LECTURI NECESARE (3)

Radu Ioanid, Urbanizarea în România. Implicații social-economice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, 103 p., în Colecția «Știința pentru toți», care „apare sub egida Consiliului Național al Frontului Unității Socialiste“.

În așteptarea „ciclonului care va lovi România“ (Antena 3), să ne delectăm cu Ioanid, holocaustistul șef, pe atunci tânăr frontist socialist, într-un format de același tip cu prima lucrare a lui Al. Florian (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2017/07/lecturi-necesare.html), ediție redactată de Constanța Rangheț, fiica șefului cadrelor Partidului de până în 1952.

Este o lucrare scrisă la vârsta de 25 de ani, la doi ani după ce termină Facultatea de Filosofie din București, Secția Sociologie (cf. CV-ul său la adresa: https://newstrategycenter.ro/wp-content/uploads/2015/09/Radu-IOANID.pdf), o performanță pe care Al. Florian, aproximativ de aceeași vârstă, și el fiu de nomenclaturist comunist, nu a atins-o: el publică prima hârțoagă de același gen la 29 de ani! Desigur, nu era decât un paradox (sau schizofrenie), printre atâtea altele, căci în regimul socialist un asemenea privilegiu nu era rezervat absolvenților din mediile populare, muncitorești.

Credeau oare cu adevărat acești tinerii propagandiști propaganda pe care o mânuiau cu abilitate? Greu de spus, pentru că, pe de o parte, emițătorii nu rămân imuni la efectele ei, iar pe de alta, este cunoscut efectul de respingere a ideologiei (dar nu și a beneficiilor ei) pe care mulți dintre copiii foștilor ilegaliști comuniști îl manifestă (precum Vladimir Tismăneanu sau Vladimir Socor). Oricum ar fi, întrebarea este de pus altfel, căci în cazul lor ideologia și propaganda sunt, pe lângă coduri culturale, vehicule ale păstrării poziției sociale, o adeziune carieristă. Sau, în termenii recenți ai autorului nostru, care manifestă o admirație perenă pentru tovarășul Deng, «nu contează culoarea pisicii, important este să prindă șoareci» (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2017/08/sefu-are-cuvantul.html).

Pentru a evita simplificarea – și polemica sterilă – relația dintre cunoaștere și puterea comunistă din România acelor ani rămâne de studiat, însă pentru economia politică a textului de față ar fi de spus că acești membri ai cercurilor privilegiate întrețin o legătură cu știința – prin accesul exclusiv la literatura străină, în principal –, care se regăsește și aici.

*

Deși se anunța o lectură pasionantă, mai mult decât panseurile lui Ioanid despre construcția proprietății socialiste – e-he, cât au construit tovarășii la ea, numai pușcăriașii politici și urmașii lor știu! – ne-au interesat socotelile în creion de pe coperta IV, posibil ale vreunui strângător de cotizații, dar intelectual, căci salariu mic, nu de activist:

Să vedem dară implicarea implicațiilor tovului, pe care le vom sublinia cu culorile roș-albastru (creioanele lui Stalin).

Fiind inclusă într-o serie de lucrări de propagandă de mică întindere, cărțulia nu are decât o legătură perversă cu știința, prin urmare nu este de mirare că nici măcar citarea titlurilor din note nu este în ordine:

De același tip este mătania făcută tovarășului Miron (Constantinescu), patronul sociologiei de partid și de stat, atunci când citează o lucrare de coautor, alături de marele Henri H. Stahl și Ioan Drăgan (profesor la Facultatea de Filosofie din București, mare admirator al lui Tocqueville și reprezentant al României lui Ceaușescu la UNESCO):

În ciuda eforturilor făcute de fiica lui Rangheț, care spre deosebire de tatăl său stăpânește bine limba română, Ioanid a avut întotdeauna probleme cu gramatica (cf., spre exemplu, despre un text scris al său la adresa: https://mircea-stanescu.blogspot.com/2016/02/legea-memoriei-din-nou-in-dezbatere.html).

