Mai întâi, un titlu de presă:
„Liiceanu și Pleșu i-au cenzurat pe istoricii Ioan Aurel Pop și Catherine
Durandin pentru Lucian Boia“[1].
Care este povestea sau, mai
bine zis, care sunt poveștile, căci sunt mai multe?
Prima poveste este a Micaelei Ghițescu,
redactor-șef al revistei „Memoria“, publicată în aprilie 2018,
în contextul alegațiilor despre colaborarea președintelui Academiei Române cu
Securitatea comunistă:
În schimb, cred că
președintele Academiei este ținta unei campanii de denigrare, și în acest sens
am semnele mele, încă din urmă cu doi ani. La acea vreme, Memoria preluase
pentru prima oară un articol scris de Ioan Aurel Pop. Chiar în ziua în care
revista se afla la tipografie, am fost telefonată de o persoană foarte
importantă și foarte cunoscută în întreaga țară, persoană cu puternice
conexiuni politice. Nu-i voi dezvălui identitatea, fiindcă chiar nu doresc să
dau amploare acelui episod, dar, pe scurt, personajul în cauză și-a manifestat
nemulțumirea că un paragraf din articolul domnului Pop era destul de critic la
adresa istoricului Lucian Boia și, pe cale de consecință, mi-a cerut cu
vehemență și în repetate rânduri să-l scot din revistă. Vă mărturisesc că am
acceptat cu greu să fac acest lucru, motiv pentru care regret și astăzi,
fiindcă nu a fost corect să mă las intimidată, dar abia fusesem externată din
spital și ultimul lucru pe care l-aș fi dorit erau niște probleme suplimentare.
Desigur, n-am circumstanțe atenuante, dar am remușcări pentru că am acceptat un
act de cenzură care nu-și avea locul.
Am scos șapte-opt rânduri din
articolul lui Ioan Aurel Pop, cele referitoare la Lucian Boia, și am făcut o
trimitere la subsolul paginii prin care anunțam că din textul respectiv lipsea
un pasaj. Apoi, m-am tot întrebat cum de a aflat personajul cu pricina – care,
repet, este foarte important și foarte cunoscut în România – de faptul că
Memoria urma să publice a doua zi acel articol? Oare ce l-a deranjat într-atât
de mult, încât să recurgă la o astfel de solicitare, repetată și imperativă, de
a cenzura textul respectiv. Din acel moment – având în vedere calibrul
personajului care mi-a telefonat –, mi-am dat seama că Ioan Aurel Pop a stârnit
nemulțumiri în niște medii care nu vor pregeta să-i facă probleme și pe viitor.
Iată că nu m-am înșelat deloc[2].
Din context, se înțelege că
„personajul cu pricina este Gabriel Liiceanu.
A doua poveste este prezentă în biografia
legată de România a Catherinei Durandin:
Am ajuns la București [în mai
1980 – n. n.] cu Air France la începutul după-amiezii. O ploaie cenușie cade
peste pista cenușie a acestui aeroport militarizat. […] Imediat ce am intrat în
sala aproape pustie a aeroportului, aud la megafon că sunt rugată să mă prezint
în fața biroului de informații. Îngrijorată, înaintez, un bărbat înalt și
solid, aproape gras, în jur de patruzeci de ani poate, mă salută, îmi întinde
mâna și se prezintă: Lucian Boia, universitar, istoric, desemnat să mă „ajute“ în cercetările mele.
Trebuie să mă însoțească la hotel, să se informeze în legătură cu programul
meu, pe scurt, să mă „ajute“.
L-am evocat pe acest ghid la
începutul povestirii mele, fără să-l fi numit. Acum m-am răzgândit. […]
A fost o lună în care am fost
însoțită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă
însoțea la biblioteca Academiei, se așeza lângă mine, verifica fișele prin care
solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă,
la sfârșitul după-amiezii mă însoțea din nou la hotel. A fost inutil să-i
explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, știam organizarea
fișierelor, ca și drumul până la hotel, și că venisem ca să-mi verific sursele
și să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu-și
conștiincios sarcina. […]
Ordinele la care se supunea
Boia la vremea respectivă trebuie să fi fost foarte stricte: la sfârșitul
acelei faimoase seri, ghidul meu m-a lăsat până la urmă să mă întorc singură la
hotel cu autobuzul. Scufundată în gânduri, am uitat cu totul să cobor la stația
din apropierea Gării de Nord, unde trebuia, și am ajuns la cap de linie – o
zonă industrială, de unde am fost obligată să refac traseul în sens invers… A
doua zi dimineața, i-am povestit această mică aventură și Boia s-a panicat!
Ce-am căutat eu la stația de la cap de linie a acelui autobuz? Nimic, absolut
nimic, a fost o greșeală, datorată neatenției.
