Recenzie
a volumului colectiv: Prezentul
trecutului recent. Lustrație și decomunizare în postcomunism, coordonat de
Lavinia Stan, prefață de Vladimir Tismăneanu, București, Editura Curtea Veche,
2010, p. 535 p.
Lavinia Stan este profesor de științe politice la
Universitatea St. Francis Xavier din Canada, iar ediția de față a cărții este o
versiune română a lucrării Transitional Justice in
Eastern Europe and the Former Soviet Union, Routledge, 2009.
Anterior,
autoarea a publicat Religion and Politics
in Post-Communist Romania, Oxford University Press, 2007 și Church, State and Democracy in Expanding
Europe, Oxford University Press, 2011 (ambele împreună cu soțul D-Sale,
Lucian Turcescu), iar ulterior a editat monumentala Encyclopedia of Transitional Justice, Cambridge University Press, 3
volumes, 2013 (împreună cu Nadya Nedelsky) și Transitional Justice in Post-Communist Romania, Cambridge
University Press, 2013. Apoi, este în curs de publicare lucrarea Post-Communist Transitional Justice: Lessons
from 25 Years of Experience, Cambridge University Press (împreună cu Nadya
Nedelsky). În fine, pentru a încheia prezentarea acestui palmares științific
impresionant, vom spune că D-na Stan este și autoarea unui mare număr de studii
și articole pe diferite teme de științe politice.
Cartea reprezintă o prezentare comparativă a situației
fostelor țări comuniste din Europa de Răsărit, luând ca reper temele
lustrației, accesului la dosarele poliției politice și proceselor intentate
responsabililor cu represiunea. Cu modestie numit „volum coordonat de”,
lucrarea este, în cea mai mare parte, rezultatul cercetărilor D-nei
Stan, care semnează, alături de Introducere și Concluzii, patru dintre cele opt
studii care-i alcătuiesc materia, și care privesc cazurile Poloniei, Ungariei,
fostei Uniuni Sovietice și României. Cu privire la Germania regăsim, în volum,
studiul lui Gary Bruce, despre Cehia și Slovacia scrie Nadya Nedelsky, despre
Bulgaria Momcil Metodiev și, în fine, în legătură cu Slovenia, Tamara Kotar.
Este o lucrare a domeniului numit transitional justice, termen
anglo-saxon din științele politice care vizează totalitatea măsurilor luate de
către un stat pentru a repara încălcările sistematice ale drepturilor omului
făcute de regimul politic anterior, și care nu are un echivalent în spațiul
cultural european. Cu privire la regimurile comuniste, el ar putea fi tradus, grosso
modo, prin „istoria și memoria comunismului”, expresie care vizează ansamblul
măsurilor de decomunizare. Vom fi deci în același ton cu D-na Stan atunci când
folosește ca echivalente formulei engleze noțiunile de: „asumare a trecutului
recent”, „confruntare cu trecutul” sau „politică a memoriei”, pentru a respinge
nefericitul calc „dreptate (justiție) de tranziție” care, în română, indică un
pretins caracter tranzitoriu al procesului însuși (p. 39).
Nu vom intra în materia propriu-zisă a cărții – densă
atât prin prezentarea completă a cazurilor, cât și prin intervalul temporal avut
în vedere (1989, căderea regimului comunist și 2007, intrarea României și
Bulgariei în Uniunea Europeană) – decât pentru a ne opri asupra cazului
românesc și a concluziilor trase de autoare în urma evaluării acestui întreg proces.
Capitolul despre România, cum spuneam scris de D-na Stan,
se oprește asupra gamei represive a Securității, spinoasa problemă a
lustrației, accesul la dosarele Securității și procesele intentate oficialilor
comuniști. Studiul identifică grupurile sociale interesate în ruptura cu trecutul
totalitar (foștii deținuți politici, proprietarii bunurilor confiscate de regim
și alte victime), în contrast cu Statul, acaparat în 1989 de „eșalonul doi
nereformat al partidului comunist” (p. 284), precum și clivajul dintre
generația în vârstă (care a cunoscut democrația interbelică și a suferit
represiunea și confiscările sfârșitului anilor ’40 și începutului anilor ’50
ale secolului trecut) și generațiile ulterioare, născute și formate în
socialismul real.
Decomunizarea, în context românesc, este văzută ca
ansamblul măsurilor care vizează îndepărtarea membrilor nomenklaturii din
procesul de decizie politică, cunoașterea agenților și colaboratorilor
Securității, condamnarea oficială a regimului comunist pentru acțiunile criminale
și încălcarea sistematică a drepturilor omului, retrocedarea proprietăților
confiscate, repunerea în drepturi a victimelor represiunii politice (în speță a
foștilor deținuți politici) și condamnarea penală a responsabililor Partidului
și Securității.
Pentru a ilustra analiza, vom da câteva exemple.
Caracterizarea, în martie 1997, de către președintele de
atunci, Emil Constantinescu, a lustrației drept „perimată”, pe simplul motiv că
puterea politică fusese preluată de Convenția Democrată de la partidele născute
din Frontul Salvării Naționale, este comentată astfel de autoare: „Poziția
aceasta, condamnată vehement de către societatea civilă, a omorât în fașă toate
încercările de legiferare a lustrației și i-a afectat popularitatea lui
Constantinescu, îndepărtând de el exact segmentele sociale care-l sprijiniseră
în campania prezidențială.” (p. 255) În legătură cu lipsa de eficiență a CNSAS,
autoarea indică factorii care au condiționat-o: omisiunile legii de
funcționare, opiniile ireconciliabile și fluctuația loialităților politice ale
membrilor Colegiului, slăbiciunea Justiției (și chiar disprețul acesteia pentru
lege și statul de drept) și lipsa voinței politice, atât a reprezentanților puterii
cât și ai opoziției, pentru a conchide: „În loc să devină soluția problemei
«confruntării cu trecutul recent», Consiliul s-a transformat rapid într-unul
din principalele obstacole.” (p. 263) În fine, pe aceeași temă: „Modul în care
CNSAS-ul a efectuat verificările în 2000 și 2004 a compromis grav imaginea sa
publică și, în cele din urmă, a delegitimat întregul efort de demascare publică
a Securității.” (p. 264) De notat că asemenea concluzii, care urmează unei
analize echilibrate, neutre (dar nu reci), se întâlnesc cu luările de poziție
amare ale reprezentanților victimelor și ale militanților anticomuniști.