Mai întâi, o definiție – principala a lucrării – pleonastică:

Apoi, în loc de „a avea o meserie“, scrie: „a avea meserie“ (redactorului îi scapă una din două):

O cacofonie:

Absența cratimei dintre substantive, care generează o alăturare anapoda (redactorului îi scapă din nou una din două):

Un barbarism:

În fine, prostia cu „aprecierile pozitive și negative“, care vine din sfertodoctismul caraliilor, activiștilor și securiștilor, dar acesta este mai degrabă un exemplu de stricare a gândirii decât a limbii, plus prețiozitatea fără sens legată de urbanizarea „mediană“ (în loc de: medie, de tip mediu):

Pe cât de prost stă autorul la capitolele știință și gramatică, pe atât de bine se descurcă în domeniul propagandei de partid. Astfel, pentru partea istorică urmează triada marxistă sclavagism–feudalism–capitalism și citează primele două volume din neîncheiata, dar pe linie, Istorie a României realizată la Academia RSR (1960–1964) de Petre Constantinescu–Iași, Constantin Daicoviciu, Emil Condurachi și Ion Nestor:

  

După ce ne-am făcut o imagine asupra acestei «ape de ploaie», botezată pe cât de fraudulos pe atât de nerușinat știință, autorul ne arată cum capitalismului dezordonat, cu stihiile pe care le dezlănțuie, îi urmează socialismul sinonim cu urbanizarea modernă:

Iată apoi cum intră în scenă propagandistul dirijismului, adjuvant în rezolvarea problemelor vaste și complexe care se rezolvă simplu, prin metode de comandă:

Baza ideologică: Programul PCR și documentele – programatice – de partid (dragele de ele!):

Un îndemn: prin demolare-la-restructurare! (și prin-demascare-la-reeducare!):

Justificarea demolărilor; în contra tradiției:

Ulița tradițională, greaua moștenire a socialismului:

Ascuțirea contradicțiilor (și a luptei de clasă), istoria propagandistică a problemei agrare în România, desființarea moșierimii „ca clasă“ și apologia colectivismului:

Mecanizarea, chimizarea și electrificarea (plus puterea masselor), distrugerea caselor tradiționale și restrângerea vetrelor satelor:

Din nou, împotriva tradiției:

O critică a Americanilor capitaliști: risipitori, egoiști, militariști și mari poluatori ai mediului, înainte de a deveni – alt paradox – unul dintre ei, alăturându-se astfel caclasei burgheze:

Momentul în care îl citează pe tăticu-său, Virgil Ioanid: a nu se confunda cu frații omonimi din «banda Ioanid» care au atacat furgonul Băncii Naționale în 1959, căci este vorba despre cel cu știința-și-tehnica, subalternul lui Ion Iliescu de la Secția Propagandă și Agitație a CC al Partidului:

Scopul care scuză mijloacele, justificarea urbanizării socialiste sălbatice și apologia la fel de sălbaticei distrugeri a structurilor sociale necomuniste:

Scopul societății socialiste și al urbanizării specifice: nu bunăstarea populației, ci ameliorarea racilelor socialismului real:

Și încheierea apoteotică: același Program al PCR de edificare a societății socialiste multilateral decăzute, împreună cu apologia demolărilor sălbatice („sistematizarea urbană și rurală“), plus o concluzie oarecum perenă despre cum activiștii, cu propensiunea lor către violență, lucrează împotriva oamenilor, căci „o muncă“ se va găsi întotdeauna pentru ei, oricare le-ar fi stăpânii și producțiile lor putrezibile:

București, 30 iulie 2018.

O COMPARAȚIE INSTRUMENTALĂ

Foto © Daniela Lupoiu

Observ tot mai frecvent compararea acțiunii lui Mădălin Hodor din 2018 cu cea a lui Gabriel Catalan din 2001. Iată un exemplu foarte recent:

În anul 2002, în plin regim Iliescu & PSD, Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă a publicat un document din care rezulta că, în timpul rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, cîţiva clerici gardişti – conduşi de Teoctist (Teodor) Arăpaşu (viitorul Patriarh al BOR), pe atunci student la Teologie – au devastat şi incendiat sinagoga din cartierul Mânăstirii Antim. Cartier în care astăzi se află Parlamentul României şi în care, cu acordul aceluiaşi Preafericit Teoctist, Nicolae Ceauşescu a dărîmat biserici în anii ’80. Documentul a fost găsit şi publicat de tânărul cercetător din cadrul CNSAS, Gabriel Catalan, ştiindu-se faptul că Securitatea comunistă a preluat după 1948 arhiva Siguranţei Statului.

În orice ţară democrată din lume publicarea unui astfel de document ar fi generat un imens scandal. S-ar fi declanşat o anchetă şi s-ar fi cerut (auto)suspendarea Patriarhului până la finalizarea cercetării. În eterna şi fascinanta Românie nu s-a întîmplat nimic. Ba da, s-a întîmplat ceva. Istoricul Gabriel Catalan, care a descoperit şi publicat documentul respectiv, a fost dat afară din CNSAS, unde era angajat[1].

