite în scrierea lucrării,
discuțiile cu fostul spion român și documentele serviciilor române de
informații sunt în vreun fel rezultatul dorinței serviciilor noastre actuale
de a-și consolida reputația în domeniu, în fine, cum interpretați această
deschidere?
Din păcate, societatea românească este încă tributară unui mod absolut
păgubos de raportare la activitatea serviciilor secrete. Cu largul concurs al
mass-media, în cei 30 de ani scurși de la căderea regimului comunist a fost
inoculată cetățenilor ideea că serviciile secrete nu fac decât afaceri și
poliție politică. Atunci când nu fac trafic de țigări și motorină, serviciile
infiltrează redacțiile ziarelor și conducerea partidelor politice, fură
voturile cetățenilor și manipulează justiția!
Ca atare, a face parte din serviciile secrete ale României sau a le
sprijini în vreun fel nu este nici pe departe o mândrie sau o datorie
cetățenească, ca în alte state, ci dimpotrivă, o adevărată rușine. La această
situație s-a ajuns cu largul concurs al serviciilor de informații înseși, care
au preferat mai degrabă un cult al secretului de tip totalitar, decât
susținerea unui control democratic și o transparentizare a anumitor aspecte ale
propriei istorii.
Documentele din arhiva Securității și chiar a Siguranței și SSI-ului au
devenit cu greu accesibile studierii de către istorici, în mare măsură abia
după anul 2006. Cele referitoare la acțiunile rețelei Caraman au fost parțial
desecretizate abia în… 2018.
Prin urmare, este greu de vorbit de o politică structurată coerent, de o
„deschidere“ prin care serviciile românești
de informații să încerce să-și renoveze imaginea publică și să crească gradul
de încredere al cetățenilor, prin încurajarea publicării unor lucrări de
istorie a intelligence-ului românesc.
Spre deosebire de marile servicii de informații occidentale sau israeliene,
care au sprijinit publicarea unor așa-numite „istorii autorizate“, nici SRI, nici SIE nu par prea interesate de
istoria predecesorilor instituționali.
În ceea ce privește decizia surprinzătoare a domnului general Mihai Caraman
de a-mi acorda încredere și a relata detaliat o parte a activităților
desfășurate de domnia sa, aceasta a fost una personală, motivată în special pe
trecerea a peste 50 de ani de la evenimente și de dorința de a se clarifica o
serie de aspecte prezentate deformat în istoriografie.
În concluzie, breasla istoricilor mai are de așteptat până să beneficieze
de o reală deschidere a serviciilor spre cercetarea onestă a documentelor
istorice de primă importanță, iar foștii ofițeri de informații continuă să
păstreze tăcerea, respectând o «omerta» rău
înțeleasă, totul în detrimentul cunoașterii istoriei recente.
* De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului
comunist (1948–1989), Corint, 2016.
București, 18 iunie 2019.