Concluzia autoarei este neechivocă: „După aproape două
decenii, țara a făcut progrese nesemnificative în direcția reevaluării
trecutului comunist, decomunizarea fiind încetinită și sabotată.” (p. 286)
Explicațiile pentru situația de fapt sunt legate, pe de o parte, de contextul
comunismului românesc iar, pe de altă parte, de dinamica proprie
postcomunismului autohton. Cu privire la primul aspect sunt indicate, în mod
expres, beneficiile asociate mobilității sociale a păturilor sociale
tradițional defavorizate și unui statut social anterior inimaginabil, și gradul
ridicat de raliere la politica regimului (prin numărul mare de membri de partid
și informatori ai Securității), comparat cu numărul victimelor și al
contestatarilor. Cu privire la cel de-al doilea aspect sunt menționate numărul
redus al victimelor comunismului aflate în viață la momentul ’90 și reproducerea
(iar nu reconversia) elitelor comuniste prin deplasarea responsabilităților (și
ale lor) către persoana lui Ceaușescu.
În fine, vom rezuma concluziile cărții.
Relativ la „seriozitatea și promptitudinea” (p. 485) măsurilor
de decomunizare, țările Europei Răsăritene și ale fostei Uniuni Sovietice sunt împărțite în
patru mari grupe: 1) adoptarea rapidă a lustrației, a accesului la dosarele
organelor represive și organizarea proceselor responsabililor (Germania, Cehia
și Țările Baltice); 2) măsuri similare moderate sau întârziate (Ungaria și
Polonia); 3) măsuri slabe și/sau incomplete de decomunizare (România și
Bulgaria); 4) absența unor asemenea măsuri (Slovacia, Slovenia, Albania și
fostele republici sovietice).
Iată teza care explică, după D-na Stan, aceste diferențe:
„Fără a susține că tipul de tranziție ori dreptul de a circula și libertatea de
exprimare sunt complet lipsite de importanță, avansăm ideea că un determinant
mult mai puternic al asumării trecutului este reprezentat de puterea politică
relativă a succesorilor partidelor comuniste și de fosta lor opoziție.” (pp.
496-497) Acestui model i se subsumează trei variabile: 1) componența, direcția
de acțiune și forța opoziției atât înainte, cât și după 1989; 2) metodele
preponderente ale regimului comunist prin care își supune societatea (represiune
și/sau cooptare); 3) tradiția pluralistă a țării înainte de instaurarea
comunismului. În concluzie, autoarea identifică trei factori care, cumulativ,
dau consistență decomunizării și, corolar, asumării trecutului: 1) anul în care
legile lustrației și accesului la dosarele secrete au fost adoptate de către
Corpul Legislativ; 2) extinderea, impactul și efectele lor asupra categoriilor
sociale vizate; 3) numărul proceselor în care membrii nomenklaturii și ai poliției
politice au fost inculpați.
Pentru a încheia acest tablou grăitor și credibil al
realității postcomuniste, vom indica o observație a D-nei Stan, care spune că „trecutul
rămâne relevant și după două decenii de la prăbușirea regimurilor comuniste”
(p. 499), și care ar putea să le stea drept pildă celor care depun eforturi în
a susține ideea unei pretinse „iluzii a anticomunismului” postcomunist românesc.
Un cuvânt despre redactare: lucrări importante, precum
aceasta, este necesar să beneficieze de o atenție editorială sporită acordată
limbajului științelor sociale, dar și Limbii Române, în general. Astfel, este supărătoare
utilizarea unor barbarisme (care vin din calcuri englezești) și care ar fi fost
obligatoriu de evitat într-o redactare îngrijită. Iată câteva exemple din
primul registru: „comitete de purificare”
– în loc de „comitete de epurare”,
„acțiuni retributive excesive” – în
loc de „măsuri legale (pedepse)
excesive”; „Sub supravegherea contrainteligenței”
– în loc de „Sub supravegherea Contrainformațiilor”;
„în translocuirile (transplacements) din
Polonia și Cehoslovacia democrația...” – în loc de „în Polonia și Cehoslovacia
democrația a fost introdusă (transpusă)...”;
„comunism patrimonial” – în loc de
mai nimeritul „comunism clientelar”,
termen care evită, în limba română, sensurile (mai restrânse) de „transmis din
tată-n fiu” și „ereditar”. Iată alte câteva exemple din cel de-al doilea
registru: „a implementa” – în loc de „a introduce”, „a aplica”, „a pune în
practică”; „a colapsa” – în loc de „a ajunge în colaps”; „a accesa” – în loc de
„a avea acces la”; „rejectare” – în loc de „respingere” sau „prim-ministră” –
în loc de „D-na prim-ministru”.
În fine, așteptăm cu maxim interes ediția română a
lucrării pe aceeași temă a D-nei Stan, care aduce analiza situației
decomunizării la nivelul anului 2013, o apariție necesară științelor sociale
din România.
București, 21 noiembrie 2013.