În fapt, în 2000–2001 Catalan a fost investigator şi cercetător la CNSAS. În ianuarie şi martie 2001 el a remis presei câteva documente privitoare la patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, documente obţinute legal înainte de angajare, după ce i-a fost eliberat, în februarie 1999, un permis de acces la dosarele Securităţii, chiar la Arhivele SRI. Conform documentelor la care a avut acces, Patriarhul de atunci ar fi participat în tinereţe, în timpul rebeliunii legionare din 1941, la incendierea unei sinagogi şi ar fi fost cunoscut că a practicat homosexualitatea. Conţinutul lor era cu atât mai grav cu cât înaltul ierarh s-a opus, după 1989, la dezincriminarea penală a homosexualităţii şi, dată fiind calitatea sa de persoană publică, opinia publică avea dreptul să cunoască alegaţiile, oricât de șocante. În ziarele care au publicat documentele, Catalan era citat în calitate de cercetător, iar el îşi exprima convingerea că fostul Patriarh a fost recrutat de Securitate pe baza unor astfel de informaţii compromiţătoare[2].

Prin urmare, contextul și relatarea autorului articolului citat sunt greșite. Rămâne de văzut dacă comparația – mereu necesară – este relevantă, atât din punct de vedere analitic cât și moral, iar întrebarea care se pune este următoarea: dacă Hodor este angajat al CNSAS din anul 2000, ce făcea atunci când era concediat Catalan?

Recent, cauza lui Catalan a fost judecată la CEDO, după 15 ani de la depunerea acțiunii[3]. Bine totuși că n-a așteptat ca el să iasă la pensie! Nu mă pronunț asupra soluției care, deși departe de a fi lipsită de interes, are o relevanță limitată, și aceasta din câteva motive cumulative: CEDO nu este o instanță supranațională, ea judecă conform unor criterii determinate și în funcție de o jurisprudență, recte o linie generală a cazurilor, astfel că reține ceea ce i se pare relevant (comod?) comparat cu alte situații, într-un mod oarecum decontextualizat (după 15 ani unde să mai fie contextul?).

Este frapant deci că instanța nu stăpânește nici contextul, nici detaliile cazului. Or despre acestea aș putea spune foarte multe, căci am fost martor. Esențialul lor este că Gabriel Catalan nu doar că nu a acționat vreo clipă ca angajat al CNSAS ci, mai mult, nimeni nu știa că este așa ceva. Cel care l-a «turnat», ba chiar s-a antepronunțat asupra cazului, după ce a devenit unul, a fost președintele de atunci al Colegiului, Gheorghe Onișoru, în urma interpelării asupra informațiilor apărute în ziare: „Ăsta e angajatul nostru, ne întrunim rapid și-l dăm afară!“ Și l-au dat. Ilegalitățile au continuat cu vânarea lui sistematică, amenințări, convocări, „demascări“, actul prin care a fost concediat nu respecta nici măcar criteriile formale (justificarea «în drept» și «în fapt»), iar peste aceste chestiuni – și altele, între care intervenția dezinformatoare și manipulatoare a șefului SRI, Radu Timofte, care îl acuza că a furat documente de la CNSAS pe care le-a livrat presei – instanța europeană trece cu alegrețe. În fine, aserțiunea că după concedierea sa, Catalan s-a putut angaja ca profesor este nu doar ca nuca-n perete, ci de-a dreptul rușinoasă: dacă murea de foame avea sorți de izbândă?

Pentru a veni în întâmpinarea unei obiecții nu lipsite de pertinență, putem discuta calea aleasă de Catalan, ba chiar face retroactiv pe deștepții cu privire la maniera în care a procedat, dar nu cred că i se pot pune în discuție bunele intenții și nici nega faptul că pe atunci cu toții ne aflam la începutul unui proces de analiză a cazurilor de colaborare cu Securitatea, de aici dificultatea de a găsi stilul cel mai adecvat. Și nu este o scuză, căci nu acesta este rolul istoricului, ci o explicație de context. În tot cazul, am crezut atunci, și cred la fel și acum, că în ce-l privește pe Catalan esențialul demersului istoric a fost prezervat: concentrarea pe analiza documentelor și a faptelor, respingerea oricărei dogme, a oricărui tabú și posibilitatea de a deranja pe cei puternici. Iar aceasta nu este treaba vreunei instanțe de judecată, fie națională ori internațională. Să admitem totuși, pentru uzul argumentației, că Gabriel Catalan era pe o cale greșită. Am progresat oare de atunci cu vreo iotă în înțelegerea „cazului“ Teoctist, ca și în cazul colaborării cu Securitatea a altor ierarhi, și nu doar ortodocși, o temă istorică la fel de legitimă ca cea a comportamentului exemplar al personalităților religioase? Să ne înțelegem: istoricul vrea să înțeleagă și să explice, doar despre aceasta este vorba, dar odată ce, chipurile, am eliminat excesele, de ce nu am avansat în acest demers necesar?

