ÎN JURUL UNEI CĂRȚI: O TELENOVELĂ CU ȘI DESPRE ISTORICI

Mai întâi, un titlu de presă: „Liiceanu și Pleșu i-au cenzurat pe istoricii Ioan Aurel Pop și Catherine Durandin pentru Lucian Boia[1].

Care este povestea sau, mai bine zis, care sunt poveștile, căci sunt mai multe?

Prima poveste este a Micaelei Ghițescu, redactor-șef al revistei „Memoria, publicată în aprilie 2018, în contextul alegațiilor despre colaborarea președintelui Academiei Române cu Securitatea comunistă:

 

În schimb, cred că președintele Academiei este ținta unei campanii de denigrare, și în acest sens am semnele mele, încă din urmă cu doi ani. La acea vreme, Memoria preluase pentru prima oară un articol scris de Ioan Aurel Pop. Chiar în ziua în care revista se afla la tipografie, am fost telefonată de o persoană foarte importantă și foarte cunoscută în întreaga țară, persoană cu puternice conexiuni politice. Nu-i voi dezvălui identitatea, fiindcă chiar nu doresc să dau amploare acelui episod, dar, pe scurt, personajul în cauză și-a manifestat nemulțumirea că un paragraf din articolul domnului Pop era destul de critic la adresa istoricului Lucian Boia și, pe cale de consecință, mi-a cerut cu vehemență și în repetate rânduri să-l scot din revistă. Vă mărturisesc că am acceptat cu greu să fac acest lucru, motiv pentru care regret și astăzi, fiindcă nu a fost corect să mă las intimidată, dar abia fusesem externată din spital și ultimul lucru pe care l-aș fi dorit erau niște probleme suplimentare. Desigur, n-am circumstanțe atenuante, dar am remușcări pentru că am acceptat un act de cenzură care nu-și avea locul.

Am scos șapte-opt rânduri din articolul lui Ioan Aurel Pop, cele referitoare la Lucian Boia, și am făcut o trimitere la subsolul paginii prin care anunțam că din textul respectiv lipsea un pasaj. Apoi, m-am tot întrebat cum de a aflat personajul cu pricina – care, repet, este foarte important și foarte cunoscut în România – de faptul că Memoria urma să publice a doua zi acel articol? Oare ce l-a deranjat într-atât de mult, încât să recurgă la o astfel de solicitare, repetată și imperativă, de a cenzura textul respectiv. Din acel moment – având în vedere calibrul personajului care mi-a telefonat –, mi-am dat seama că Ioan Aurel Pop a stârnit nemulțumiri în niște medii care nu vor pregeta să-i facă probleme și pe viitor. Iată că nu m-am înșelat deloc[2].

 

Din context, se înțelege că „personajul cu pricina este Gabriel Liiceanu.

A doua poveste este prezentă în biografia legată de România a Catherinei Durandin:

 

Am ajuns la București [în mai 1980 – n. n.] cu Air France la începutul după-amiezii. O ploaie cenușie cade peste pista cenușie a acestui aeroport militarizat. […] Imediat ce am intrat în sala aproape pustie a aeroportului, aud la megafon că sunt rugată să mă prezint în fața biroului de informații. Îngrijorată, înaintez, un bărbat înalt și solid, aproape gras, în jur de patruzeci de ani poate, mă salută, îmi întinde mâna și se prezintă: Lucian Boia, universitar, istoric, desemnat să mă „ajute în cercetările mele. Trebuie să mă însoțească la hotel, să se informeze în legătură cu programul meu, pe scurt, să mă „ajute.

L-am evocat pe acest ghid la începutul povestirii mele, fără să-l fi numit. Acum m-am răzgândit. […]

A fost o lună în care am fost însoțită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă însoțea la biblioteca Academiei, se așeza lângă mine, verifica fișele prin care solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă, la sfârșitul după-amiezii mă însoțea din nou la hotel. A fost inutil să-i explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, știam organizarea fișierelor, ca și drumul până la hotel, și că venisem ca să-mi verific sursele și să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu-și conștiincios sarcina. […]

Ordinele la care se supunea Boia la vremea respectivă trebuie să fi fost foarte stricte: la sfârșitul acelei faimoase seri, ghidul meu m-a lăsat până la urmă să mă întorc singură la hotel cu autobuzul. Scufundată în gânduri, am uitat cu totul să cobor la stația din apropierea Gării de Nord, unde trebuia, și am ajuns la cap de linie – o zonă industrială, de unde am fost obligată să refac traseul în sens invers… A doua zi dimineața, i-am povestit această mică aventură și Boia s-a panicat! Ce-am căutat eu la stația de la cap de linie a acelui autobuz? Nimic, absolut nimic, a fost o greșeală, datorată neatenției.