Au fost zile lungi și, în mod
paradoxal, solitare în această companie permanentă care-mi interzicea, de fapt,
să intru în contact cu prietenii mei. Mă feream să-i pun în pericol. Pe Șerban
Rădulescu-Zoner, cu care m-am întâlnit la sala de lectură de la biblioteca
Academiei, Boia l-a repezit atunci când mi-a propus să mergem să fumăm împreună
o țigară în grădină. Nu am uitat formula: „Nu sunteți autorizat să vorbiți cu
doamna Durandin“, i-a spus lui Șerban. […]
Prezența ghidului meu mă
umilea. Îl simțeam, la rândul lui plictisit și încordat. Am încercat să fac pe
inocenta, mulțumindu-i la nesfârșit pentru devotamentul lui, până când, agasat,
mi-a spus că-și făcea datoria![3]
Pasajele, reproduse într-un
articol din ziarul Adevărul în contextul unui interviu cu
autoarea cărții, prilejuit de lansarea de la București, a fost cenzurat, ni se
spune, la intervenția prietenului lui Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, blogger
la aceeași publicație. Este cea de-a treia poveste.
*
Pentru profani, și doar pentru
ei: să căutăm a ieși cumva din această telenovelă.
Am putea povesti mult la tema
cenzurii în România postcomunistă, dar nu dorim să băgăm în depresie ultimii
anticomuniști autentici, măcar luna aceasta, de comemorare a victimelor
Revoluției. Indicăm doar, ca detaliu relevant în context, cum am fost cenzurați
noi înșine de Revista „Memoria“:
Am publicat
în revista „Memoria“ două texte, ambele cenzurate de către Micaela Ghiţescu,
Gheorghe Derevencu şi Ion Drescan. Interpelaţi cum de au putut face aşa ceva,
cei trei mi-au furnizat o pretinsă justificare cu totul aiuritoare: că nu
doresc să fie „acuzaţi de anti-comunism“[4].
Cele trei povești pe care
le-am reprodus in extenso indică un tip de (între)cenzură în
„sistem Pitești“. Nu am
făcut-o însă decât pentru a ajunge la chestiunea de fond și a formula câteva
remarci.
Primo: Relatarea d-nei Durandin
despre prieteni și cunoscuți este una „cu geometrie variabilă“. Exemple: elogioasă față de
Zoe Petre, depreciativă față cu Paul Goma (caz în care merge până la a-l blama
ca „antisemit“), neutră
față de Vlad Zirra (istoric „atașat față de ideile extremei drepte
anticomuniste“[5] sau
de-a dreptul infamantă față cu Mihnea Berindei (acuzat că a fost trimis de
Securitate pentru a penetra mediile exilului anticomunist din Franța)[6]. Situația este altfel
inteligibilă: d-sa este analist al Apărării Franței și face soft power pentru
propria țară. Prin urmare, și relatarea despre Lucian Boia este de integrat
aceleiași perspective, dat fiind că vedeta noastră istorică locală reprezintă
principalul vector al „atlantismului“ cultural (prin demersul
recurent de decojire a cepei naționale de mituri și mitologii politice), în
timp ce Francezii se situează în clivaj (iar d-na Durandin are la temă câteva
lucrări, de altfel de foarte bună factură istorică).
Secundo: Alegerea d-lui Ioan Aurel
Pop, cealaltă vedetă istorică locală – concurentă d-lui Boia – la conducerea
Academiei, este de văzut ca o consecință a „efectului Trump“, de balans între „atlantismul
europenist“ și un gen
de particularism, de repliere identitară cu accente populiste, ale cărei
contururi rămân de precizat.
Tertio: Concluzia este că noi,
istoricii, nu suntem nici politicieni, nici cititori în mase (și cu atât mai
puțin în stele), ci ne mișcăm într-un context social, politic, instituțional,
iar politicul este cel care decide în ultimă instanță ce direcție cultural-istorică
îi convine; și pe aceea o susține.
În rest, vorba Francezului: à
bon entendeur, salut !
NOTE
[3] România mea comunistă, Editura Vremea, 2018,
traducere de Doina Jelea, pp. 115-118. Articolul cenzurat se găsește la adresa: https://adevarul.ro/cultura/carti/scriitoarea-cercetatorul-catherine-durandin-Incerc-inteleg-taina-longevitatii-comunismului-nationalist-1_5b51e45adf52022f75720b4e/index.html.
[4] Mircea Stănescu, Organismele politice
românești (1948–1965). Documente privind instituțiile și practicile, București,
Editura Vremea, 2003, p. 31.
[5] C. Durandin, op. cit., p. 45.
[6] Ibidem, pp. 96-100, dar mai apăsat în
interviul din revista „LaPunkt“, la
adresa: https://www.lapunkt.ro/2018/05/interviu-catherine-durandin-despre-romania-mea-comunista/.
București, 21 decembrie 2018.