Toate detaliile indicate le știu pentru că am fost coleg cu Catalan, ba chiar unul dintre foarte puținii care i-au luat apărarea – împreună cu Delia Moisil și Clara Mareș (Cosmineanu), aceștia suntem toți! – prin memorii adresate conducerii instituției. Motiv pentru care, fiind considerat un fel de cap al răutăților, a urmat și concedierea mea.

Să o spun pe șleau: și pentru Catalan, și pentru mine, noua – pe atunci – instituție CNSAS s-a dovedit rapid a fi o decepție, o deziluzie, un fiasco, pur și simplu nu ne găseam locul acolo, ne sufocam, iar când am fost dați afară am răsuflat într-un fel ușurați. Astfel, ceea ce am făcut la fața locului, fiecare în felul său, a fost un fel de „șarjă à la Robănești“.

În continuare, amândoi am dat CNSAS în judecată (el și pe Timofte) și amândoi am pierdut. Eu aveam șanse minime, căci concedierea mea a fost făcută în baza unei reorganizări a instituției, motivată de o ordonanță a Guvernului care cerea o «disponibilizare» procentuală. El, flagrant ilegal, pentru motivele invocate deja.

El a continuat la CEDO – și bine a făcut, eu m-am oprit – și bine am făcut. Am avut atunci o discuție cu avocatul, pe care l-am întrebat cu privire la șanse. Mi-a răspuns că sunt slabe, pentru a adăuga: „Și pe-acolo sunt tot români!“ Am înțeles mesajul și mi-am văzut de cale, evitând greșeala de a mă afunda într-un caz juridic cvasimort și, în plus, de a duce lupta pe un teren care nu era al meu.

Pe atunci Curtea de Apel era la începutul activității, cazurile noastre de funcționari publici erau printre primele, iar instanța un fel de „cimitir al elefanților“ comunismului. Aceștia erau cei care ne judecau acțiunile conform cu cele mai noi achiziții ale democrației europene!

Dar nu doar cu ei aveam de luptat, ci și cu alții, mai puternici. Este vorba de mai-marii zilei, în context guvernarea Adrian Năstase (2000–2004), pentru cei cărora experiența și memoria le mai spun ceva, și latura sa ultraexecutivă. Pățaniile lui Catalan n-am să le povestesc mai bine ca el, prin urmare mă abțin[4]. Am să le redau însă pe scurt pe ale mele.

Pe atunci nu se auzise încă de «protocoale», de «câmp tactic», de alte chestii, iar lucrurile se petreceau astfel:

În martie 2001 plec la Paris (aveam o bursă de studii), imediat sunt dat afară de la CNSAS și, pentru a mă „potoli“ preventiv, soția mea care era gravidă, rămasă la București, este urmărită „la vedere“ de un tovarăș pe drumul către casă, pentru intimidare. Telefoanele ei către mine, și invers, sunt întrerupte sistematic. Ce fac? Prind legătura și urlu în receptor un întreg repertoriu legat de vârful lanțului de comandă al bărbăteștilor noastre «organe» care te atacă nu atât direct, ci prin intermediul celor dragi ție, care se încheie cu: „AFP-ul este alături!“ Astfel am putut comunica nestingheriți. Îi cer apoi soției să ducă toate manuscrisele mele într-un loc sigur, după care, spre vară, sosește și ea la Paris. Când ne-am întors, după o lună, am găsit două borcane sparte cu năduf de pardoseala bucătăriei. (Paul Goma mi-a spus atunci că pe vremuri, la el în casă securiștii patriei mâncau ouă în tigaie și nici măcar nu o spălau!)

Întrucât în perioada 2000–2001 ținusem un Jurnal de CNSAS – pe acesta îl căutau –, am vrut inițial să-l public la Editura Compania, drept pentru care i l-am lăsat directoarei ca să-și facă o idee. Aceasta m-a sunat speriată a doua zi, pentru că noaptea „ai noștri“ pătrunseseră în casă și îl căutau din nou, de zor.