Au fost zile lungi și, în mod paradoxal, solitare în această companie permanentă care-mi interzicea, de fapt, să intru în contact cu prietenii mei. Mă feream să-i pun în pericol. Pe Șerban Rădulescu-Zoner, cu care m-am întâlnit la sala de lectură de la biblioteca Academiei, Boia l-a repezit atunci când mi-a propus să mergem să fumăm împreună o țigară în grădină. Nu am uitat formula: „Nu sunteți autorizat să vorbiți cu doamna Durandin, i-a spus lui Șerban. […]

Prezența ghidului meu mă umilea. Îl simțeam, la rândul lui plictisit și încordat. Am încercat să fac pe inocenta, mulțumindu-i la nesfârșit pentru devotamentul lui, până când, agasat, mi-a spus că-și făcea datoria![3]

 

Pasajele, reproduse într-un articol din ziarul Adevărul în contextul unui interviu cu autoarea cărții, prilejuit de lansarea de la București, a fost cenzurat, ni se spune, la intervenția prietenului lui Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, blogger la aceeași publicație. Este cea de-a treia poveste.

*

Pentru profani, și doar pentru ei: să căutăm a ieși cumva din această telenovelă.

Am putea povesti mult la tema cenzurii în România postcomunistă, dar nu dorim să băgăm în depresie ultimii anticomuniști autentici, măcar luna aceasta, de comemorare a victimelor Revoluției. Indicăm doar, ca detaliu relevant în context, cum am fost cenzurați noi înșine de Revista „Memoria:

 

Am publicat în revista „Memoria“ două texte, ambele cenzurate de către Micaela Ghiţescu, Gheorghe Derevencu şi Ion Drescan. Interpelaţi cum de au putut face aşa ceva, cei trei mi-au furnizat o pretinsă justificare cu totul aiuritoare: că nu doresc să fie „acuzaţi de anti-comunism“[4].

 

Cele trei povești pe care le-am reprodus in extenso indică un tip de (între)cenzură în „sistem Pitești. Nu am făcut-o însă decât pentru a ajunge la chestiunea de fond și a formula câteva remarci.

Primo: Relatarea d-nei Durandin despre prieteni și cunoscuți este una „cu geometrie variabilă“. Exemple: elogioasă față de Zoe Petre, depreciativă față cu Paul Goma (caz în care merge până la a-l blama ca „antisemit“), neutră față de Vlad Zirra (istoric „atașat față de ideile extremei drepte anticomuniste[5] sau de-a dreptul infamantă față cu Mihnea Berindei (acuzat că a fost trimis de Securitate pentru a penetra mediile exilului anticomunist din Franța)[6]. Situația este altfel inteligibilă: d-sa este analist al Apărării Franței și face soft power pentru propria țară. Prin urmare, și relatarea despre Lucian Boia este de integrat aceleiași perspective, dat fiind că vedeta noastră istorică locală reprezintă principalul vector al „atlantismului cultural (prin demersul recurent de decojire a cepei naționale de mituri și mitologii politice), în timp ce Francezii se situează în clivaj (iar d-na Durandin are la temă câteva lucrări, de altfel de foarte bună factură istorică).

Secundo: Alegerea d-lui Ioan Aurel Pop, cealaltă vedetă istorică locală – concurentă d-lui Boia – la conducerea Academiei, este de văzut ca o consecință a „efectului Trump, de balans între „atlantismul europenist și un gen de particularism, de repliere identitară cu accente populiste, ale cărei contururi rămân de precizat.

Tertio: Concluzia este că noi, istoricii, nu suntem nici politicieni, nici cititori în mase (și cu atât mai puțin în stele), ci ne mișcăm într-un context social, politic, instituțional, iar politicul este cel care decide în ultimă instanță ce direcție cultural-istorică îi convine; și pe aceea o susține.

În rest, vorba Francezului: à bon entendeur, salut !

 

NOTE

[1] Cf. https://www.activenews.ro/stiri-mass-media/Liiceanu-si-Plesu-i-au-cenzurat-pe-istoricii-Ioan-Aurel-Pop-si-Catherine-Durandin-pentru-Lucian-Boia-153929?fbclid=IwAR1RcktY_Uhx6mvcYNtBtJ-51LtWa18x1aEKiSVlH_LTUGwJ86RxaP0ay9c.

 

[2] Cf. https://psnews.ro/dezvaluire-bomba-cum-a-fost-cenzurata-o-revista-pe-motiv-de-lucian-boia-exclusiv-211409/?fbclid=IwAR2BAD7dLeiYR2tqVR9ckxgn2xzC5VDQghXylTsdgjbEA-KkvEuNRcaSkZI.

 

[3] România mea comunistă, Editura Vremea, 2018, traducere de Doina Jelea, pp. 115-118. Articolul cenzurat se găsește la adresa: https://adevarul.ro/cultura/carti/scriitoarea-cercetatorul-catherine-durandin-Incerc-inteleg-taina-longevitatii-comunismului-nationalist-1_5b51e45adf52022f75720b4e/index.html.

 

[4] Mircea Stănescu, Organismele politice românești (1948–1965). Documente privind instituțiile și practicile, București, Editura Vremea, 2003, p. 31.

 

[5] C. Durandin, op. cit., p. 45.

 

[6] Ibidem, pp. 96-100, dar mai apăsat în interviul din revista „LaPunkt, la adresa: https://www.lapunkt.ro/2018/05/interviu-catherine-durandin-despre-romania-mea-comunista/.

 

București, 21 decembrie 2018.