Cât timp am stat la Paris, am adresat scrisori șefilor instituțiilor europene, relatându-mi cazul. Indic aici doar reacția Baronesei Emma Nicholson, raportor pentru România, care m-a asigurat că îl va înainta „autorităților române“ și s-a ținut de cuvânt. A fost polița noastră de asigurare, și astfel ne-au lăsat în pace, fapt pentru care îi sunt recunoscător, mai ales ei.

Mă întorc de unde am plecat: ați auzit pomenindu-se cumva în relatarea de mai sus numele lui Hodor? Și atunci care este relevanța comparației cazului său cu cel al lui Catalan? După cum am argumentat în altă parte, deficiența (sau avantajul) discursului lui Hodor nu constă în absența deferenței față cu persoanele publice, ci în aceea că, spre deosebire de Catalan, analiza sa istorică este precară, cel puțin în cazul listei pe care a publicat-o[5]. Mai mult, ea este tarată ideologic, fiind o versiune a vulgatei istorice antifascist-anticomuniste, tangentă cu „holocaustismul“, care nu are vreo legătură cu postulatele istorice ale demersului pur explicativ și neutralității axiologice, și care se inserează clivajelor politico-memoriale de context.

Dar mai problematică decât absența relevanței analitice este implicația morală a chestiunii:

Asistăm impasibili la încă o scenă de linșaj (cvasi)public? Sau facem un gest minim de solidarizare cu curajosul cercetător Mădălin Hodor? Eu unul optez pentru varianta a doua[6].

Astfel, putem relua chestiunea de început și pentru autorul articolului citat: ce făcea el în 2001, atunci când au avut loc evenimentele descrise? Întrebarea este necesară căci, asemeni lui Hodor, nici el nu a fost printre cei care și-au manifestat în vreun fel solidaritatea cu Catalan[7], prin urmare, această răbufnire a ei la 18 ani distanță rămâne la fel de neserioasă.

În concluzie, este important ca atunci când evaluăm și comparăm asemenea cazuri să uzăm de criterii universale, iar nu de două greutăți, două măsuri, în funcție de interese; și, la fel, să probăm că fumăm ceea ce vorbim. Altfel, putem conchide fără greș că avem de-a face nu cu o solidaritate reală, ci de conjunctură, cu o versiune coruptă a ei, pe scurt: cu o impostură.

P.S.: Parcurgând lista solidarilor din forumul articolului citat, aș avea o întrebare de tip Radio Erevan: Radu Ioanid nu se solidarizează și dânsul cu Hodor, desigur, „în calitate exclusiv particulară de cetățean american, iar nu de director de divizie «arivistic㻓 (vorba servantului Marius Gangan)?

NOTE

[1] Andrei Oișteanu, #Solidaritate cu cercetătorul CNSAS, Mădălin Hodor, în revista „22“, Anul XXVIII (1469), 22–28 mai 2018, la adresa:https://revista22.ro/70271420/solidaritate-cu-cercettorul-cnsas-mdlin-hodor.html.

[2] Cf. în acest sens studiul nostru, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului, în revista „Drepturile Omului“ nr. 25/2003, pp. 37-62, online la adresa: http://mircea-stanescu.blogspot.com/2007/12/consiliul-naional-pentru-studierea.html.

[3] Motivarea soluției se găsește la adresa: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-179993.

[4] O relatare parțială, intitulată Amintiri din CNSAS. Memoriu, datată 23/09/2013, se găsește pe blogul său la adresa: https://gabrielcatalan.wordpress.com/2013/09/23/75/.

[5] Cf. http://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/04/despre-o-anume-lista.html; http://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/04/apropo-de-notiunea-de-colaborare.html; http://mircea-stanescu.blogspot.com/2018/04/scandalul-trece-dezbaterea-trebuie-sa.html.

[6] A. Oișteanu, loc. cit.

[7] Semnatarii Apelului de solidaritate cu Catalan, unicul de altfel, se găsesc la adresa: http://www.ziua.ro/display.php?id=61775&data=2001-04-07.

București, 29 mai 2018.

DIN NOU DESPRE „FONDUL PENAL AL C.N.S.A.S.“. ȘI NU NUMAI

Pentru că tot sărbătorim prin muncă 1 Mai, ne-am uitat și peste site-ul CNSAS.

Unde am constatat cu adâncă satisfacție că Adrian Cioflâncă a luat act de micul nostru caiet de doleanțe (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2018/03/noul-colegiu-al-cnsas-mic-caiet-de.html), mai precis de una dintre ele, și s-a aplecat din nou asupra „Inventarului Fondului Penal al CNSAS“.

Putea însă nu să ne facă nouă un hatâr, ci cetățenilor, și să-i anunțe măcar, căci lor le va fi greu să-l găsească, dat fiind că nu mai există nici o trimitere pe prima pagină:

Nici anunțul nu a fost repus acolo, ci actualizat la vechea pagină tacit sau, cum se spune, «la negru»:

Ne-a dezamăgit însă constatarea că în loc să repare Inventarul, conform normelor arhivistice, coordonatorul a continuat să-l strice în același mod:

Motivele nu le mai reluăm, căci sunt aceleași (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/12/cnsas-si-fondul-sau-penal.html).

Am constatat astfel cu adâncă insatisfacție că în așteptarea zilei de 1 Mai 2018 s-a trecut de la cel mai mare „cârnat arhivistic“ din lume (15.396 de pagini), la cel mai mare „mic arhivistic“ (circa 5.000 de pagini).

Sunt acolo multe dosare fără elemente de cotă la CNSAS (număr), adică neluate în evidență, ceea ce trimite la același mod de lucru «la negru», iar fapul este cu atât mai grav cu cât instituția trece printr-un scandal legat de publicarea unei liste și de dosarul – nici el inventariat – care o conține (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2018/04/despre-o-anume-lista.html.).

Prin urmare, conform acestui mod de a proceda demn de dilema revizuirii a lui Farfuridi, din 2015 încoace toate liniile roșii au fost trecute sistematic de la errare la perseverare.

Pentru că știm din experiență că în legătură cu arhivele comunismului (ale Securității, Partidului) există multă paranoia (ca efect al unor situații reale sau fără motiv), nu ne putem decât declara dezarmați în fața unui asemenea mod pompierpiroman de a proceda care, atunci când nu o generează (ca în cazul de față), o întreține.

În fine, să înțelegem de aici că accesul la documente, la fel ca evidența lor de care este legat, va continua să fie în bună măsură la fel ca cel de dinainte de 1989 și de la SRI după 1990, paravan ideal pentru exercițiul interesat al diverselor centre de putere, iar nu mediul neutru al relației cu cetățenii? Și că dincolo de scandalurile periodice, astfel explicabile, acesta este mesajul adus de noul Colegiu?

Târgoviște, 30 aprilie 2018.

UN CUVÂNT LA PLECAREA ISTORICULUI ȘI PROFESORULUI DINU GIURESCU

Deși nu i-am fost student, l-am cunoscut personal și i-am admirat spiritul așezat, medodic și discursul clar, pasionat dar lipsit de patetism.

I-am editat mai întâi una dintre cărți, Uzurpatorii (Bucureşti, Editura Vremea, 2004).

A fost apoi cordonatorul Manualului de istorie de clasa a X-a, la care sunt coautor (Bucureşti, Editura Sigma, 2005).

Apropo de manual, de care institutul lui Florian s-a ocupat să-l cenzureze (cf. http://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/08/as-vrea-sa-transmit.html). Am fost cel mai furios atunci, iar Dinu Giurescu mi-a răspuns cu calmul său caracteristic: „Lasă, dragă, dac-ai ști dumneata de câte ori am fost eu cenzurat!“ Alături de el, Paul Goma, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca m-au ajutat să-mi structurez propriul mod de reacție în fața cenzurii, înțelegând mai întâi că această plagă nu este ceva specific comunismului, nici neo- ori cripto-, ci ține de un anume exercițiu al centrelor de putere (iar Monica Lovinescu mi-a servit dușul rece: „Ce tot te plângi atât? Dumneata crezi că Americanii nu fac asta?“)

Prin mijlocirea lui Dinu Giurescu mi-a fost publicată ediția engleză a Proceselor reeducării – The Reeducation Trials în communist Romania (1952-1960) (East European Monographs, Columbia University Press, 2011).

Generos, cald, uman, a încercat chiar să mă ajute să-mi găsesc un loc de muncă, într-o perioadă personală dificilă când, cum se spune, „traversam deșertul“. Nu a reușit, dar nu îi sunt mai puțin recunoscător, ci din contră.

La revedere, Dinu Giurescu!

Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească!

București, 26 aprilie 2018.